luni, 14 noiembrie 2011

Pantazi, Ivanovici, Manolescu …



Pantazi, Ivanovici, Manolescu … [1]


Îl cunoşteam pe domnul Ioan Cherecheş. Ştiam despre dumnealui că este dintre acei scriitori care mânuiesc pana cu aceeaşi dexteritate cu care au mânuit manşa. Acum am aflat că la fel de priceput este şi în domeniul istoriei. Cartea pe care am aşteptat-o cu nerăbdare, acest volum de peste 300 de pagini tipărite în foarte bune condiţii grafice şi însoţite de o amplă colecţie de fotografii, a apărut în sfârşit, pentru a ne oferi nouă, cititorilor secolului 21, un fragment al istoriei neamului românesc. 
Tema centrală a studiului este escadrila de demonstraţii aviatice Dracii Roşii. Desigur, era necesar a se urmări în amănunt evoluţia individuală a fiecărui pilot până la înfiinţarea formaţiei şi apoi întreaga sa activitate. Dar AUTORUL, conştient că escadrila nu a fost o apariţie întâmplătoare pe cerul Bucureştiului, a făcut mult mai mult. A creionat, cu mână de maestru, un adevărat tablou al societăţii bucureştene de început de secol 20, un mediu în care aviatorii apăreau şi creşteau în număr odată cu trecerea anilor. 
Dacă în 1906, anul istoricului prim zbor al lui Traian Vuia, bucureştenii de abia văzuseră un balon (al lui George Valentin Bibescu), după 1909 demonstraţiile aeriene au devenit ceva obişnuit şi aşteptat. Citim cu interes descrierea primului miting, acela organizat de Cerchez şi Bibescu în 1910, cu participarea lui Aurel Vlaicu, pentru a urmări apoi numeroase astfel de manifestări. Facem cunoştinţă cu numeroşi aviatori, dintre care unii aveau să devină adevărate legende ale aeronauticii române şi cu un mediu specific, al aerodromului. Traversăm anii primului Război Mondial odată cu viitorii membri ai escadrilei de acrobaţie – Mihai Pantazi, Petre Ivanovici, Maximilian Manolescu – în acel moment luptători în alte arme ale Armatei Române, necunoscând nimic despre avioane şi zbor. Apoi urmărim dezvoltarea lor ca aviatori, de la botezul aerului până la dobândirea calităţii de piloţi, de instructori de zbor. 
Şi dintr-o dată, la iniţiativa singurului ofiţer dintre ei, Mihai Pantazi, militant al Asociaţiei Române pentru Propaganda Aviaţiei, cei trei se unesc pentru a înfiinţa un grup cu care să ia parte la mitingurile ARPA. Pregătirea formaţiei a fost extrem de minuţioasă, cei prezenţi la zborurile de antrenament neîndrăznind, de multe ori, să urmărească cu privirea evoluţia aeronavelor. Apoi, cei trei piloţi, la manşa unor avioane ICAR de fabricaţie românească, vopsite în roşu, au ieşit în lume, traversând România în cadrul unor turnee de mitinguri, fermecând publicul şi atrăgând numeroşi tineri în aviaţie. De fapt, nu acesta era scopul ARPA? Ziariştii, la fel de captivaţi, au născocit tot felul de epitete pentru a descrie evoluţiile, unul dintre ei, Mihai Negru, oferind şi numele escadrilei: Dracii roşii!
După momentul de glorie, urmează cel de decădere. Ivanovici moare, prăbuşindu-se cu avionul de linie pe care îl pilota, din cauza unei defecţiuni tehnice. Pantazi are aceeaşi soartă în timp de efectua un zbor de încercare cu o aeronavă poloneză. Manolescu continuă, dar noii lui coechipieri, chiar dacă erau la fel de buni manevrieri ca cei dispăruţi, nu realizau acelaşi nivel de performanţă. 
Apoi escadrila dispare. Al doilea Război Mondial a făcut imposibile mitingurile. După încheierea sa, noua putere de la Bucureşti nu mai avea nevoie (se temea) să adune la un loc o asistenţă numeroasă, iar şi piloţii erau supuşi persecuţiilor. Manolescu este prins de securitate, dar reuşeşte să evadeze şi se refugiază în occident, unde continuă să zboare ca pilot de linie.
Textul cărţii, departe de a fi unul sec, ştiinţific, este foarte atrăgător. Cartea se citeşte cu sufletul la gură, oferind dubla satisfacţie a unei lecturi plăcute şi a dobândirii unei mari cantităţi de informaţie.
Nu putem încheia fără ca, în calitate de membru al unei grupări care, ca şi ARPA de altă dată, militează pentru propăşirea aeronauticii române, să insistăm pentru înfiinţarea unei formaţii demonstrative a Forţelor Aeriene Române. Cu siguranţă demonstraţiile unei astfel de escadrile, de ce nu, chiar cu aeronave româneşti (poate IAR 99), ar fi urmărite cu cel puţin la fel de mult interes ca cele ale formaţiilor străine (Frecce Tricolori din Italia, sau Turkish Stars, etc.)

Ioan Chereches, Dracii rosii, Bucuresti, Editura Olimp, 2006

(29.10.2006)

joi, 10 noiembrie 2011

Un grup de vânătoare face istorie

Un grup de vânătoare face istorie[1]

            Încă de când am aterizat la Roşiorii de Vede, acum vreo 30 de ani, am auzit vorbindu-se în oraş despre locul numit “aeroport” şi despre, vorba filmului, acei oameni minunaţi care zburau acolo. Atunci mai erau printre noi martori oculari ai evenimentelor, dar nu se inventaseră aparatele de înregistrat discuţii şi nici camerele digitale. Păcat, pentru că, de-a lungul anilor, mai ales în zilele frumoase când oraşul era survolat de Mig-urile de la Deveselu în zboruri de instrucţie şi antrenament, am auzit multe istorii, mai ales picante, despre aviatorii de pe deal.
Sigur că nici Sorin Turturică nu a putut rata poveştile astea, mai ales că el e teleormănean get-beget. Probabil că şi din asta i s-a tras curiozitatea ştiinţifică pe care şi-a satisfacut-o studiind cu atenţie documentele arhivelor militare, încă din vremea când era profesor de istorie la Liceul Economic. În fiecare miercuri “făcea naveta” la arhivele de la Piteşti, venind mereu entuziasmat de “noutăţile” găsite.  Din naveta aceea s-a născut jumătate din primul volum al lucrării “Teleormanul şi Aeronautica”, iar din acea jumătate de volum, dezvoltată prin colaborarea cu Alexandru Armă, a venit printre noi lucrarea “Misiuni de sacrificiu – Grupul 1 Vânătoare în apărarea teritoriului naţional (aprilie – iunie 1944)”.
            Lucrarea este extrem de interesantă prin materia abordată, dar şi prin felul cum este elaborată.
Activitatea aviaţiei de vânătoare române pe fronturile celui de-al doilea război mondiala a mai fost descrisă în câteva cărţi, expunându-se, însă, în mod special, lupta de pe frontul sovietic şi cea purtată pentru apărarea teritoriului de unităţile de elită, Grupurile 7 şi 9. Mai puţin s-a scris despre grupul 6 (excepţie făcând remarcabilul articol al lui Dan Melinte din Aeromagazin), şi despre Grupul 1, unităţi “înarmate” cu  IAR-80. Pe baza Jurnalului de operaţiuni al Grupului, al rapoartelor şi declaraţiilor piloţilor, completate cu informaţii găsite în registrele de inventar şi în arhivele americane, la care se adaugă, din când în când, şi amintiri ale zburătorilor consemnate, de-a lungul anilor, în presă sau în lucrări monografice, cei doi cercetători au elaborat cronica întregii perioade în care Grupul 1 a fost bazat pe aerodromul de la Roşiorii de Vede.
Între noiembrie 1943 şi iunie 1944, pe aerodromul de la marginea oraşului Roşiorii de Vede, Grupul 1 Vânătoare a avut în componenţă trei escadrile; 63 si 64 venite de la Târgşor, şi 43, aflată, iniţial, la Grupul 7 şi rămasă la Roşiori după ce acest grup a fost mutat la Pipera. Unitatea de la Roşiori a fost dotată cu avioane IAR-80 şi IAR 81, şi încadrată, în majoritate, cu piloţi foarte tineri, care încă nu aveau încheiată instrucţia. Cei mai experimentaţi dintre piloţi erau comandantul de grup, căpitan-comandorul Ioan Sandu, căpitanul Parsifal Ştefănescu şi căpitanul Grigore Muşică. Misiunea lor principală a fost aceea de a apăra partea de sud a României împotriva potenţialelor atacuri aeriene aliate venite dinspre nordul Africii, aşa cum fusese, la 1 august 1943, Tidal Wave.
Felul în care şi-au împlinit această menire este redat, cu maximă minuţie ştiinţifică, de cei doi autori. Este descrisă fiecare misiune, potrivit calendarului, fiind menţionate: numarul avionului, pilotul, obiectivul, rezultatele. Din păcate, in paisprezece cazuri, rezultatul este pierderea pilotului român, paisprezece eroi care au întregit “escadrila românească din ceruri”. Dar şi pierderile inamicului au fost grele, în pofida materialului de război mult superior al acestora şi al cantităţii covârşitoare. Vorbim, aici, de fapte eroice, săvârşite de acei aviatori pentru care viaţa de abia începea. Ei au obţinut nu mai puţin decât 42 de victorii aeriene sigure, dintre care 41 de bombardiere (37 B-24 « Liberator » şi 4 B-17 « Flying Fortress ») şi un vânător bifuselat P-38 “Lightning”, la care se adaugă şi 16 victorii probabile, anume 6 B-24, 6 B-17, 3 P-38 şi 1 P-51 (care ar fi singurul “Mustang” doborât în lupte de un IAR-80).
S-ar putea spune că bilanţul este unul pozitiv. După părerea mea, într-un război nu există bilanţ pozitiv, pentru că orice victorie a unei părţi se înscrie ca pierdere pentru tabăra cealaltă, adica tot oameni. Iar în cazul acesta particular, al Grupului 1 Vânătoare, care a pornit la drum cu 30 de piloti, pierderea a 14 dintre ei, printre care şi comandantul, căpitan-comandorul Ioan Sandu, înseamnă aproape jumătate din efectiv. În felul acesta se explică titlul ales de autorii lucrarii ... fiecare misiune de luptă a zburătorilor de la Roşiori fiind, pentru ei, o misiune de sacrificiu. Dramatismul acestor confruntări este subliniat în lucrare şi printr-un bogat material iconografic, fotografii aflate la arhive, sau obţinute de de familiile aviatorilor, de la gazdele lor din Roşiori sau prin bunăvoinţa altor cercetători.
Cartea lui Alexandru Armă şi Sorin Turturică este un text lipsit de figuri de limbaj, cu toate acestea este atrăgător şi oferă o lectură plăcută, nu doar instructivă. Roşiorenii o citesc cu un plus de interes, dictat de patriotismul local, dar lucrarea este extrem de interesantă pentru oricine vrea să cunoască adevărul istoric.
Şi, vorbind despre patriotismul local, să menţionăm aici recunoştinţa comunităţii roşiorene care, în septembrie 2011, a inaugurat un ansamblu monumental în cinstea şi memoria Eroilor Grupului 1 Vânătoare. Placa de marmură neagră va mărturisi tuturor că micul oraş din Câmpia Burnasului a contribuit, prin Grupul 1, la apărarea spaţiului aerian al României.




[1] Alexandru Armă, Sorin Turturică – Misiuni de sacrificiu – Grupul 1 Vânătoare în apărarea teritoriului naţional (aprilie – iunie 1944), Bucureşti, Editura Militară, 2011