luni, 26 februarie 2018

ÎNCӐ O LEGENDӐ



ÎNCӐ O LEGENDӐ[1]

În ultimii ani, în vocabularul cunoscӑtorilor şi al iubitorilor Aviaţiei Române, civile sau/şi militare, sintagma “zburӑtor de legendӑ” pare sӑ fi devenit un leit motiv, folosit de autorii de cӑrţi, de comentatorii mitingurilor şi chiar de cei de pe margine. Am folosit-o şi eu, de zeci de ori şi cu referire la mulţi oameni înaripaţi şi probabil cӑ o s-o mai utilizez de foarte multe ori, pentru cӑ aceşti Icari purtӑtori de tricolor, piloţii români cu activitate remarcabilӑ nu sunt puţini.
Apreciatul scriitor, specializat în aviaţie, Ioan Cherecheş, nu ar fi avut motive sӑ se fereascӑ de pomenitul leit motiv, iar pentru aviatorul pe care îl denumeşte astfel în cartea pe care o discutӑm aici, renumitul Constantin Manolache, calificativul “legendar” chiar pare prea puţin.
Portretul pilotului aviator este trasat în 179 de pagini de text, urmate de un amplu album fotografic. Facem cunoştinţӑ cu adolescentul doritor sӑ zboare, admis fiind, chiar în ultimele luni ale Rӑzboiului mondial, la şcoala Icarilor, unde, cum altfel, devine membru al unei comunitӑţi din care fac parte atâtea alte personalitӑţi (re)cunoscute. Citim despre anii de şcoalӑ şi despre primii ani de activitate profesionalӑ, petrecuţi pe aerodromuri militare, dar înţelegem cӑ într-un fel, marele noroc de a-l avea pe Constantin Manolache a fost faptul cӑ, pe nedrept, a fost exclus din armatӑ. Nevoit sӑ îşi asigure existenţa, tânӑrul aviator se îndreaptӑ spre Aeroclubul României, unde începe ca şef al unui aerodrom pe cale de dispariţie, Giuleşti, pentru a continua, urcând toate treptele ierarhiei, pânӑ la aceea de şef al Aeroclubului României. Dar nu avansarea în grade este relevantӑ pentru autorul cӑrţi noastre, ci aceea în competenţӑ profesionalӑ, pentru cӑ îl vedem pe Manolache zburând toate tipurile de avion de la noi, de pe toate aerodromurile României, asumându-şi rӑspunderea creӑrii de aerocluburi zonale, de tineri aviatori şi de noi aeronave. Pilot, pilot instructor, pilot de încercare, pilot de înaltӑ performanţӑ, demn de recunoastere naţionalӑ şi internaţionalӑ, promotor şi apӑrӑtor al aviaţiei sportive, creator de oameni şi de echipe, Nea Titi (apelativ şi titlu de nobleţe câştigat prin respectul inspirat celor din jur) trece prin ani şi prin locuri lӑsând urme adânci.
Multe generaţii de piloţi români îi datoreazӑ atât de mult, la fel de mult cât îi datorӑm şi noi, privitorii (şi admiratorii) de pe margine ai evoluţiilor aviatorilor sportivi, la fel de mult cât îi datoreazӑ naţiunea românӑ. Nea Titi nu numai cӑ a “pus manşa în mânӑ” multor viitoare legende, el a creat, pentru prima datӑ, un lot naţional de zbor acrobatic, pe care l-a antrenat, zburând cap de formaţie, pentru care a inventat figuri, a “fӑcut rost” de avioane performante şi prin care a adus, de pe aerodromuri strӑine, lauri pentru România.
Sigur, rândurile scrise de Ioan Cherecheş, poate prea puţine pentru conţinutul lor, sunt completate şi azi, în pagini de carte (sӑ ne amintim, în vitezӑ, mӑcar de omagiul pe care i-l aduc Iacӑrii acrobaţi, foştii lui elevi, în cartea recent apӑrutӑ[2]), dar mai ales prin evoluţii pe cer ale piloţilor formaţi de el şi, de ce nu, ale avioanelor Extra a cӑror existenţӑ i se datoreazӑ.
Constantin Manolache a trӑit 26000 de ore. Pentru majoritatea piloţilor sportivi, o viaţӑ atât de lungӑ pare o himerӑ, dar pânӑ şi eu cunosc azi câţiva zburӑtori de legendӑ (sic!) care, prin vârsta din buletin şi prin cea de pe carnetul de zbor se apropie de cifra lui. Totuşi, existenţa lui Nea Titi este descrisӑ de autorul Ioan Cherecheş ca una tragicӑ. Sfârştul biologic al omului Constanţin Manolache a venit prea devreme, înainte ca Nea Titi, aviatorul, sӑ îşi realizeze toate visurile. Nu premii, bani sau monumente voia el, ci realizarea idealului unui mare înaintaş, acela de a survola munţii Carpaţi la comenzile avionului (replicӑ) Vlaicu-II, dar, încӑ o datӑ dupӑ un secol, zborul (istoric) a rӑmas … un vis.
Lucrarea lui Ioan Cherecheş, la fel ca şi altӑ carte, semnatӑ de acelaşi autor şi dedicatӑ dlui General Aviator Constantin Mereu, se înscrie într-o lungӑ şi necesarӑ serie de portrete ale aviatorilor români. Aş aprecia cӑ e o obligaţie a istoricilor sӑ dea nemurire acestor mari personalitӑţi ale românilor. Dar optimismul şi entuziasmul meu sunt, oarecum, limitate, conştient fiind cӑ, asemeni tuturor lucrӑrilor de specialitate, şi cele de istoria aviaţiei (şi a aviatorilor) sunt receptate tot de cei de specialitate şi puţinilor lor apropiaţi. Am citit despre Constantin Manolache eu, care ştiam deja cine a fost acesta. Dar lucrarea cu greu va ajunge la un neofit, pe care sӑ-l atragӑ spre aviaţie, sau sӑ-l facӑ sӑ conştientizeze cӑ neamul nostru românesc numӑrӑ, în rândurile sale atâtea şi atâtea mari personalitӑţi, nu doar câţiva miliardari (de carton sau de beton, nu conteazӑ), politicieni de calitate … sӑ zicem discutabilӑ, manelişti sau sportivi fiţoşi, dar plini de bani şi tatuaje, adicӑ cei care constituie, din pӑcate, modelele tinerilor de azi. A bon entendeur, salut!



[1] Ioan Cherecheş ZBBURӐTOR DE LEGENDӐ, Bucureşti, Editura SemnE, 2012
[2] Maria Cristina Ţilicӑ IACӐRII ACROBAŢI, Bucureşti, Editura Curtea Veche, 2017