CAMPANIA DIN 1913 – PRIMA MISIUNE REALĂ DE LUPTĂ A AVIAŢIEI
ROMÂNE[1]
Probabil că în momentul când, la 18 martie 1906, se
desprindea de pământ în primul zbor din istorie al unui avion, Traian Vuia nu
se gândea că, peste puţin timp, avionul va fi nu doar “un mijloc de locomoţie”,
cum şi-l dorea el, ci şi o armă redutabilă.
Într-adevăr, după numai şase ani şi jumătate (octombrie
1912), avionul va fi utilizat în lupte de către aeronautica italiană, dar nu
uităm şi nu trecem cu vederea evenimentul de la 27 septembrie 1910, când Aurel
Vlaicu a executat o misiune în folosul armatei cu avionul său, Vlaicu I. Era
vorba doar de transmiterea unui document secret, dar misiunea asta a adus
naţiunii române mândria (păi, până la urmă de ce să nu o socotim astfel?) de a
fi a doua sau a treia din lume care folosea aeroplanul în scop militar.
În vremea aceea, marea majoritate a ofiţerilor tuturor
armatelor lumii erau greu de convins de utilitatea aeronauticii. Sigur că
baloanele, mai ales cele dirijabile, semănaseră deja panică pe unele fronturi –
astfel încât politicienii, dar şi destui militar, au făcut demersuri pentru a
interzice anumite tipuri de misiuni – de exemplu bombardamentele aeriene – dar
cei care puteau, oase rodeau. Iar exemplele care demonstrau eficienţa aviaţiei
ca armă au început să apară.
Am făcut o introducere lungă, dar aceasta se bazează chiar
pe “Argumentul” cărţii pe care am deschis-o astăzi spre prezentare. Autorii
lucrării, prietenii mei, cercetătorii Dan Antoniu şi Horia Stoica, au
întreprins un studiu oarecum neaşteptat pentru mulţi români, chiar şi dintre
cei cărora “le place istoria”. Mă explic: nu pretind că aş fi fost extrem de
interesat de disciplina istorie la şcoală, dar, în clasele gimnaziale aveam o
profă, doamna Apostol, de care îmi era frică, aşadar învăţam şi aveam note
mari, iar în liceu aveam un prof pe care şi acum mi-l amintesc cu drag şi
admiraţie, şi pe care l-am copiat de multe ori în cariera mea, domnul Zecheru;
de dragul lui (şi de ruşine, cred) am învăţat conştiincios ce a fost de
învăţat. Ce se învaţă bine, nu se uită, dar, în memoria mea, Războaiele
Balcanice sunt încărcate la partiţia “şi altele”. Probabil că nu se discuta
prea mult despre ele în acea perioadă, nu pot să-mi explic altfel. Sau se
menţionau, dar fără a se intra în amănunte. Şi recunosc, dacă nu eram doritor
de a cunoaşte cât mai bine istoria aviaţiei române, poate nici nu-mi băteam
capul cu acel episod.
Dar, totuşi, este un război la care România a fost parte. O
campanie prin care nu a pierdut militari în luptă, pentru că bulgarii,
practic, nu au opus rezistenţă (din fericire, pentru că gradul de instruire al
soldaţilor români, potrivit altor surse, nu excela. În schimb, a pierdut oameni
din cauza unei epidemii de holeră, pe care nu au ştiut deloc să o gestioneze.
Dar poate a câştigat ceva armata română prin această
operaţiune. Cartea domnilor Antoniu şi Stoica, preluând informaţii de la surse
directe, descrie în amânunt toate misiunile aeriene executate atunci, analizând
atât performanţa piloţilor, observatorilor şi a tehnicilor, cât şi calitatea
materialului folosit şi eficienţa strategică a misiunilor.
Să facem o scurtă inventariere a surselor: stiri şi articole
de presă, rapoarte întocmite de piloţi şi observatori, documente ale unităţilor
din care făceau parte aviatorii, brevete, corespondenţă personală etc. Acribia
cercetătorilor se vede din felul în care şi-au selectat bibliografia, dar şi
din minuţiozitatea cu care au confruntat conţinutul documentelor de arhivă.
Prima preocupare a autorilor a fost de a menţiona unităţile
de aviaţie prezente în campanie, anume cele două “baze aeriene” ale momentului,
cea de la Cotroceni (bine încadrată cu piloţi, dar neavând avioane …) şi cea a
Ligii Naţionale Aeriene, de la Băneasa, condusă de prinţul George Valentin Bibescu,
cu inventarul complet constând din avioane, Blériot XI, adică de acelaşi tip cu
cel care, cu trei ani mai devreme, uimea omenirea traversând Canalul Mânecii, hangare
demontabile şi mijloace de transport. Baze transformate în Secţiile I şi a II-a
Militare.
O menţiune specială pentru Aurel Vlaicu, care a participat
la campanie cu avionul său Vlaicu II, pentru care a proiectat şi confecţionat
el însuşi remorca necesară pentru a-l transporta.
Sigur, nu este trecută cu vederea nici încadrarea
unităţilor. Citind lista piloţilor şi privind fotografiile lor, recunoaştem
nume devenite, ulterior, faimoase. Sigur, erau primii ofiţeri aviatori din
istoria militară a României, cei despre care s-a scris în legătură cu
participarea ţării noastre la primul Război Mondial, dar şi despre atâtea
performanţe obţinute în perioada interbelică.
Capitolul cel mai amplu al cărţii este cel care descrie
toate misiunile executate de aviatorii români, de la prima trecere a Dunării
până la reîntoarcerea la Băneasa sau Cotroceni. Spre deosebire de majoritatea
lucrărilor de genul ăsta, cea despre care discutăm acum nu foloseşte stilul
indirect, ci reproduce rapoartele scrise şi semnate de către piloţi şi
observatori, astfel asigurând identitatea textului citit cu adevărul istoric.
Mai mult, în cazul misiunior executate de două persoane (pilot plus
observator), sunt preluate ambele rapoarte, iar traseul, condiţiile de zbor,
rezultatele misiunii (trupe observate, cantitatea şi calitatea lor, tehnica de
luptă) sunt descrise de către cei doi aproape identic – sigur, diferă interesul
fiecăruia: pe unul îl interesează detaliile tehnice ale zborului, pe celălalt obiectivele
observabile de la înălţime. Tot prin două relatări aflăm şi despre singura
pierdere a aviaţiei române, avionul Blériot căzut din cauza condiţiilor meteo
grele, al cărui pilot, Constantin Fotescu, a fost salvat datorită curajului şi
prezenţei de spirit ale observatorului, Ion Arion.
Ultimele pagini ale cărtii domnilor Antoniu şi Stoica sunt
dedicate unor necesare completări lămuritoare. Mai întâi, un rezumat al
activităţii Secţiei II realizat de însuşi directorul LNA (Liga Naţională
Aeriană) (transformat, la ordin, în comandant al Secţiei), prinţul George
Valentin Bibescu (Raport înaintat regelui Carol I). Apoi citim biografiile
unora dintre aviatorii participanţii la campanie. Pentru mine, personajul cel
mai interesant este soldatul aviator, pilotul Polihroniade (Poly) Vacas. Numele
lui Vacas apare în majoritatea lucrărilor dedicate perioadei de început a
aviaţiei române, dar, dacă nu greşesc, e prima oară când este urmărit destinul
acestui aviator cu nume exotic (probabil grecesc). Mie mi s-a părut oarecum
ciudat că un foarte tânăr soldat primea pe mână un avion identic cu al
ofiţerilor piloţi, de exemplu Gheorghe Negrescu. Negrescu e un aviator mult mai
faimos, des pomenit în lucrările de specialitate (mai ales că, prin cartea lui
autobiografică, a oferit cercetătorilor o sursă istorică), dar am aflat acum că
şi “Copilul” Vacas a avut o carieră militară foarte frumoasă, ajungând pâna la
gradul de Comandor (Negrescu a ajuns General, dar el a trăit mai mult, a avut
timp).
Aproape de fiecare dată încerc să răspund la întrebarea (pe
care sigur şi-o pun şi autorii): “cine citeşte cartea asta, şi de ce?”.
Răspunsul, de data asta, cred că e mult mai simplu decât în
multe alte cazuri. E vorba de o lucrare pur ştiinţifică, adresată aproape
exclusiv celor care citesc istorie şi aviaţie. Stilul este cel potrivit unei
cărţi ştiinţifice, un ton sobru, fără figuri de stil, datele istorice sunt
consemnate cronologic, lipsesc trimiterile şi cancanurile căutate de iubitorii
de senzaţional. Iar acest public cititor va fi cât se poate de câştigat în urma
lecturii. Bogaţia informaţiilor este mare, materialul iconografic (inserat în
text, sau adăugat în “Anexe” este foarte amplu, curat (am mai pomenit şi cu
altă ocazie despre pretenţiile lui Dan Antoniu şi Horia Stoica în ceea ce
priveşte acurateţea fotografiilor, scanate şi restaurate electronic de către
cei doi), iar interesul subiectului cărţii este, de asemenea ridicat.
Concluzia este că am citit o lucrare stiinţifică de mare
valoare, pentru care le mulţumim autorilor, cu un plus pentru Horia, cel care
mi-a oferit cartea, cu dedicaţie.
[1] Dan Antoniu, Horia Stoica aviaţia română în al doilea Război Balcanic
Campania 1913, Bucureşti, 2021
