70. OSCAR, MOTANUL CARE DESCOPERĂ INVENTATORI de Mihai-Athanasie Petrescu

OSCAR, MOTANUL CARE DESCOPERĂ INVENTATORI[i]

 

M-am bucurat de fiecare dată când prietenul meu Sorin Turturică a ieşit, vorba lui, “pe piaţă”, cu o nouă carte. Le-am discutat mereu, remarcând calităţile sale de cercetător în domeniul istoriei aviaţiei române, pe care l-a îmbogăţit cu informaţii importante şi necesare, dar şi talentul său de scriitor.  

Cărţile lui avut un public ţintă destul de variat, de la specialişti şi pasionaţi, cu oarecari cunoştinţe în aria asta de interes, la cititori mai puţin avizaţi, dar interesaţi de aviaţie şi de evoluţia ei în România.

Iată că în 2024, Sorin Turturică şi coautorul Diana Tivu, reuşesc să surprindă, propunând o lucrare, istorică, dar diferită de ceea ce a publicat el, Sorin, până acum. O carte care nu va fi căutată de cei care vor istorie pură, ci de nişte cititori (mult) mai tineri, aflaţi la începutul “activităţii” lor, unii, poate, chiar necunoscători ai limbajului scris: copiii de vârstă foarte fragedă.

Discutăm astăzi, aşadar, de o carte ilustrată, colorată, din care cei mici vor afla ce este un aparat de zbor, de ce avionul se numeşte “avion” şi cine l-a inventat.

Demersul autorilor este adecvat publicului ţintă: naratorul este noul descoperitor de inventatori, motanul (intelectual) Oscar. Un pisoi frumos şi simpatic, care ştie să vorbească şi să scrie, ba, mai mult, ştie să citească (şi înţelege ce citeşte!) şi care îşi satisface, astfel, curiozitatea de a afla care este contribuţia unor personalităţi la progresul omenirii.

Citind (studiind, zice el) la Biblioteca Naţională a Franţei, Oscar are norocul să se întâlnească acolo cu Un domn tânăr, pe nume Traian Vuia. Îl întreabă de vorbă şi află că Traian se documentează pentru a inventa o maşină zburătoare, pe care o denumeşte “avion” (concept şi cuvânt propuse cu câteva zeci de ani mai devreme de Clément Ader). La fel ca toţi contemporanii, Oscar îşi manifestă pesimismul în legătură cu şansele de reuşită ale tânărului inventator. De aceea, Traian demonstrează, pe înţelesul motanului şi al copilului care citeşte (sau căruia i se citeşte) povestea, modul în care curentul de aer acţionează asupra aripilor avionului şi cum poate fi pus în mişcare acel aparat cu ajutorul unei elici, acţionate de un motor.

Oscar asistă, în ziua de 18 martie 1906, la primul zbor, acela de 12 metri la înălţimea de aproximativ un metru, al lui Traian Vuia şi povesteşte cum s-a desfăşurat evenimentul.

Acesta este adevărul istoric, la care Oscar a fost “martor”, deci are perfectă credibilitate în accepţia cititorului (receptorului) copil, exprimat prin textul redactat de autorul Sorin Turturică. E un adevăr cunoscut şi accesibil de 118 ani, descoperit mereu de alţi curioşi. Dar una e să citeşti biografia lui Lipovan la vârsta la care o expunere biografică şi tehnică poate fi asimilată şi alta e ca, la 5-6 ani, să înţelegi ce e avionul, de ce şi de când zboară el şi la ce e bun. Şi aici începe rolul esential al ilustraţiei grafice, adică al celui de-al doilea autor al cărţii: doamna architect Diana Tivu.

Întâi, domnia sa ni-l prezintă pe Oscar, personajul-narator. Un motan frumos, colorat, tigrat, îmbrăcat frumos, ca să se vadă că e civilizat, şi ochelarist, ceea ce dovedeşte faptul că omul … ăsta, vreau să zic pisoiul e intelectual. Adică e un pisoi care ştie ce spune, nu miaună din auzite. E demn de încredere, iar receptorul copil îl acceptă (toţi copiii iubesc animalele, mai ales pisicile) şi îl crede. Oscar e acolo, e pisic, dar se comportă ca un omuleţ, merge la bibliotecă şi la cafenea, discută cu domnul Traian Vuia, se contrazice, având argumente, cu omul, până înţelege bine despre ce e vorba, apoi îl ajută pe inginer în muncă – mi se pare genială imaginea cu pisoiul care îi dă omului sculele “la mână”. Apoi se bucură, împreună cu proaspătul aviator, de reuşita experienţei de la Montesson.

Nu vreau să-l supăr pe Sorin, dar îi voi spune fără şovăială că fără ilustraţiile doamnei Diana Tivu, povestea, oricât de frumos ar fi ea spusă, n-ar avea nici o şansă de a fi recepţionată şi asimilată aşa cum speră autorul. Iar graficiana (care are multă experienţă în domeniu, având pe piaţă mai multe cărţi ilustrate pentru copii) se întrece pe sine cu nişte imagini frumoase, realiste exact atât cât trebuie (figura lui Vuia şi detaliile avionului Vuia 1 sunt cât se poate de exacte, dat fiind contextual) şi colorate în aşa fel încât să-l atragă pe copil şi să-l facă să observe detaliile necesare.

Editorul lucrării a dovedit şi el că se pricepe. Nu ştiu exact cine a hotărât cât de mare trebuie să fie fiecare imagine în parte şi în ce fel trebuie inserată în text, dar, cu experienţa mea de pedagog, apreciez că e foarte nimerit modul în care a fost făcut acest lucru. Nu putem vorbi despre dramatism într-o lucrare de genul ăsta, pentru că preşcolarul nu a auzit despre aşa ceva, dar e clar că momentul culminant al cărţii este zborul lui Vuia, moment subliniat prin inserarea unei imagini (mari) a avionului în zbor desfăşurată pe două pagini alăturate ale cărţii. Astfel, fără expuneri sau explicaţii, copilul îşi dă seama că asistă, prin intermediul cărţii lui, la un eveniment istoric de maximă importanţă.

Mi se pare, de asemenea, inspirată ideea autorilor de a încheia cărticica prin adăugarea unor aprecieri asupra evoluţiei aparatelor de zbor până la importanţa de azi (excelentă metafora “continentului aerian”). Iar partea serioasă de pe ultima pagină, este necesară, poate, şi utilă, sigur, pentru că asigură caracterul, totuşi, ştiinţific al cărţii pentru copii.

Acum câteva luni am publicat pe blogul de faţă o cronichetă a altei lucrări destinate copiilor, aceea despre fraţii Wright. Am spus atunci că părerea mea despre acea carte nu este tocmai pozitivă, pentru că autorul nu a respectat întocmai adevărul istoric, atribuindu-le personajelor nişte merite mai mult sau mai puţin inventate. La cartea lui Sorin Turturică şi Diana Tivu, cel puţin din puţinul pe care îl ştiu eu din istoria aviaţiei române, nu putem vorbi de exagerări sau presupuneri. Sorin e istoric de meserie şi istoric de aviaţie prin vocaţie, ceea ce scrie el e corect şi adevărat, iar copiii care află despre pionierul aviaţiei, românul Traian Vuia, vor cunoaşte o realitate istorică, nu o deformare patriotardă, cum se întâmplă în cazul cărţuliei despre fraţii Wright.

Şi acum ajungem la importanţa cărţii despre care discutăm. Îmi aduc aminte că atunci când îmi redactam planurile de lecţie trebuia să consemnez acolo obiectivele urmărite şi tipul de educaţie în care se încadra lecţia mea. Un autor de cărţi are, după părerea mea, cam aceeaşi obligaţie. Iar lucrarea asta e sigur una de educaţie patriotică prin transmitere de noi cunoştinţe şi imbogăţire a vocabularului, informaţii reale şi importante pentru a-I face pe foarte tinerii români să înţeleagă că valoarea neamului nostru este dată de valoarea indivizilor care îl alcătuiesc. Şi că depinde şi de ei să-i adauge un plus de valoare.

În concluzie, aş recomanda părinţilor să aducă acasă, la copii, povestea lui Traian Vuia narată de pisicul Oscar. Vuia poate fi un model de urmat şi depinde de noi, de părinţi, bunici şi educatori, ce idealuri îşi aleg copiii noştri. Personal, aştept cu încredere momentul când nepoata mea, care acum e bebeluş, va putea beneficia de povestea spusă de Oscar.

---

[i] Sorin Turturică Traian Vuia şi pasărea de metal Motanul Oscar şi genialii săi prieteni Ilustraţii de Diana Tivu, Bucureşti, Corint Junior, 2024

Le multumesc celor doi autori pentru dedicatii si domnului general Valentin Becheru, cel care mi-a oferit cartea.

69. UN VULTUR DIN TELEORMAN de Mihai-Athanasie Petrescu

 

UN VULTUR DIN TELEORMAN[1]

 

Am fost destul de norocos încât, “scormonind” prin “rafturile” unor anticariate online, să găsesc, până la urma şi să cumpăr o carte pe care o căutam de mulţi ani. Am aflat doar de pe extrasul de cont cât a costat, pentru că eu, considerând-o nepreţuită, nici nu m-am uitat la preţul ei de raft.

De ce voiam cartea asta? Sigur, pot să justific şi să conving pe oricine de importanţa şi valoarea ei: în primul rând, este scrisă de către unul dintre cei mai cunoscuţi zburători din istoria Românilor, poate cel mai cunoscut paraşutist după Smaranda Brăescu; în al doilea rând, autorul nostru a scris o istorie a paraşutismului sportiv românesc, a scris-o din interior şi, din puţinul pe care-l ştiu eu, este până acum singura astfel de lucrare; şi, în sfârşit, Nicolae Pangică este Teleormănean, iar eu mi-am propus să contribui, după puterile şi priceperea mea, la promovarea zburătorilor din judeţul ăsta.

Nicolae Pangică, aşa cum spun biografii lui[2], s-a născut (23 aprilie 1914) la Măldăeni, adică, practic, la Roşiorii de Vede. Deşi e ajuns o personalitate mare, monografii comunei nu se prea uită prin localitate, ca să-I identifice casa. Am făcut eu o investigaţie, dar, ciudat, nimeni nu îşi aminteşte că o persoană cu numele ăsta ar fi trăit vreodată la Măldăeni. Nu mi-am pierdut speranţa, poate, cine ştie, printr-o hartă veche a comunei, pierdută prin cine ştie ce arhivă, îi descopăr şi casa părintească.

A mers la liceu la Turnu Măgurele, a terminat în 1934 şi s-a înscris la o şcoală de subofiţeri de infanterie, tocmai la Braşov. Apoi s-a transferat la aeronautică, a învăţat fotografie aeriană, apoi pilotajul avionului (la şcoala “Mircea Cantacuzino”, unde a obţinut brevetul de gradul I), după care a rămas, ca instructor, la Centrul de instrucţie al Aeronauticii.

A avut noroc! În 1941 s-a înfiinţat Şcoala de paraşutişti, iar el a fost unul dintre primii înscrişi, instruiţi şi brevetaţi în noua specializare. Pasionat de paraşutism, Pangică a acceptat să rămână instructor în cadrul şcolii, avansând rapid la funcţia de instructor-şef, având ca unic superior în funcţie, aşa cum rezultă şi din amintirile proprii, pe locotenentul Ştefan Soverth.

Încercând să discut simultan despre personalitatea lui Nicolae Pangică şi despre cartea lui, de abia aici ajung la o intersecţie de informaţii. Şi asta pentru că autorul Pangică îşi proiectează volumul nu ca pe o carte autobiografică, ci ca pe o istorie a paraşutismului mondial şi românesc, în care paraşutistul Pangică este doar una dintre personalităţi. De fapt, o parte introductivă, destul de amplă, a volumului, face referire la paraşută şi paraşutişti pornind de la ipoteza (mitologică) a zborului lui Icar, menţionând, apoi, invenţiile şi dezvoltările aduse de Mongolfier şi Blanchard, pentru a se opri îndelung la personalitatea Smarandei Brăescu.

Sincer, ştiind eu ce ştiu despre prima, poate cea mai importantă sportivă româncă a României perioadei interbelice, deţinătoare a două recorduri mondiale, dar şi acuzată de a fi făcut parte dintr-o grupare anticomunistă, nu pot să nu mă mir cum de a fost lăsat Nicolae Pangică să îi traseze, sau să publice într-o carte din 1984, adică, nici mai mult, nici mai puţin decât perioada cea mai întunecată a stăpânirii ceauşite, evoluţia de mare performer a acestei eroine purtătoare de ie. De acord, nu pe foarte multe pagini, dar clar şi răspicat, Pangică spune cine a fost Smaranda şi prin ce a devenit ea cunoscută pe ambele maluri ale Atlanticului. Ăăăă … da, când vine vorba apoi de palmaresul recordurilor româneşti, contabilizat spre finalul volumului, recordul românesc absolut de înălţime, stabilit, în 1932, la Sacramento, nu mai are loc în tabel. Numelui Smarandei Brăescu i se adaugă şi cele ale lui Ionel Fernic, despre care eu auzeam la emisiunile muzicale ale Radio România de acum multe zeci de ani, dar despre care am fost mai târziu foarte surprins să aflu că a fost şi pilot şi paraşutist sportiv, şi Traian Dumitrescu. Apoi partea interbelică, romantică, a istoriei paraşutismului românesc se încheie, pentru a se deschide un capitol nou, acela al paraşutismului ca armă.

Asta s-a întâmplat, aşa cum menţionează Pangică, pentru că ţara avea nevoie de toate resursele în strategia războiului (al doilea Mondial), iar alte forţe, aliate şi inamice, deja folosiseră în luptă tactica desantului aerian[3] (în 1935, aflând că sovieticii îşi puteau permite, deja, manevre militare la care să participle peste 1000 de militari paraşutaţi, Hitler, la sugestia lui Goering, a aprobat înfiinţarea unei unităţi de paraşutişti; aceasta a apărut în ianuarie 1936, pe aerodromul Stendal-Bostel, iar în mai, acelaşi an, maiorul Brauer, comandantul “Batalionului de paraşutişti Hermann Goering”, fost primul militar german care s-a paraşutat din avion; în primii ani de război, batalionul menţionat a fost una dintre unităţile de elită ale Luftwaffe, care, prin tactica de luptă adoptată, a obţinut victorii importante).

Astfel, la 10 iunie 1941, prin D.M. Nr. 93/1941 a S.S. al Aerului, Ordinul de zi nr. 95 al C.I.A. şi Ordinul Statului Major al Aerului nr. 3962, s-a înfiinţat prima şcoală de paraşutişti militari din România, sub denumirea “Compania de paraşutişti”. Pangică era 50% din staff-ul unităţii, ca subofiţer cu administraţia, cealaltă  jumătate fiind locotenentul Ştefan Şoverth. Sediul a fost fixat pe aerodromul de la Popeşti Leordeni. La început încadrată cu un singur instructor, lt. Şoverth, şcoala a mai primit, după un timp, doi profesori de marcă, Smaranda Brăescu şi Traian Dumitrescu.

Autorul volumului, Nicolae D. Pangică, redactând, pe multe pagini, textul, la persoana a III-a, relatează cu talent de narator evenimente din viaţa unităţii, fară a omite nici episoade amuzante, dând, astfel, un aer de obiectivitate textului său. Şi, totuşi, faptele relatate, în care paraşutistul Pangică îşi lărgeşte experienţa de paraşutist, cu ideea că abilităţile astfel dobândite vor fi puse în slujba patriei: experimentează, în premieră pentru el şi pentru unitatea din care făcea parte, saltul din avion de la diferite înălţimi, cu deschiderea imediată sau întârziată a paraşutei; experimentează, în premieră naţională, dar, aşa cum aflăm apoi, chiar şi mondială, saltul cu mai multe paraşute (întâi două, apoi tot mai mai multe, până la şapte) pe care le deschide şi le larghează succesiv, întârzie, cu mult curaj, deschiderea paraşutei, ajungând să facă acest lucru la numai câteva zeci de metri de sol – stabilind, astfel, mai multe recorduri mondiale imposibil de omologat din cauza lipsei comisiilor sportive necesare, dar măcar ştiind că este capabil de mari performanţe. Trasează, împreună cu camarazii lui, strategii şi tactici de utilizare a desantului în teatrul de operaţiuni.

Aceeaşi perioadă de pionierat a paraşutismului militar i-a oferit lui Pangică şi ocazia de a facilita închegarea unor relaţii frumoase între ei, cei puţini ofiţeri şi subofiţeri (supra) calificaţi ca paraşutişti. Remarcabil acel episod despre aşteptarea unei inspecţii la unitatea lor, atunci când Şoverth i-a ordonat lui Pangică să se ocupe de aspectul estetic al unităţii, iar subofiţerul a plecat liniştit în oraş, la o bere, ştiind că elevii lui se vor descurca pentru F.B. Iar ei au reuşit. Cu acea ocazie apare în naraţiune şi un alt nume care avea să devină faimos, acela al sergentului Grigore Baştan, Sigur, nu avea de unde să ştie în momentul ăla că sergentul avea să evolueze până la gradul de general maior, după cum nu `avea de unde să ştie că basarabeanul (prin origine) Baştan avea să devină Roşiorean, deci concetăţean cu Pangică şi temă de cercetare pentru mine, autorul discuţiei de faţă.

Cariera militară a lui Nicolae Pangică are ca punct culminat, relatat în textul cărţii, activitatea lui (şi a unităţii de paraşutişti din care făcea parte) la luptele pentru eliberarea Bucureştiului din zilele următoare evenimentului de la 23 august 1944.

Sunt destul de bătrân pentru a nu mai putea fi sigur care este denumirea oficială a lui “23 august”; insurecţie (cum o numeşte Pangică în momentul redactării textului), revoluţie, lovitură de stat, chiar act de trădare naţională ..., întoarcerea armelor (aşa îi spunea tăticul meu şi mi se pare ok) împotriva Germaniei a creeat o situaţie tactică în care fiecare militar aflat atunci la Bucureşti era important. Paraşutiştii lui Şoverth, deşi nu erau instruiţi pentru lupta de stradă, pentru găsirea unor militari inamici sau pentru apărarea oraşului şi a unor obiective din perimetrul capitalei, au primit misiuni de acest gen şi şi-au făcut datoria. Supravieţuitorii or fi primit ca răsplată insignele acelea de “Luptător antifascist” (pe care le-au purtat, cu mândrie, în anii 1960 destui militari români prea tineri pentru a fi prins războiul, dar destul de bătrâni pentru a fi aderat la Partidul Muncitoresc Român).

Paraşutiştii români, deveniţi nu doar inutili după încheierea războiului, ci şi (cu toate că Pangică nu o spune) periculoşi pentru noua orânduire, s-au văzut “deblocaţi” şi trecuţi în rezervă sau la alte arme. Materialul lor a fost stocat, iar paraşutismul a devenit o amintire.

Sau, judecând din afară, pentru Pangică a devenit un fel de obsesie. Fostul subofiţer supracalificat, capabil de mari performanţe, a fost trimis să facă o muncă onorabilă, în noul comerţ de stat, dar o activitate care nu avea nimic de-a face cu calificarea şi cu pasiunea lui.

Cum spuneam, discutăm aici despre un om şi despre o carte. La aproape 80 de ani distanţă de încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, un moment care pentru societatea românească, subjugată de o forţă militară şi ideologică străină (asta o ştim şi o spunem acum, dar atunci, românii se prefăceau că nu o ştiu, dar o preamăreau prin lozinci şi strigături patriotarde) a fost o adevărată schismă. S-a trecut brusc la un regim care domina prin teamă şi minciună, dar se pretindea popular şi populist. E interesant cum, odată cu trecerea la un nou capitol al istoriei societăţii româneşti se schimbă şi tonul şi vocabularul autorului Nicolae D. Pangică. Naraţiunea nu îşi schimbă cursivitatea, dar, pentru cititorul secolului XXI, limbajul de lemn obligatoriu atunci poate părea caraghios.

Dar, din punctul de vedere al informaţiei, cartea rămâne la fel de interesantă. Neîmpăcat cu noua lui situaţie, aceea de om al pământului, Pangică începe să caute soluţii pentru a reînvia paraşutismul, dar nu ca arma (asta va face Grigore Baştan), ci ca ramură sportivă.

Sigur că face o mulţime de demersuri, sigur că bate la toate uşile … M-am întrebat, citind, cum ar fi reacţionat dacă rânduiala de atunci nu l-ar fi obligat să mulţumească partidului pentru fiecare refuz. Dar el a reuşit să treacă peste piedici şi, propunând soluţii şi idei care nu costau bani, a reuşit, cu multă greutate, să convingă partidul că e nevoie de paraşutism sportiv (mai ales că şi in URSS tinerii faceau paraşutism) şi, la iniţiativa şi cu sprijinul partidului, să deschidă, la 1 mai 1948, prima şcoală de paraşutism sportiv. Soluţia (aducătoare chiar şi de economii la buget, cum cerea partidul) a fost scoaterea din depozitele armatei a unor paraşute rămase în stoc după război, împrumutarea unui avion Ju-52, tot de la armată şi munca voluntară a instructorilor (Pangică, Şoverth şi alţii ca ei, neîmpăcaţi cu statul degeaba la sol) cu nişte tineri care veneau la şcoală în regim extern. Dacă vrea partidul, se poate. Şi s-a putut, chiar dacă s-a dus şi muncă de lămurire pentru selecţia elevilor şi pentru ca ei să desfăşoare, în paralel, o activitate profesională, în fabricile şi uzinele patriei, şi una sportivă.

Tonul naraţiunii şi referirile la presa de partid şi de stat a vremii, chiar dacă acum ni se pare prea avântat, eu îl consider cât se poate de normal pentru perioada stalinistă. Nu am apucat anii 1940, dar sunt sigur că nici dupa 1960 nu era cu mult diferit, chiar dacă numele şi statuia lui Stalin fuseseră uitate. Era perioada aia de “hei rup” (de fapt, chiar şantierele de muncă patriotică apar în relatarea lui Nicolae Pangică, asociate cu înfiinţarea unor şcoli de paraşutişti chiar în incinta lor, pentru a nu impieta, prin “scoaterea tinerilor din producţie”, asupra ritmului construcţiei Canalului, Barajului, Căii Ferate …). “Hei rup”, ne-“hei rup”, munca entuziaştilor a dat roade. Au fost formaţi sute de paraşutişti sportivi şi, încet-încet, au început să apară performanţele.

Desigur, textul nu omite nici evenimentele neplăcute (puţine), pentru că şi astea fac parte din istorie, din păcate. Dar autorul trece în revistă şi realizările tehnice şi demersurile făcute pentru îmbunătăţirea şi certificarea materialului. Iar aici trebuie menţionate actele normative schiţate de Pangică şi inovaţiile propuse de Şoverth şi Pangică pentru fabricarea unor noi tipuri de paraşute, mai sigure şi necesare, defapt, pentru echiparea sportivilor (şi a paraşutiştilor militari, desigur, pentru că şi armata are nevoie de nevoie de siguranţă). Elementul cel mai important al creaţiei tehnice a lui Pangică este, după părerea lui, impunerea folosirii unei a doua paraşute, purtată de om pe piept, menită a fi deschisă în cazul nefuncţionării corecte a paraşutei principale. A, sigur, tot Pangică a inventat şi a propus spre fabricare o paraşută specială, pentru lansarea din avionul sanitar a unei încărcături de medicamente sau materiale necesare activităţii medicilor pentru intervenţii în zone în care aterizarea avionului nu ar fi fost posibilă.

Tot în zona asta a paraşutismului utilitar ar putea fi menţionată şi iniţiativa de a pregăti, prin şcoala de paraşutişti sportivi, şi câteva promoţii de cadre medicale medii (surori medicale). Aici nu mai era vorba de performanţe, ci despre necesitatea de a asigura asistenţă medicală în zone greu accesibile. Eu, personal, mă întreb dacă entuziasmul acelor surori izvora din pasiune pentru meserie, din curiozitate, sau din “sarcină de partid”, expresia aia care deschidea şi închidea orice uşă în perioada istorică descrisă.

Alt episod al activităţii lui Pangică, descris cu destul talent de narator, este acela al încercării paraşutelor. Discutăm de sfârşitul anilor ’40, atunci când exista entuziasm, dar lipsea materialul. Practicanţii noului sport puteau dispune numai de paraşutele rămase prin depozitele armatei, dar mai erau, oare, sigure acele paraşute părăsite de ani de zile şi stocate în condiţii mai mult sau mai puţin potrivite? Analiza autorului cărţii de faţă, cel care atunci erau unul dintre cei doi-trei specialişti existenţi în noua structură sportivă, a adus o singură propunere: fiecare paraşută să fie încercată printr-un salt. Pare o nebunie, dar paraşutistul Pangică a recurs la rezolvarea asta şi, poate surprinzător (pentru lector), a scăpat cu viaţă. De ce surprinzător? Pentru că efectul dramatic creat de scriitorul Pangică este remarcabil, deşi autorul nu este un scriitor cunoscut pentru vreo operă romantică, în care un personaj exceptional este pus într-o situaţie excepţională. Bazându-se doar pe flerul şi priceperea lui, paraşutistul (recte personajul textului istorico-literar) evaluează câteva zeci de paraşute vechi, eliminând o parte din ele, care, la inspecţia vizuală  nu mai prezentau siguranţă, dar îşi asumă răspunderea – sigur, în primul rând faţă de el insuşi – de a se lansa cu paraşutele rămase “în cursă”. Şi asta înainte de a fi inventat paraşuta de rezervă, deci o evaluare greşită i-ar fi fost fatală. Multă încredere în el şi o pricepere desăvârşită în plierea şi utilizarea paraşutelor. Adaug eu: şi o pricepere deosebită în redactarea textului. Autorul reuşeşte să creeze acea tensiune şi empatie în cugetul cititorului, necesară pentru a recepta textul şi a-l pune în valoare. Strategia folosită este, de fapt, simplă: autorul enumeră detaliile tehnice necesare pentru a înţelege – partial, desigur – funcţionarea paraşutei în condiţii ideale, iar, după aceea, prezintă condiţiile reale şi riscurile care apăreau în cazul unei defecţiuni ascunse. Nu trebuie să fii paraşutist ca să pricepi clar că, dacă paraşuta nu se deschide la timp sau cedează la deschidere, omul atârnat în subspante nu are nici o şansă de supravieţuire. Sigur, ştiind că naraţiunea şi analiza sunt scrise, la mulţi ani după eveniment, chiar de paraşutistul de încercare, cititorul poate ieşi din starea de elaţiune, sigur fiind că totul s-a încheiat cu bine. Dar de ce să refuzi să trăieşti starea propusă / indusă de autor?

De fapt, acelaşi efect este căutat şi realizat de scriitor şi atunci când vorbeşte despre salturile pentru încercarea noilor paraşute, inventate de el sau de Şoverth – doar nu era să-I pună pe alţii să sară cu nişte paraşute neincercate! – sau chiar şi despre acel salt executat în formaţie cu prietenul lui Traian Dumitrescu-Popa, o întrecere sui-generis, pe care Pangică o câştigă, deschizând paraşuta cu numai câteva secunde de impactul cu solul. Singur lasă de înţeles că a fost – cum ar spune azi zburătorii – o “haiducie”, sunt sigur ca dacă vreun subordonat sau elev de-al lui ar fi făcut acelaşi lucru ar fi luat măsuri disciplinare împotriva lui, dar, pentru cititor, pasajul este o adevarată capodoperă literară.  

Orice activitate omenească trebuie să aibă o finalitate. Paraşutismul, ca sport, în afară de plăcerea şi bucuria personală, trebuie să aibă ceva şi pentru spectatori. Primii paraşutişti din istorie săreau pentru bani, într-un fel de spectacole. Smaranda a câştigat şi ea bani şi popularitate, dar obiectivul ei era să obţină recorduri pentru ţara ei. Paraşutiştii formaţi de Pangică, Şoverth şi, apoi, de instructorii crescuţi de ei, îşi propuneau, ca obiective, realizarea de spectacole aeronautice complexe, adică de mitinguri. Sigur, mitingurile acelei perioade erau spectacole grandioase dedicate gloriei partidului, dar în afară de asta, sunt convins că şi atunci, ca şi acum, miile de oameni care se adună pe aerodromuri, sunt toţi doctori în aviaţie, toţi cunosc toate tipurile de aeronave din display şi sunt gata să se ia de piept cu oricine pentru a-şi apăra convingerile. Cam ca la fotbal, numai că dacă pe stadion oamenii se împart în două tabere, pe aerodromuri nu există alianţe, fiecare om este o parte beligerantă şi, binenţeles, se pricepe mult mai bine decât prezentatorul de la microfon (nu că acela ar fi întotdeauna imun la gafe). Revenind la mitingurile de atunci (de unele îmi amintesc şi eu, cu nostalgie), paraşutiştii, ai lui Pangică, sau ai elevilor lui Pangică, sau, cu trecerea timpului, ai elevilor elevilor … etc., au devenit rapid un fel de vedete, ceea ce îi obliga pe “regizori” să inventeze figuri şi exerciţii noi: deschidere întârziată a paraşutei, salturi de la înălţimi diferite, salturi în grup, cu deschidere imediată sau întârziată, aplicaţii la sol (aoleu, traseul ăla tehnico-aplicativ cu care ne omorau profesorii noştri la PTAP!).

Apoi începem să vorbim … nu, să citim, despre competiţii şi recorduri. Şi, încet, încet, Pangică se apucă să redacteze tabele cu rezultate la campionate naţionale şi internaţionale (la astea din urmă nu pot să nu remarc superioritatea la toate ramurile a sportivilor sovietici, aşa cum era normal atunci!), cu recorduri, tot mai multe, omologate după revenirea FAI în România. 

Poate că ar fi utilă o aluzie la stilul de documentare al autorului Nicolae D. Pangică. Să nu uităm că personajul principal al cărţii este paraşutistul Pangică, prezent în text, aşa cum spuneam, ca narrator, deci personaj la persoana I, dar, de multe ori, şi ca “persoana a III-a”, ceea ce adaugă la impresia de obiectivitate pe care o dă lucrarea. De fapt, e vorba de chiar mai mult. Pangică îşi povesteşte (cu farmec) viaţa în contextul evoluţiei paraşutismului în România, dar, pentru a convinge, de multe ori renunţă la relatarea amintirilor (naraţiune subiectivă), făcând apel la surse de informare care par, sau chiar sunt, subiective, şi anume propriile însemnări de jurnal (ceea ce elimină, nu-I aşa? riscul deformării memoriei) dar şi la ştiri sau comentarii de presă. Chiar dacă azi nu prea mai credem în stilul bombastic al presei comuniste, ne dăm seama că e vorba de o (totuşi, necesară) obiectivitate a ziariştilor respectivi, adică, implicit, de o acurateţe a informaţiei.

Cartea de aproximativ 350 de pagini a lui Nicolae D. Pangică se încheie cu o serie de portrete ale unor paraşutişti români, cunoscuţi, sau chiar faimoşi, în momentul redactării lucrării. De fapt, creionarea acesor biografii este unul dintre obiectivele mărturisite de autor, şi sunt de acord cu el, chiar şi în acea perioadă adevăratele personalităţi ale poporului (nu doar cele de la vârful CC al PCR) trebuia să fie făcute cunoscute. Iar performanţele paraşutiştilor sunt incluse într-o serie de tabele inserate ca anexe ale cărţii, un fel de mini-enciclopedie a paraşutismului sportiv românesc.

Nicolae Pangică a trăit până în octombrie 1992. Iar spun, deşi numele lui înseamnă atât de mult pentru paraşutismul românesc, pentru Teleorman nu are nici o semnificaţie. Nicăieri în Măldăeni, în Roşiori sau oriunde în judeţ, numele lui nu este cunoscut, nu este dat vreunei străzi sau vreunui edificiu din comuna-i natală. E drept că nici el nu pomeneşte niciodată, în cartea lui, de locul de baştină … Şi totuşi, a fost deţinătorul a numeroase recorduri mondiale, unele omologate, altele neomologate, a fost unul dintre principalii promotori ai unui sport modern, a fost cunoscut şi repectat de oamenii aviaţiei române şi … potrivit comandorului aviator Constantin Iordache[4], a obţinut următoarele ordine şi medalii:

·        Ordinul “Virtutea Aeronautică” cu Spade (distincţie obţinută pe câmpul de luptă), Clasa “Crucea de aur”

·        Ordinul “Steaua Republicii Socialiste România”, clasa a V-a

·        Ordinul “Virtutea Militară”, clasele II şi I.

N.A. Aşa cum am avut onoarea să spun în introducere, volumul aflat, acum, în posesia mea a fost achiziţionat dintr-un anticariat online. Dacă de obicei mă laud, mândru, cu autografele care îmi sunt dedicate de autori prieteni pe volumele recenzate, de data asta, volumul poartă o dedicaţie pentru un pilot, pentru mine, necunoscut, dar, se pare, apreciat de paraşutiştii pe care îi lansa: Nea Nae Cristescu (nici o legătură cu Nea Titi Cristescu, Roşioreanul care, după 1980, zbura ca pilot de încercare la fabrica ICA, de la Ghimbav). M-aş bucura dacă cineva, poate chiar dintre cititorii eseului de faţă, m-ar ajuta să reconstitui şi să restitui personalitatea acelui pilot. Mulţumesc!

 

 

---

[1] Nicolae D. Pangică Vulturii cerului, Bucureşti, Editura Sport-Turism, 1984

[2] Comandor aviator Constantin Iordache in Orizont aviatic, nr. 47, septembrie 2006

[3] James Lucas Storm Eagles – German Airborn Force in World War II, Canelo History, London, 2022

[4] Comandor aviator Constantin Iordache, op. cit.