SANDA AGACHE-MIHEŞ – PERSONALITATE DE SEAMӐ A AVIAŢIEI ROMÂNE[i]
Domnul Alcibiade Kivu, cӑci despre el este vorba, îmi plӑcea foarte mult. Ştiam despre el cӑ pe lângӑ meseria de aviator era un pasionat ghid pentru drumeţii montane, apreciat de turiştii veniţi de aiurea sӑ descopere, consumând adrenalinӑ, frumuseţea Carpaţilor. Mai ştiam cӑ este pasionat de cӑrţile lui Antoine de Saint-Exupéry, deşi despre pilotul Saint-Ex nu avea o pӑrere prea bunӑ. Şi mai ştiu despre domul Kivu, şi îi sunt recunoscӑtor pentru asta, cӑ mӑ aprecia pentru interesul pe care eu, un tânӑr (faţӑ de majoritatea colegilor de asociaţie) din afara aviaţiei, îl aveam pentru istoria acestui domeniu de activitate umanӑ şi, desigur, pentru respectul pe care îl arӑtam şi îl dovedeam pentru ei, aviatorii români. Poate şi de aceea, aviatorul şi scriitorul Alcibiade Kivu a ţinut sӑ îmi ofere, cu o dedicaţie care valoreazӑ la fel de mult ca volumul, cartea despre care discutӑm acum.
Desigur ca trebuie sӑ ne aşteptӑm la o prezentare subiectivӑ a eroinei, dar autorul face şi mai mult, aşa cum certificӑ în Argument: “Citind notele biografice primite de la ea [Sanda Agache n.n.] sub formӑ de scrisori, din 2004 pânӑ în 2008, am decis sӑ preiau informaţiile întocmai cum au fost formulate de doamna Agache-Miheş. Cӑci nu aş fi reuşit nici pe departe sӑ pot reda simţӑmintele ce rӑzbat din slova scrisӑ de dânsa, la cei 80 de ani pe care i-a împlinit.” Aşadar, citim, de fapt, o carte de memorii ale aviatoarei Sanda Agache, amintiri provocate de întrebӑrile scriitorului, ordonate şi puse în paginӑ de acesta.
Pregӑtiţi fiind atât de cӑtre autor, prin Argument, cât şi de eroina cӑrţii, prin scrisoarea adresatӑ autorului, deci implicit cititorului, purcedem la lecturarea aventurilor Ruxandei Agache. Pornind de la copilӑria petrecutӑ în sânul familiei, la Viişoara (fostӑ Bӑseşti), jud. Vaslui, unul dintre cei şase copii ai familiei, ramasӑ orfanӑ de tatӑ la o vârstӑ foarte micӑ. Acolo, la Bӑseşti, se petrece scena care îi va decide viaţa: îi rӑspunde învӑţӑtoarei cӑ vrea sӑ se facӑ aviator. Îi plӑcea ei sӑ stea deasupra pӑmântului, iar aparatul de zbor (multe avioane survolau satul) i s-a pӑrut soluţia, mai degrabӑ decât copacul, nu destul de înalt, în care îşi petrecea timpul când putea evada de sub spravegherea mamei. Colegii de clasӑ au râs de ea, aşa cum fac copiii, când nu înţeleg sӑu cred o aserţiune, dar pentru fetiţa de 7-8 ani, gândul de atunci a devenit un ideal de viaţӑ.
De aici pânӑ la obţinerea calificӑrii (calificӑrilor) de pilot n-a mai fost decât … o lungӑ strӑdanie. Dar dorinţa ei de a zbura a învins toate opreliştile, iar tânӑra Ruxanda a dovedit cӑ vrea şi poate; textul care descrie evoluţia ei, anevoioasӑ, dar de neoprit, ar putea fi fragment de roman. Doamna Agache nu era scriitor, dar a ştiut sӑ descrie, etapizat, gradual şi cu suspense, modul în care a reuşit sӑ demonstreze cât e de pasionatӑ şi curajoasӑ, cum l-a impresionat pe instructorul Haralambie Rӑducanu, omul care i-a primit dosarul de înscriere la şcoala de zbor deşi lista (dactilografiatӑ) era, teoretic, închisӑ – adӑugând numele tinerei cu propria-i mânӑ. Citim despre zborurile şcoalӑ, despre dificultӑţile întâmpinate – mai ales la aterizare, încât nu a fost departe de radierea de la zbor, dar toate trec cu bine, iar Ruxanda Agache se vede cu documentele în buzunar şi porneşte pe calea profesiunii pe care a visat-o încӑ de când învӑţa literele alfabetului.
Activitatea profesionalӑ a Sandei Agache este tot ca un roman de aventuri. În context, nu pot sӑ nu pomenesc o scenӑ petrecutӑ pe Aerodromul Clinceni, cu ocazia unui miting aviatic organizat de Aeroclubul României. În aer – aeronavele Aeroclubului şi ale invitaţilor sӑi. Pe scenӑ, prezentatorul Andrei Lucescu, debordând de entuziasm. Iar în iarbӑ, printre spectatori, am întâlnit douӑ senioare ale aviaţiei: Ruxanda Agache şi Elena Bulgaru, adevӑrate legende ale pilotajului de avion şi de elicopter. Dar, în momentul acela erau doar douӑ doamne în vârstӑ, a cӑror prezenţӑ pe aerodrom trecea neobservatӑ (sau … dar mai bine nu mai spun, ca sӑ nu-mi mai duc aminte cӑ şi pe mine m-a gratulat un “mare actor, vedetӑ de televiziune” , cu epitetul “moş coclit”). Printre spectatori a apӑrut la un moment dat un fel de clown, un cetӑţean îmbrӑcat într-un costum caraghios, multicolor, care atrӑgea imediat atenţia. Mulţi l-au recunoscut: era un realizator TV, unul dintre “Cârcotaşi”, cunoscut sub porecla “Dezbrӑcatu’”. Nu o sӑ fiu niciodatӑ sigur dacӑ scena care a avut loc atunci a fost gânditӑ de acel “Cârcotaş” (nu intenţionez şi nici nu cred cӑ am cum sӑ-l întreb, dar sunt convins cӑ mi-ar spune cӑ a regizat totul, iar eu nu l-aş crede”), dar a fost, dupӑ pӑrerea mea, exact ce îi trebuia marelui realizator. Probabil cӑ sperând sӑ o punӑ în dificultate pe o biatӑ bӑtrânӑ oarecare, Dezbrӑcatu’ i-a pus doamnei Sanda Agache microfonul la gurӑ şi a întrebat-o, în stil miştocӑresc, dacӑ înţelege ceva din ceea ce vede pe aerodrom. A rӑmas cu gura cӑscatӑ, iar costumul ӑla de clown a dovedit cӑ este exact ce i se potriveşte mai bine, când Sanda Agache i-a rӑspuns, cu modestie, dar ferm: “Tinere, eu sunt pilot de avion, am 8620 de ore de zbor, cu 26.000 de aterizӑri şi 17 aterizӑri forţate, dar fӑrӑ a rupe vreodatӑ un avion. Am salvat mii de vieţi omeneşti lucrând ca pilot la AVIASAN şi am format zeci de generaţii de piloţi aviatori ca pilot instructor în cadrul Aeroclubului României”. Bietu’ Dezbrӑcatu’, pe Elena Bulgaru nici n-a mai îndrӑznit s-o întrebe de vorbӑ … Nu ştiu dacӑ “interviul” a fost dat la televizor; pӑcat, ar fi fost interesant sӑ vedem cum a întors-o realizatorul …
De fapt, în fraza citatӑ se cuprinde întraga viaţӑ de zburӑtor a eroinei cӑrţii despre care discutӑm. Momente din activitatea ei, de pilot instructor pe diferite aerodromuri ale Aeroclubului sau de pilot Aviasan, sunt descrise cu farmec, aşa cum sunt descrise şi momente, fericite sau mai puţin faste, din viaţa ei personalӑ. Iar acestea sunt paragrafe prin care putem sӑ ne construim un portret complex al doamnei, atât ca profesionistӑ, cât şi ca femeie, în definitiv o persoanӑ normalӑ, cu simţӑminte şi idealuri, cu bucurii şi cu multe dezamӑgiri şi necazuri. Sӑ nu uitӑm de prezenţa cӑţelului Aramis, un fragment de naraţiune care spune multe despre latura sentimentalӑ a doamnei Sanda Agache. Şi sӑ nu uitӑm nici de zborul cu bolnavul agresiv la bord, moment al biografiei care ne aminteşte de o misiune de front a Marianei Drӑgescu. Nu doar rӑzboiul poate prilejui astfel de momente dramatice.
Şi … sӑ nu uitӑm de ultima parte a cӑrţii.
Douӑ momente care ne spun multe despre personalitatea eroinei cӑrţii, dar şi despre societatea predecembristӑ în care a trӑit.
Întâi succesul celui care o invidia dintotdeauna, facilitat de caracteristicile regimului comunisto-poliţienesc (chiar dacӑ organul represiv se numea atunci “Miliţia”). Scrisori anonime, acuzaţii false – dar binevenite pentru poliţia politicӑ de atunci, care de abia aştepta sӑ gӑseascӑ vreun pretext pentru a scӑpa de românii cel mai bine calificaţi, care, în afarӑ de competenţӑ profesionalӑ, dӑdeau dovadӑ şi de capacitate de a gândi … Iar un “Iago” din conducerea aviaţiei a reuşit sӑ asmutӑ Securitatea împotriva Sandei Agache, iar Securitatea a fӑcut ce ştia mai bine: i-a distrus viaţa interzicându-i sӑ zboare.
Al doilea eveniment, acela care subliniazӑ sensibilitatea aviatoarei, este decesul soţului ei. Accidentul cӑruia i-a cӑut victimӑ Michi Miheş este descris cu multe detalii, ca pentru un act juridic, astfel încât înţelegem bine ce s-a întâmplat pe strada din Otopeni. Dar de, mersul justiţiei române … uciderea din culpӑ a rӑmas nepedepsitӑ.
Textul volumului se încheie printr-o poezie, dedicatӑ eroinei cӑrţii de alt elev al domniei-sale: Dan Spiridon.
Dupӑ care, autorul întregeşte cartea cu o serie de documente în facsimil (printre care brevetele de pilot şi carnetele de zbor, cu recapitularea zborurilor) şi cu un album de fotografii care ne-o aratӑ pe Ruxanda Agache cea pe care am cunoscut-o şi eu. Printre aceste poze, una mi-a atras în mod deosebit atenţia, în care aviatoarea, cu nelipsitu-i tricolor desfӑşurat, este înconjuratӑ de membrii Asociaţiei Aviatorilor Braşoveni, cândva înainte de 2005.
În concluzie, am citit şi recomand sӑ fie citit un fragment al aviaţiei române, o carte care aduce informaţii exacte despre unul dintre zburӑtorii nostri, şi care ne demonstreazӑ cӑ nu putem sӑ creionӑm aceastӑ istorie evocând doar eroismul aviatorilor militari în luptӑ; fӑrӑ a include portretele aviatorilor civili istoria nu are cum sӑ fie completӑ.
[i] Alcibiade Kivu, Instructoarea mea de zbor – Povestea neromanţatӑ a unei aviatoare cu mare suflet de româncӑ, Braşov, 2008
