MEMORIILE UNUI RECORDMAN ABSOLUT[1]
Nu cred că vreun român, interesat de istoria modernă a aviaţiei române, ar putea să se întrebe cine e Gheorghe Iancu. Sunt câteva nume în perioada asta care sunt cel puţin cunoscute, dacă nu celebre, printre acestea sunt piloţi civili de la sportivă, generală sau comercială, şi militari, mai ales supersonişti, dar sunt şi câţiva parasutişti ale căror nume sunt adevărate simboluri.
Nu de mult am discutat despre teleormăneanul Nicolae Pangică[2], un fel de părinte al paraşutismului sportiv din România, iar azi i-a venit rândul elevului acestuia, colonelul paraşutist Gheorghe Iancu.
O să studiem la sfârşit biografia lui Iancu, pentru moment o să analizăm una dintre acele cărţi de memorialistică din care nu rămânem numai cu viaţa şi activitatea semnatarului, ci cu o imagine clară, deşi subiectivă, a perioadei istorice în care a trăit şi (s-a) realizat acesta. Avem în faţă un capitol de istorie care începe în 1950 şi se întrerupe în 1974, un capitol care demonstrează cum şi de ce România este posesoarea unui record mondial absolut şi definitiv.
Acum câteva săptămâni am fost un norocos: domnul Pavel Mirea, directorul Muzeului Judeţean Teleorman mi-a oferit o carte pe care o căutam demult. Am primit-o cu bucurie şi recunoştinţă şi am citit-o cu mare interes. Binenţeles că ştiam cine a fost Gheorghe Iancu, am citit biografia sa “obiectivă”, dar eram nerăbdător să-i aflu punctul de vedere subiectiv.
Cam cine e(ra) Gheorghe Iancu? Poate nu numai noi, ăştia care întindem patru ochi, două urechi şi o mulţime de antene pentru a recepţiona veşti legate de lumea zburătorilor şi a zburătoarelor, am văzut sau auzit că, la 28 mai 2011, în timpul mitingului aerian de la Aeroclubul Teritorial Strejnicu, un cetăţean de 78 de ani a sărit cu paraşuta dintr-un AN-2, stabilind recordul de a fi cel mai bătrân paraşutist activ român. Sincer, nu ştiu dacă tipul ăsta de record este, sau poate fi omologat de Federaţia Aeronautică Internaţională (o să încerc să aflu), dar, chiar dacă nu pot spune exact, din experienţă, şi nici nu o să pot vreodată, ce condiţie fizică trebuie să aibă un om pentru a sări cu paraşuta din avion şi pentru a ajunge sănătos acasă, cred că performanţa quasi-octogenarului a atras atenţia multora. Şi mai cred că mulţi s-au întrebat atunci, uitându-se la televizor, cine e moşul ăsta care reuşeşte o astfel de performanţă.
O să ataşez, după ce termin discuţia, o biografie amplă a lui Gheorghe Iancu, semnată de cunoscutul istoric Dorin Spătaru, şi o să mă rezum să fac ceea ce ştiu eu, anume să recenzez cartea “Sub cupola paraşutei”.
Vorbim despre un discurs subiectiv (scris la persoana I), care cuprinde momente din activitatea sportive (profesională) a faimosului paraşutist. Dar, aşa cum am remarcat când am adus în faţa noastră cartea lui Nicolae Pangică, textul lui Iancu nu este doar o autobiografie, ci o istorie subiectivă a paraşutismului sportiv din România (deşi a fost şi instructor militar, autorul nu are decât cinci-şase pagini cu referire la acel domeniu), începând cu anul 1950. De ce 1950? Pentru că în aprilie în acel an, elevul Iancu Gheorghe de la o şcoală bucureşteană este “recrutat” de un reprezentant al “Comisiei de aviaţie” pentru a defila “cu sportivii”. Astfel, adolescentul ia contact prima dată cu sporturile aeriene, este atras de acestea şi se înscrie la paraşutism. Aici fac, eu, cititor din 2025, prima observaţie: suntem în plină perioadă stalinistă, curând după terminarea războiului (la care, binenţeles, autorul face referire direct, prin amintiri). Noul regim politic din România încearcă să se consolideze, bazându-se, în primul rând, pe tineri, adică generaţia educabilă. Iar tovarăşul Popescu, venit din partea instituţiei aeronautice, caută să se adreseze secretarului UTM din şcoală, adică persoanei care mobilizează, organizează etc. Întâmplarea face ca secretarul să fie Iancu, iar el să-şi aducă aminte că în copilărie îşi dorea să se facă aviator. Deci zarurile au fost aruncate exact unde trebuia, grupul sportivilor care au defilat la 1 Mai a fost mobilizat, organizat şi pregătit exemplar, iar un număr de elevi, “în frunte cu secretarul UTM[3]”, s-au înscris la cursurile pentru paraşutişti. Până acum, textul seamănă cu o propagandă utemistă, dar, de la intrarea pe aerodrom (Popeşti-Leordeni), povestea devine cea a unui paraşutist, adică devine interesantă. Şi, sigur, noi la asta suntem atenţi şi apreciem, la relatarea formării şi perfecţionarea paraşutistului sportiv şi a colegilor lui.
Urmează primul salt. Binenţeles, în orice activitate umană există o “prima dată”. Aici ne referim la al doilea capitol al poveştii lui Gheorghe Iancu, şi, după parerea mea, unul dintre cele mai reuşite din punct de vedere literar. Autorul reuşeşte să-şi descrie excelent trăirile, de la stadiul de pregătire fizică şi pregătire de specialitate la sol, la îmbarcarea în avion (Ju-52, bătrânul “Tante Ju” rămas din timpul războiului), la decolare şi la apropierea momentului lansării.
Îmi amintesc de o gafă pe care am facut-o acum câţiva ani cu o fostă elevă de-a noastră. Biata de ea, purta o cizmă ortopedică iar eu am crezut că s-ar potrivi gluma aia cu şutul în fund necesar pentru a-l convinge pe un paraşutist fricos să părăsească avionul. Nu ştiam că fata suferise un mic accident de … parapantă, iar gluma mea nu a amuzat-o deloc. Sigur, după aia am aflat de ce era supărată pe mine şi mi-am cerut iertare, dar … Mi-am amintit din nou butada asta citind textul lui Iancu şi chiar mă aşteptam să ajung la momentul în care instructorul (însuşi Nicolae Pangică!) va recurge la o metodă nepedagogică pentru a-şi convinge elevii să sară, în ciuda temerilor. Nu a fost cazul, pentru că toţi cei zece elevi au dat dovadă de curaj (şi entuziasm revoluţionar, cum rezultă din tonul confesiunii).
Iar acum se ajunge la descrierea primului salt. Din nou, autorul dă dovadă de talent de scriitor, pentru că textul lui reuşeşte să-l cucerească pe cititor, care simte, empatic, atât tensiunea dinaintea părăsirii avionului, cât şi senzaţia săriturii în gol şi apoi entuziasmul sportivului care vede lumea la picioarele sale. De fapt, îndrăznesc să afirm că darul autorului de a descrie gradual anumite evenimente ridică foarte mult pulsul şi tensiunea cititorului, chiar dacă se povestesc salturi petrecute acum multe zeci de ani, deci eu, cititor, sunt conştient de faptul că “ce a fost, a fost”, nu mai putem repara (nici strica) nimic.
Cartea lui Gheorghe Iancu e structurată în 25 de capitole, legate prin includerea personajului principal (naratorul), dar independente prin momentele relatate. În cele aproape 200 de pagini care alcătuiesc volumul, citim despre competiţii, călătorii, recorduri, aniversări, celebrări, momente de fericire, de frică, sau de groază, toate relatate subiectiv, strict din punctul de vedere al paraşutistului, cu necesare “evadări” în obiectivismul sau subiectivismul celor din jur, din interiorul sau exteriorul fenomenului. Împreună cu Gheorghe Iancu participăm, în 1952, la Campionatul Naţional de Paraşutism şi câştigăm titlul la Paraşutism utilitar (primul dintr-o serie neînchipuit de lungă!), apoi, călătorim în Bulgaria, Iugoslavia, URSS, Austria şi Statele Unite (acum mi se pare surprinzător că partidul unic a aprobat aşa ceva în anii ’60), sau sărim în noapte, pe aerodrom sau în teren necunoscut, pentru antrenament, concurs, sau pentru realizarea unui film artistic. Executăm salturi pentru încercarea unor paraşute noi sau scoase, după multă vreme, din depozite, ajutăm, cu experienţa de paraşutist cu sute de salturi, la perfecţionarea paraşutelor sau introducerea unor tipuri noi (paraşuta cu fantă), inventăm exerciţii noi, susceptibile de a atrage mai mult public la mitingurile aeriene şi, implicit, mai mulţi tineri amatori să se înscrie la cursurile de paraşutism. Personal, îmi amintesc cum am urmărit cu sufleţelui meu de copil de patru-cinci anişori pe “un nenea care făcea gimnastică” atârnat de un “avion cu două aripi”. După muuulte zeci de ani am găsit o referire la acel nenea, era Ion Negroiu, colegul lui Iancu, şi executa, ancorat de avionul PO-2 pilotat de Ştefan Calotă, un exerciţiu inventat şi descris de autorul cărţii noastre.
Am pomenit momentele de mare tensiune. În cuprinsul volumului sunt vreo patru episoade în care talentul de scriitor al lui Gheorghe Iancu este vădit şi mă gândesc la evenimentele deosebite apărute în timpul salturilor lui sau la care a asistat. Primul este cel petrecut la Plovdiv, acolo unde paraşutista sovietică Nadia Priahina scapă ca prin minune după o cădere în care paraşutele nu i se deschid. Martor la eveniment, Iancu numără secundele căderii şi descrie ceea ce se petrece simţind şi anticipând fiecare gest al Priahinei în acel interval, înţelegând şi transmiţând cititorului simţămintele sportivei, ca şi pe cele ale privitorilor neputincioşi să o ajute. Cititorul “vede” cu ochii minţii eforturile zadarnice ale fetei de a deschide paraşuta principală, apoi cea de rezervă, mişcările ei naturale sau instinctive, într-o traiectorie verticală de vreo 1750 de metri. După ce creează această tensiune empatică greu de suportat, autorul o disipează brusc, prin ştirea că rusoaica a fost găsită pe o grămadă de nisip, în viaţă, ba chiar aproape sănătoasă, atât de bine fizic încât … după câteva luni a devenit mamă.
A doua catastrofă evitată în ultima clipă a fost trăită de doi paraşutişti militari, care, în urma unei erori umane, au căzut sute de metri cu paraşutele înfăşurate una de alta. Ca şi rusoaica, soldaţii români au reuşit, datorită calmului şi priceperii lor, să scape cu viaţă deschizând una dintre paraşute la câţiva metri de sol.
Binenţeles că, executând peste patru mii de salturi, nici autorul nostru nu a avut cum să nu aibă parte de incidente, două momente grele pentru el, dar poate mai puţin “dificile” pentru cititor, conştient că dacă nu ar fi scăpat cu bine, Iancu nu ar fi avut cum să vină cu volumul de memorii în faţa cititorului.
Am lăsat la urmă, încercând şi eu să imit talentul de de creea suspense al scriitorului în discuţie, momentul poate cel mai important din toată cariera paraşutistului sportiv Gheorghe Iancu: ziua când a realizat, pe aerodromul de la Stejnic, recordul mondial absolut şi definitiv, şi anume 0, 00 cm la proba de aterizare la punct fix, după lansarea de la 1000 de metri şi deschiderea întârziată a paraşutei.
Binenţeles că performanţa asta, descrisă subiectiv de către cel care a realizat-o, nu într-un interviu la cald, ci intr-un text scris la oarecare vreme de la eveniment, este un fragment de carte valoros, atât ca documentar, cât şi din punct de vedere literar. Autorul îşi pregăteşte cititorul – care poate ştie ce va urma, cum a fost cazul meu, sau e mai puţin pregătit în domeniu şi află de abia din paginile volumului autobiografic cu cine are de-a face – pentru momentul saltului. Înţelegem că sportivul e foarte bine pregătit pentru salt şi ne dăm seama cât de greu e de atins o performanţă acceptabilă, adică aterizarea la o distanţă cât mai mică de încrucişarea a două linii albe trasate pe o groapă cu nisip. Ce nu avem noi, cititorii care nu am pilotat niciodată o paraşută cu fantă, cum să înţelegem, e calculul exact pe care îl face sportivul aflat, încă, în cadrul uşii avionului Antonov An-2, pentru a stabili momentul părăsirii aeronavei, calculul exact pentru a rezolva ecuaţia ale cărei cunoscute (relative) sunt viteza de cădere, viteza şi direcţia curenţilor de aer (ascendenţe, descendenţe, vânt), totul pentru a-şi coordona mişcările necesare, a le suprima pe cele nenecesare sau dăunătoare şi a veni exact pe punctul 0,00 … Iar Gheorghe Iancu a reuşit chestia asta de două ori, în două salturi consecutive în aceeaşi zi, 31 mai 1961. De fapt, el reuşeşte două performanţe: stabileste recordul sportiv, dar, text, îşi cucereşte cititorul, la fel de absolut şi definitiv. Sigur că oricine ar fi, cititorul empatizează cu autorul memoriilor, iar receptarea mesajului scris este garantat entuziastă, poate chiar însoţită de aplauze, sau alte gesturi de bucurie, dar asta se datorează şi talentului naratorului, care ştie şi reuşeşte să descrie salturile (mai ales primul dintre ele), cu minuţie, folosind un ton adecvat şi un vocabular în care termenii tehnici se combină în mod fericit cu verbele, adverbele şi adjectivele necesare şi potrivite.
Lucrarea se termină cu relatarea unui moment aniversar la care a participat Gheorghe Iancu, şi anume activitatea omagială dedicată lui Aurel Vlaicu, organizată de vienezi exact pe locul unde inventatorul român a cucerit, în 1912, admiraţia spectatorilor şi una dintre medaliile de aur într-o competiţie cu aviatori mult mai cunoscuţi decât el. Chiar dacă autorul exagerează puţin performanţa lui Vlaicu şi greşeşte (probabil voit) lista adversarilor lui, episodul este “frumos şi util”, în sensul că face recurs la epoca de pionierat a aviaţiei, dar subliniază felul în care sportul, cel aviatic în special, poate consolida legăturile între oameni trăitori în ţări diferite şi îndepartate, ba chiar şi cu regimuri politice (atunci) diferite.
Sigur, cartea a fost scrisă într-o perioadă istorică în care la modă era un anumit limbaj de lemn, necesar mai ales pentru a face textul “bun pentru tipar”. Atunci nici un cititor nu ar fi comentat negativ limbajul, poate azi multora, mă refer la cei mai tineri, care nu au trăit în “epoca de aur) (calp) li se pare ciudat, greu de citit şi şi mai greu de acceptat. Cartea a fost publicată în 1979, în plină revoluţie culturală, termenul scorni(ci)t de Ceauşescu pentru a justifica cultul personalităţii sale, iar pentru noi, ăştia de atunci, e un fel de întoarcere în timp. Plăcută sau greu de acceptat, depinde de fiecare individ. Pentru mine, subiectiv în ceea ce priveşte tema şi conţinutul, dar obiectiv în legătură cu scriitura, este un “must”, adică înţeleg de ce Iancu a scris aşa, sau chiar de ce a gândit aşa. Pentru că aşa trebuia, altfel nu se putea. Dar documentul autobiografic îşi păstrează şi arată valoarea şi pentru cititorii care caută în el o sursă istorică şi sunt sigur că nu există om care să nu citească lucrarea cu plăcere dacă îl interesează, măcar “cât de cât”, vorba unui clasic, istoria aviaţiei române şi a oamenilor care au scris-o.
În concluzie, mă bucur că am avut, în sfârşit, oportunitatea de a citi cartea lui Gheorghe Iancu şi, chiar dacă de la el încoace paraşutismul a evoluat mult prin tehnică şi dotare, cred că lucrarea poate fi considerată una de referinţă pentru istoria aviaţiei şi a sportului românesc.
[1] Gheorghe Iancu Sub cupola paraşutei, Bucureşti, editura Sport Turism, 1979
[2] https://cartideaviatie.blogspot.com/2024/05/69-un-vultur-din-teleorman.html
[3] U.T.M. – Uniunea Tineretului Muncitor, transformată mai târziu în U.T.C. (Uniunea Tineretului Comunist)
Omagiu unui recordman mondial absolut – colonelul paraşutist Gheorghe Iancu
S-a născut la 18 noiembrie 1933 în satul Fălăştoaca, comuna Grădiştea, judeţul Giurgiu.
Părinţii săi, Ion, de profesie ceferist, şi Dumitra, casnică, s-au preocupat de educarea singurului lor copil în spiritul dragostei de ţară, de muncă şi de învăţătură.
Astfel, după ce a urmat clasa I la şcoala primară din sat, familia s-a mutat în capitală în anul 1941. Aici, în plin război, urmează cursurile Gimnaziului Aurel Vlaicu, începând cu clasa a II-a.
Ulterior, în perioada 1948-1951, urmează cursurile Şcolii Medii Tehnice CFR calificându-se în meseria de electrician auto, fiind repartizat la Atelierele auto CFR Bucureşti. Era în perioada de mare dezvoltare a aviaţiei şi paraşutismului sportiv din ţara noastră.
Extrem de curajos şi dornic de a se lupta cu înălţimile, în anii 1950-1951 urmează, în paralel, şi cursurile Şcolii de paraşutişti sportivi de la Popeşti Leordeni, devenind de foarte tânăr, la doar 18 ani, instructor paraşutist.
Aici l-a avut drept instructor pe o altă mare personalitate a paraşutismului românesc, Nicolae Pangică, el însuşi fost instructor al primului batalion de paraşutişti din Armata României.
Pasionat de noua activitate, dar având şi calităţi profesionale şi didactice deosebite, din anul 1952 este încadrat în funcţia de instructor paraşutist la Secţia de Paraşutism a AVSAP.
Aici a pregătit şi instruit cu rezultate foarte bune, pe lângă sute de paraşutişti sportivi, şi loturile naţionale de tineret. În anul 1952, la al doilea Campionat naţional de paraşutism, tânărul Gheorghe Iancu a devenit campion naţional la proba utilitară, numele său devenind tot mai cunoscut în epocă.
La 1 noiembrie 1955, este încorporat pentru satisfacerea stagiului militar în cadrul Regimentului 246 Desant-Paraşutare, transformat la scurt timp în Batalionul 1025 Desant-Paraşutare.
Aici a fost repartizat în cadrul Plutonului de mitraliere antiaeriene, făcând dovada unei foarte bune pregătiri de specialitate, fiind avansat succesiv la gradele de fruntaş (1956), caporal (1956) şi sergent (1957).
În vara anului 1956 lotul unităţii, din care făceau parte doi cunoscuţi instructori paraşutişti sportivi, cu multe salturi şi recorduri la activ, Gheorghe Iancu şi Ion Negroiu, pe atunci militari în termen, a participat, în perioada 25 iulie-3 august, la Concursul Internaţional de Paraşutism de la Tusino, lângă Moscova, obţinând rezultate notabile, clasând echipa ţării noastre pe un loc fruntaş.
Aceştia au primit girul comandantului, locotenent-colonel Grigore Baştan, de a se ocupa în mod nemijlocit de instrucţia de paraşutare a personalului cu mai puţină experienţă, de a participa la experimentarea unor procedee de luptă (au executat salturi având asupra lor mine de aruncător şi grenade de luptă), la verificarea unor materiale de desant (inclusiv verificarea unor paraşute care prezentaseră probleme pe timpul executării lansărilor), la executarea de salturi demonstrative de înaltă complexitate şi periculozitate, contribuind la întărirea moralului şi siguranţei celorlalţi militari, mai ales după producerea unor evenimente de zbor.
De asemenea, în anul 1956, participând la campionatul naţional, cu o paraşută de construcţie românească AV-28, şi căreia i s-au aplicat fante, devine campion naţional absolut.
La 1 noiembrie 1957, la terminarea stagiului militar, a fost trecut în rezervă cu gradul de sergent-major, revenind în funcţia de instructor paraşutist la AVSAP şi din 1961 la UCFS.
În anul 1962 a fost numit instructor paraşutist şi recepţioner în cadrul Federaţiei Aeronautice Române din cadrul CNEFS, iar din ianuarie 1963 a fost numit în funcţia de comandant al Detaşamentului de paraşutişti din cadrul FAR, îndeplinind în paralel şi funcţia de recepţioner de materiale desant.
În această perioadă a participat la numeroase concursuri interne şi internaţionale, obţinând rezultate deosebite.
În anul 1960, stabileşte cel de-al treilea record mondial la lansare pe timp de noapte de la 1.000 m cu deschidere automată şi aterizare la punct fix (media 1,45 m).
La 31 mai 1961, pe aerodromul de la Strejnic, de lângă Ploieşti, stabileşte recordul mondial absolut şi definitiv la săritura cu paraşuta la punct fix, în urma unei lansări cu deschidere întârziată, executată de la 1.000 m, aterizând la 0,00 m de punctul desemnat.
De asemenea, obţine recordurile mondiale pentru salturile de noapte la punct fix, precum şi şase recorduri mondiale de grup.
În acelaşi an, împreună cu alţi patru paraşutişti, obţine un nou record mondial printr-o lansare pe timp de zi de la 600 m, cu deschidere comandată, cu aterizare la 8,11 m de punctul fix, iar în anul 1963 într-o lansare în grup de 9 paraşutişti, pe timp de zi de la 600 m, cu deschidere automată, cu aterizare la 4,37 m de punctul fix.
În urma rezultatelor deosebite obţinute pe plan naţional şi internaţional i-au fost acordate titlurile de Maestru al sportului, în anul 1957, Maestru emerit al sportului, în anul 1961, şi a obţinut calitatea de Arbitru internaţional de paraşutism.
În paralel cu activitatea sportivă şi competiţională, se preocupă de continuarea studiilor, absolvind în anul 1962 cursurile liceale, iar în anul 1967 cursurile Institutului de Cultură Fizică şi Sport, devenind licenţiat în educaţie fizică.
În urma reorganizării Ministerului de Interne şi Consiliului Securităţii Statului, s-a luat decizia ca efective din aceste structuri să fie instruite şi ca paraşutişti militari.
Cum şi la nivelul MApN personalul era insuficient, a fost luată hotărârea de chemare în activitate a unor instructori cu experienţă care activau în paraşutismul sportiv. Cel mai titrat dintre aceştia era chiar Gheorghe Iancu.
Prin Raportul nr. 06578 din 25 septembrie 1969 al comandantului Grupului de Aviaţie al CSS, adresat vicepreşedintelui CSS, general-maior av. Ioan Calomfirescu propune: În vederea încadrării funcţiei de locţiitor comandant grup pentru paraşutare prevăzută în statul de organizare, propunem pe tov. Iancu I. Gheorghe, comandantul Detaşamentului de paraşutişti din C.N.E.F.S.-Federaţia Aeronautică Română.
La vizita medicală a fost dat apt ofiţer desant-paraşutare. Rog de a supune spre aprobare la tov. Preşedinte al Consiliului Securităţii Statului propunerea ca tov. Iancu I. Gheorghe să fie chemat în cadrele active şi încadrat în funcţia de locţiitor comandant grup aviaţie pentru paraşutare cu gradul de locotenent-colonel. (A.C.N.S.A.S., FondM.I./D.M.R.U., Dosar nr. 7391, vol. 11, ff. 527-534.)
Ulterior, prin adresa nr. 321459 din 30 septembrie 1969, adresată MFA, se cere avizarea transferării sergentului-major (r) Iancu I. Gheorghe din Grupade rezervă a MFA în Grupa de rezervă a CSS, în vederea rechemării sale în cadrele active ca ofiţer.
În conformitate cu Ordinul preşedintelului CSS nr. 2193 din 15 noiembrie 1969, sergentul-major (r) Iancu I. Gheorghe se cheamă în cadrele active ale CSS cu gradul de locotenent-colonel şi se numeşte în funcţia de locţiitor comandant pentru paraşutare (şi comandantul Detaşamentului de paraşutişti) la Grupul de Aviaţie al C.S.S.
În noua sa activitate, locotenent-colonelul Iancu a apelat la câţiva paraşutişti sportivi de performanţă , care au îndeplinit stagiul militar în cadrul Regimentului 60 Desant-Paraşutare de la Buzău.
Astfel, la 28 aprilie 1970, au fost încadraţi în funcţia de instructor paraşutist, cu gradul de plutonier: Ilie Bâzgă şi Petru-Mircea Taflan.
Prin Ordinul C.S.S. nr. 01527 din 16 iulie 1971, cu ocazia celui de-al 2.500-lea salt, locotenent-colonelul Gheorghe Iancu a fost recompensat pentru activitatea îndelungată şi rodnică depusă, dovedind curaj, ataşament şi abnegaţie în îndeplinirea misiunilor încredinţate, muncind cu pasiune şi conştiinciozitate la instruirea temeinică a numeroase cadre.
Era cel mai titrat paraşutist sportiv român, dar pe parcursul perioadei în care a activat ca ofiţer a pregătit sute de cadre militare din cadrul aparatului de securitate, elevi din şcolile militare, cadre şi militari din trupele de securitate, precum şi efective care vor încadra Unitatea de Însoţire a Aeronavelor în Zbor (precursoarea USLA).
În urma deciziei factorilor politici şi din cadrul MAI din acea vreme, Grupul de Aviaţie al MAI este desfiinţat în aprilie 1973, cea mai mare parte din personalul unităţii fiind transferat în structuri similare din cadrul MApN.
Astfel, locotenent-colonelul Gheorghe Iancu este numit în funcţia de locţiitor al comandantului pentru desant (dublură şi pentru pregătirea paraşutiştilor MAI) în cadrul Regimentului 60 Desant-Paraşutare de la Buzău, iar la scurt timp, în august 1974, este numit ofiţer cu desant-paraşutarea în cadrul Regimentului 99 Aviaţie de Transport de la Otopeni, funcţie îndeplinită până la 31 decembrie 1978.
Începând cu anul următor, este detaşat în cadrul Aeroclubului Central Român, în calitatea de comandant al Detaşamentului de paraşutişti, funcţie deţinută până în decembrie 1986, când a fost pensionat.
Între timp, la 15 septembrie 1986, a fost trecut în rezervă cu gradul de locotenent-colonel. După evenimentele din decembrie 1989, i s-a acordat gradul de colonel (r).
A devenit preşedintele Asociaţiei Naţionale a Paraşutiştilor din România încă de la înfiinţarea acesteia, la 26 aprilie 1996, şi unde s-a implicat în mod activ în organizarea diverselor activităţi şi concursuri sportive, mai ales la Buzău şi Clinceni.
De-a lungul carierei de paraşutist militar şi sportiv, a executat 4.225 de lansări cu paraşuta, în toate condiţiile meteorologice, ziua şi noaptea, cu numeroase tipuri de paraşute militare sau sportive.
A stabilit nu mai puţin de 36 de recorduri naţionale (16 individuale şi 20 în grup) şi două mondiale. A instruit mii de paraşutişti şi instructori paraşutişti, atât sportivi, cât şi militari.
Pentru activitatea deosebită desfăşurată a fost distins cu Insigna de Aur a Federaţiei Aeronautice Internaţionale cu unul, două şi trei diamante (1966) şi cu Diploma Paul Tissandier a Federaţiei Aeronautice Internaţionale (1966).
Este autorul lucrării cu caracter autobiografic Sub cupola paraşutei, apărută la Editura Sport-Turism în anul 1979, desfăşurând şi o activitate publicistică importantă.
Colonelul Gheorghe Iancu a fost una din marile personalităţi ale sportului şi paraşutismului românesc şi mondial, militar şi civil, deopotrivă, deţinător al unui record mondial absolut, şi a slujit sub Drapelul de luptă tricolor aproape două decenii, aducându-şi o contribuţie deosebită la pregătirea multor generaţii de paraşutişti militari din cadrul MApN şi MAI .
A decedat la 25 noiembrie 2016 la Bucureşti, după o scurtă suferinţă, doar la o săptămână după împlinirea vârstei de 83 de ani.
Eugen Dorin Spătaru
(sursa: https://presamil.ro/omagiu-unui-recordmen-mondial-absolut-colonelul-parasutist-gheorghe-iancu/, accesat la 7.12.2025)
