Romani intemeietori de scoala

Despre misiunile militarilor români peste hotare în perioada comunistă se ştiau, în acei ani, foarte puţine lucruri. Doar ce se auzea pe la „Europa Libera”, cu conotaţia pe care voia să o imprime respectivul post de radio. De aceea, o carte în care este descrisă, cu minuţie şi cu credibilitatea dată de calitatea de participant direct, o astfel de misiune este o adevărată sursă istorică, importantă pentru reconstituirea istoriei militare recente românilor.
Un astfel de document este lucrarea domnului comandor aviator (r) Jenică Nicolaescu „Misiunea ‚Sirius’ ”.
S-a discutat, mai mult în şoaptă, în anii ’80 de o Şcoală militară de aviaţie întemeiată de români în Angola. Este vorba de o ţară africană recent eliberată de statutul de colonie portugheză, aflată, în acel moment, în plin război civil, dar şi în conflict armat cu Republica Sud Africană, vecinul ei de la miazăzi. O ţară care avea nevoie urgentă să îşi modernizeze armata, atât din punct de vedere logistic, cât şi prin instruirea militarilor. Drept care au făcut apel la ţări de pe alte continente care împărtăşeau viziunea ei politică de stânga: Cuba, Uniunea Sovietică şi România.
Detaşamentul românesc a plecat în Angola la începutul anului 1981. În afară de un număr de aeronave fabricate în România, de tip Britten Norman BN 2, IAR 823 şi IAR 316 B, militarii români duceau cu ei un important bagaj de cunoştinţe teoretice şi practice, pe care urmau să le transmită beneficiarilor angolezi odată cu aparatele de zbor, dar şi un noian de sentimente amestecate: teama de necunoscut, dorul de familiile lăsate în ţară, dorinţa de a cunoaşte locuri şi oameni noi, dar şi speranţa ca vor reveni cu ceva bani, obiecte şi amintiri.
Obiectivele misiunii „Sirius” au fost îndeplinite pe parcursul a doi ani de zile, perioadă descrisă minuţios de dl. comandor Jenică Nicolaescu în jurnalul său zilnic, reprodus în acest volum. Sigur, iniţial jurnalul trebuia să fie „intim”, ceea ce se vede imediat lecturând textul. Pe filele caietului se regăsesc, mai mult sau mai puţin organizate, notiţe privind majoritatea activităţilor desfăşurate de ofiţerul român, atât cele profesionale, cât şi cele casnice sau intime, comentate de autor prin prisma sentimentelor de moment.
Astfel, putem afla care au fost activităţile preliminare ale nucleului de români de la Nagage, cât de grea a fost acomodarea, primirea şi amenajarea unei prime locuinţe, apoi a uneia mai încăpătoare; învăţarea limbii portugheze; cunoaşterea şi acceptarea reciprocă dintre angolezii care aveau să înveţe să zboare şi instructorii lor români; primele contacte profesionale cu elevii angolezi, dificultatea comunicării, prin interpret, dar şi continua dorinţă de autoperfecţionare a românilor; surmontarea unor obstacole de tot felul, cum au fost desele pene de curent, lipsa apei curente, lipsurile alimentare, condiţiile meteorologice potrivnice, greutatea de a se integra, cât de cât, în comunitatea oraşului … dar peste toate dorul de casă, de familie, care transpare din fiecare însemnare.
Ca om care a făcut armata la câteva sute de kilometri de casă, am înţeles perfect cât de înfriguraţi aşteptau compatrioţii noştri veşti de la ai lor, în ambele sensuri, într-o perioadă când serviciile telefonice, atât în România, cât, mai ales, în ţara din sudul Africii, funcţionau cu mare dificultate (sa deloc), circulaţia corespondenţei era lentă şi deficitară (executanţii misiunii „Sirius” recurgeau la tot felul de stratageme pentru a-şi transmite scrisorile către cei dragi prin personalul misiunii diplomatice la Luanda sau prin colegi care plecau în ţară (încărcaţi cu kilograme de scrisori), dar şi aşa veştile ajungeau la destinaţie la mai mut de o lună de la data transmiterii lor). Pentru un cititor tânăr, aceste amănunte pot părea desuete azi, în era comunicării rapide în mediul virtual, el nu poate înţelege bucuria omului care primeşte o scrisoare din ţară şi se retrage să o citească în singurătate, parcă încercând, astfel, să îşi reconstituie şi să trăiască în atmosfera propriului cămin.
În aceste condiţii, activitatea profesională devenea o adevărată evadare din monotonia A.M.R.-ului. Micile şi marile realizări sunt redate în jurnal cu drag şi minuţie: înfrângerea pasivităţii elevilor, lecţiile teoretice şi practice pentru cunoaşterea aeronavelor, primul tur de pistă în dublă comandă, eseierea şi scoaterea la simplă, momente de zbor mai tensionate, brevetarea ca piloţi, apoi ca instructori, a camarazilor angolezi, toate acestea sunt descrise ca adevărate evenimente, însoţite de momente festive, nu numai pentru că astea erau obligaţiile contractuale, ci şi pentru că atât instructorii cât şi elevii simţeau nevoia de a-şi manifesta sentimentele.
În condiţiile lipsei familiilor, momentele de socializare ale militarilor români exilaţi în sudul continentului negru devin evenimente demne de a fi consemnate în jurnal: o vizită de cinci minute sau de câteva ore la un coleg (care stă în casa alăturată), o mică petrecere ocazionată de ziua de naştere a unuia sau altuia, un meci de fotbal, o călătorie în alt oraş al ţării – unde primul drum este la poştă pentru încercarea unei convorbiri telefonice cu Buzăul sau trimiterea unui vraf de scrisori şi vederi, sau o excursie la un sit natural.
În fiecare an, pe lângă A.M.R.-ul până la plecarea definitivă din Angola, numărăm, prin intermediul jurnalului, şi zilele până la sosirea familiilor din ţară, pentru a petrece câteva săptămâni împreună, şi până la plecarea în concediu. Alături de autorul jurnalului, trăim intens emoţiile provocate de amânarea datei sosirii (sau plecării) din cauze datorate unor condiţii externe – neglijenţa unor funcţionari, civili sau militari, condiţii meteorologice sau politice, defecţiuni tehnice).
Apoi citim despre micile satisfacţii umane ale românilor. În acel moment, când în ţară începea să se manifeste criza alimentelor de bază, posibilitatea de a cumpăra, pentru a fi trimis acasă, un kilogram de cafea sau o cutie de detergent devenea o adevărată victorie. După cum, tot victorie putea fi considerată cumpărarea unei bijuterii specific africane pentru fetele de la Buzău, sau marea bucurie a cumpărării unei Enciclopedii, de negăsit în România.
Destinat păstrării în memorie a unor evenimente personale, jurnalul lui Jenică Nicolaescu consemnează şi realizările profesionale proprii: atingerea totalului de 100 de ore de zbor într-un an calendaristic (prin contabilizarea orelor şi minutelor de zbor din fiecare zi) sau a pragului psihologic de 2500 de ore în carieră, numirea în funcţia de comandant de escadrilă sau avansarea la gradul de locotenent-colonel – sărbătorită cu colegii, aşa cum se cuvine, câteva zile în şir.
Pe lângă victorii, jurnalul consemnează şi marea înfrângere de pe frontul angolez: momentul pierderii unui coleg, maiorul Gheorghe Preda, căzut la datorie cu un IAR 823, împreună cu un elev angolez este evenimentul cel mai emoţionant al întregii perioade „Sirius”. Această pierdere este apoi rememorată de mai multe ori, prin evocarea colegului căzut, dar şi prin consemnarea unor activităţi comemorative, cum a fost ridicarea şi inaugurarea unui monument dedicat (care, se pare, dăinuieşte şi astăzi, dupoă 30 de ani).
Pentru semnatarul acestei cronici, anii 1981 şi 1982 au însemnat, de asemenea, obţinerea unor victorii, pe care le-am rememorat, suprapunând calendarul propriu peste cel al dlui comandor Nocolaescu: 1 septembrie 1981 – prima zi de serviciu, 15 sept. 1981 – prima zi de lucru efectiv la catedră, 20 iunie 1982 naşterea primului copil. Această coincidenţăde date importante transformă, prin empatie, jurnalul Misiunii „Sirius” şi într-un jurnal propriu.
Cartea este „rotunjită” de un mic album de fotografii, care ne prezintă un locotenent-colonel tânăr şi ferice alături de avionul IAR-823 şi de elevii săi din Angola, dar şi de o baladă-parodie, care ilustrează vechiul dicton „românul s-a născut poet” dar şi talentul nativ al românului de a trece, râzând, peste multe vicisitudini ale vieţii.
Trăgând linie, pentru a aduna şi împărţi, vom mărturisi că volumul despre care discutăm aici este o carte importantă pentru autor şi pentru fiecare cititor în parte. Pe lângă reconstituirea unui moment unic al istoriei aviaţiei militare române, jurnalul dlui comandor Jenică Nicolaescu alcătuieşte o galerie de portrete reale, oameni de lângă noi, cu bucuriile si necazurile loraproape de sufletul cititorului. Prin aceasta, lucrarea devine, cum se spune „o carte de citit”, chiar şi pentru aceia care nu au nici o legătură cu aviaţia sau cu istoria, atrăgătoare prin evoluţia „personajelor”.
De aceea, cred că volumul de faţă are loc în orice bibliotecă şi va fi citit cu plăcere şi interes de oricine.