Pantazi, Ivanovici, Manolescu …

Pantazi, Ivanovici, Manolescu … [1]

Îl cunoşteam pe domnul Ioan Cherecheş. Ştiam despre dumnealui că este dintre acei scriitori care mânuiesc pana cu aceeaşi dexteritate cu care au mânuit manşa. Acum am aflat că la fel de priceput este şi în domeniul istoriei. Cartea pe care am aşteptat-o cu nerăbdare, acest volum de peste 300 de pagini tipărite în foarte bune condiţii grafice şi însoţite de o amplă colecţie de fotografii, a apărut în sfârşit, pentru a ne oferi nouă, cititorilor secolului 21, un fragment al istoriei neamului românesc. 

Tema centrală a studiului este escadrila de demonstraţii aviatice Dracii Roşii. Desigur, era necesar a se urmări în amănunt evoluţia individuală a fiecărui pilot până la înfiinţarea formaţiei şi apoi întreaga sa activitate. Dar AUTORUL, conştient că escadrila nu a fost o apariţie întâmplătoare pe cerul Bucureştiului, a făcut mult mai mult. A creionat, cu mână de maestru, un adevărat tablou al societăţii bucureştene de început de secol 20, un mediu în care aviatorii apăreau şi creşteau în număr odată cu trecerea anilor. 

Dacă în 1906, anul istoricului prim zbor al lui Traian Vuia, bucureştenii de abia văzuseră un balon (al lui George Valentin Bibescu), după 1909 demonstraţiile aeriene au devenit ceva obişnuit şi aşteptat. Citim cu interes descrierea primului miting, acela organizat de Cerchez şi Bibescu în 1910, cu participarea lui Aurel Vlaicu, pentru a urmări apoi numeroase astfel de manifestări. Facem cunoştinţă cu numeroşi aviatori, dintre care unii aveau să devină adevărate legende ale aeronauticii române şi cu un mediu specific, al aerodromului. Traversăm anii primului Război Mondial odată cu viitorii membri ai escadrilei de acrobaţie – Mihai Pantazi, Petre Ivanovici, Maximilian Manolescu – în acel moment luptători în alte arme ale Armatei Române, necunoscând nimic despre avioane şi zbor. Apoi urmărim dezvoltarea lor ca aviatori, de la botezul aerului până la dobândirea calităţii de piloţi, de instructori de zbor. 

Şi dintr-o dată, la iniţiativa singurului ofiţer dintre ei, Mihai Pantazi, militant al Asociaţiei Române pentru Propaganda Aviaţiei, cei trei se unesc pentru a înfiinţa un grup cu care să ia parte la mitingurile ARPA. Pregătirea formaţiei a fost extrem de minuţioasă, cei prezenţi la zborurile de antrenament neîndrăznind, de multe ori, să urmărească cu privirea evoluţia aeronavelor. Apoi, cei trei piloţi, la manşa unor avioane ICAR de fabricaţie românească, vopsite în roşu, au ieşit în lume, traversând România în cadrul unor turnee de mitinguri, fermecând publicul şi atrăgând numeroşi tineri în aviaţie. De fapt, nu acesta era scopul ARPA? Ziariştii, la fel de captivaţi, au născocit tot felul de epitete pentru a descrie evoluţiile, unul dintre ei, Mihai Negru, oferind şi numele escadrilei: Dracii roşii!

După momentul de glorie, urmează cel de decădere. Ivanovici moare, prăbuşindu-se cu avionul de linie pe care îl pilota, din cauza unei defecţiuni tehnice. Pantazi are aceeaşi soartă în timp de efectua un zbor de încercare cu o aeronavă poloneză. Manolescu continuă, dar noii lui coechipieri, chiar dacă erau la fel de buni manevrieri ca cei dispăruţi, nu realizau acelaşi nivel de performanţă. 

Apoi escadrila dispare. Al doilea Război Mondial a făcut imposibile mitingurile. După încheierea sa, noua putere de la Bucureşti nu mai avea nevoie (se temea) să adune la un loc o asistenţă numeroasă, iar şi piloţii erau supuşi persecuţiilor. Manolescu este prins de securitate, dar reuşeşte să evadeze şi se refugiază în occident, unde continuă să zboare ca pilot de linie.

Textul cărţii, departe de a fi unul sec, ştiinţific, este foarte atrăgător. Cartea se citeşte cu sufletul la gură, oferind dubla satisfacţie a unei lecturi plăcute şi a dobândirii unei mari cantităţi de informaţie.

Nu putem încheia fără ca, în calitate de membru al unei grupări care, ca şi ARPA de altă dată, militează pentru propăşirea aeronauticii române, să insistăm pentru înfiinţarea unei formaţii demonstrative a Forţelor Aeriene Române. Cu siguranţă demonstraţiile unei astfel de escadrile, de ce nu, chiar cu aeronave româneşti (poate IAR 99), ar fi urmărite cu cel puţin la fel de mult interes ca cele ale formaţiilor străine (Frecce Tricolori din Italia, sau Turkish Stars, etc.)

Ioan Chereches, Dracii rosii, Bucuresti, Editura Olimp, 2006

(29.10.2006)