CRONICĂ DE CARTE
PLEDOARIE PENTRU PACE[1]
Înainte de a îndemna pe cineva să deschidă cărţile de aviaţie ale lui Cornel Marandiuc, ar trebui, poate, să avertizăm: Atenţie, pericol de contaminare! O spun din proprie experienţă. Citind remarcabilele studii de istorie a aviaţiei militare române, m-am îmbolnăvit, aşa cum mi se spune mereu, de aviaţie.
Şi cum aş fi putut evita riscul, dacă parcurgând aceste lucrări am descoperit o lume extraordinară, aceea a icarilor înarmaţi care au luptat pentru ţara lor, neaşteptând (şi neprimind) din partea ei nici o răsplată (decât decoraţii, pe câmpul de luptă, anulate şi acelea de către regimul comunist).
Cea de-a doua carte a ciclului “Cu tunurile de bord prin trei anotimpuri” este dedicată aviatorilor asaltişti, membrii temutului Grup 8 Asalt (Asalt – Picaj după septembrie 1944), care au luptat pe cele trei fronturi ale Războiului Mondial. Grupul a fost constituit în vara lui 1943, în inima Rusiei, a fost echipat cu noul avion Henschel 129 B şi încadrat cu aviatori proveniţi, majoritatea, de la vânătoare. Într-un timp scurt, aceştia au fost nevoiţi să înveţe o meserie nouă, un nou tip de misiuni.
Apărut din necesitatea de a susţine din aer trupele terestre, asaltul are misiunea de a ataca, cu bombe, tunuri şi mitraliere de bord, de la foarte mică altitudine, uneori de la numai câţiva metri, obiective de la sol: trupe, blindate, autovehicule, trenuri, căi de comunicaţii. Pentru aceasta, piloţii au urmat un antrenament specific, incluzând atât trecerea pe noul bimotor, cât şi bombardări şi trageri de mare precizie (matematică). Pe baza unor documente – de la ordine de front la citări în discursuri oficiale, de la reportaje la însemnări, sau la scrisori ale foştilor aviatori – scriitorul reconstituie atmosfera din cadrul Grupului 8, surprinde starea de spirit a combatanţilor, relaţiile dintre toţi componenţii unităţii, de la comandant la ultimul servant, în care gradul militar se şterge în favoarea camaraderiei, idealul lor patriotic, spiritul lor de sacrificiu. Cititorul decolează alături de aviatori, simte aceleaşi emoţii ca şi ei în focul luptei, atunci când în faţa avionului în zbor la rasul solului explodează proiectilele antiaerienei sau se încrucişează gloanţele, ba chiar şi bolovanii cu care se apără duşmanul îngrozit şi disperat, sau încearcă, el, cititorul, aceeaşi nelinişte ca şi cei aşteaptă, pe aerodromul bază, să se întoarcă plecaţii în misiune. Dar de câte ori avioanele revenite nu au fost mai puţine decât cele plecate!
Cornel Marandiuc nu este, nici nu a fost aviator, dar, dacă nu ai şti-o, ai crede că şi-a petrecut viaţa pilotând aeronave. Cunoaşte şi descrie în amănunt manevrele necesare în fiecare clipă a misiunii, când totul merge “ceas”, dar şi când Henschel-ul este lovit, când intervin defecţiuni, mai mult sau mai puţin prevăzute la antrenamente. Cunoaşte şi descrie în amănunt şi simţămintele pilotului de război, atât în timpul executării tragerii asupra obiectivului, cât şi pe durata întoarcerii la bază, cu un avion neatins, sau cu găuri de gloanţe în fuselaj şi în planuri, cu un motor în flăcări, sau având incendiu în cabina de pilotaj. La fel de aproape se simte cititorul de aviatori şi atunci când aceştia cad, loviţi de inamic, şi sunt condamnaţi la săptămâni şi luni de spitalizare, la renunţarea la zbor.
……………………………………………………………………………
Departe de a se constitui într-o apologie a luptei nimicitoare, lucrarea lui Cornel Marandiuc este o pledoarie pentru pace. Prea multe sunt distrugerile provocate de război, suferinţele fizice şi morale, nu numai ale combatanţilor, ci şi, sau poate mai ales, ale civililor. Prea mari sunt preţurile care trebuie plătite pentru nebunia unora, ajunşi, prin slăbiciunea altora să decidă asupra destinului unei naţiuni, al omenirii. Aviatorii români s-au acoperit de glorie luptând pentru ţara lor, au merite incontestabile, dar ce bine era pentru ţară, pentru cetăţenii ei, dar şi pentru sus-numiţii aviatori, dacă nu ar fi fost nevoiţi să îşi piardă cei mai frumoşi ani ai vieţii în lupte. Dacă zborul ar fi rămas pentru ei o pasiune, un sport, cum îl visaseră Lilienthal, sau Vuia, sau fraţii Wright! Şi dacă după încheierea păcii ar fi putut să îşi continue activitatea de zburători, în loc să fie condamnaţi la închisoare politică (consideraţi fiind “duşmani ai poporului” pentru a fi luptat în est), sau să muncească pe şantiere, în uzine, în posturi neconforme cu calificarea lor. Unii dintre ei au trecut peste aceste avataruri, alţii nu au găsit puterea necesară, fiind învinşi în lupta cu viaţa …
Cărţile de aviaţie ale lui Cornel Marandiuc (“Inimi cât să cuprindă cerul patriei”, istoria din anul 1944 a grupului de vânătoare comandat de Alexandru Şerbănescu şi “Cavalerii bimotoarelor de asalt”) nu trebuie povestite. Trebuie citite, cu atenţie, cu pasiune. Trebuie trăite literă cu literă, frază cu frază, pagină cu pagină. Şi atunci lumea se va umple de bolnavi de aviaţie. O epidemie care ar avea ca efect, poate, o revigorare a sentimentului patriotic la români. Este nevoie!
MIHAI-ATHANASIE PETRESCU
Membru al ASOCIAŢIEI AVIATORILOR BRAŞOVENI
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu