Grupul 7 Vânătoare şi eroii săi

Grupul 7 Vânătoare şi eroii săi[*]

Cu aproape 30 de ani în urmă, când pentru mine « istoria » era doar disciplina pe care o predau colegii mei de cancelarie, un obiect de studiu încărcat cu cifre şi cu nume de oameni care nu însemnau nimic, decât poze din manuale, am avut norocul să îmi cada în mână o carte care m-a făcut să-mi schimb atitudinea: „Inimi cât să cuprindă cerul patriei”, a lui Cornel Marandiuc, mi-a adus în faţă nişte evenimente le cunoşteam, vag, din povestirile prietenilor tatălui meu, aviatori veterani de război.

Nu mult după aceea, la o şedinţă a Asociaţiei Aviatorilor Braşoveni, alături de preşedintele ASAB a luat loc un domn (pentru mine) necunoscut. Când a s-a prezentat, nu mi-a venit să cred: îl chema „comandor Di Cezare”. Unul dintre eroii acelei cărţi care mă fascinase. Era ca şi cum, dintr-o dată, asemenea Alicei lui Lewis Carrol, aş fi pătruns într-o lume livrescă, alături de un personaj de poveste. Aş fi vrut să îl aud relatând el însuşi evenimentele descrise în carte, mi-l imaginam la manşă, trăgând cu furie şi doborând toţi inamicii din lume.

L-am revăzut de multe ori pe comandorul, apoi generalul Ion Di Cezare. De fiecare dată mă bucuram de relatările lui, care aproape că nu se repetau de la o ocazie la alta. Cu atât mai mult m-am bucurat atunci când am aflat că prietenul meu, cercetătorul în domeniul istoriei aviaţiei Sorin Turturică, a acceptat, la sugestia dlui general Ion Di Cezare, să întreprindă un studiu al activităţii Grupului 7 Vânătoare, unitatea din care a făcut parte si locotenentul Di Cezare, şi care şi-a dobândit un binemeritat renume în luptele din prima parte a Războiului Mondial. Mulţumirea mea avea mai multe cauze: ştiu că Sorin Turturică este un foarte bun cunoscător al istoriei celui de-al doilea RM, mai ştiu că este un cercetător minuţios, care nu lasă să-i scape nici un amănunt conţinut de documentele de arhivă şi ştie cum să le pună cap la cap, pentru a reconstitui evenimentele; eram, de asemenea, sigur, că fiind iniţiatorul studiului, dl general Di Cezare nu va fi departe de cercetător, ajutându-l cu amintirile proprii, dar şi cu documente şi fotografii aflate în arhiva personală, care vor contribui la adevărul cărţii. De asemenea, dl Turturică poate fi considerat un scriitor experimentat, fiind, deja, la a cincea carte publicată (şi având zeci de articole tipărite în reviste specializate), ceea ce conferă garanţia unei lecturi plăcute, nu numai instructive.

Nu m-am înşelat. Am luat cunoştinţă cu textul încă din faza de elaborare a sa şi a trebuit să recunosc faptul că „ameninţările” autorului că are la dispoziţie o mare cantitate de informaţie, pe care nu intenţionează să le treacă cu vederea, toate fiind importante la descrierea unui fenomen, sunt cât se poate de reale.

Lucrarea începe cu o scurtă istorie a aviaţiei de vânătoare: apariţie, tactici de luptă, tehnică (avioane şi muniţii, terenuri, etc.), oameni, aparţinând mai multor forţe naţionale. Activitatea aviaţiei de vânătoare române este redată în comparaţie cu a altor forţe aeriene, în perspectivă diacronică, urmărindu-se atât dotarea, încă de la început, cât şi evoluţia tacticilor de luptă.

Trecând la obiectul strict al studiului, luăm cunoştinţă de apariţia unităţilor de vânătoare române cu amplasamentele lor respective şi misiunile încredinţate, pentru timp de pace sau de război, de oamenii care le-au încadrat şi avioanele pe care le-au avut în dotare, precum şi de diverse evenimente (unele tragice) din existenţa acestor unităţi. Astfel, Flotila 1 şi, apoi, Grupul 7, apar în istorie normal şi motivat, date fiind condiţiile geostrategice ale momentului.

Odată cu apariţia, să-i zicem, oarecum abstractă, a unei denumiri, pe scena istoriei păşesc şi oamenii, personajele principale ale cărţii. Aviatori români şi germani, cu viaţa lor militară şi privată, cu necesităţi şi ordine date şi primite, cu evenimente îmbucurătoare sau triste. Indiferent de gradul lor militar sau funcţia pe scara ierarhică, aviatorii, dar şi tehnicii Grupului 7 trec prin etape de evoluţie atent studiate de autor, pe baza arhivelor, amintirilor, interviurilor, fotografiilor. Oameni care învaţă să zboare şi să lupte, mai întâi potrivit unei tactici de inspiraţie franceză, apoi, aplicând experienţa aliaţilor germani. Sunt aduse în faţa cititorilor destinele din perioada premergătoare intrării României în război ale unor oameni care întâmplător sunt şi aviatori, sunt şi militari: Mihail Romanescu, Alexandru Popişteanu, Greceanu, DiCezare, Scurtu, Mucenica, Polizu, Manoliu (am notat aici doar câteva nume, la întâmplare, toţi zburătorii Grupului sunt pomeniţi în lucrare, milităreşte, în ordinea de bătaie).

Misiunile de luptă sunt menţionate istoric (data şi ora) şi tactic, cu precizarea importanţei tactice a misiunii, a participanţilor şi avioanelor lor, muniţiei îmbarcate şi consumate, a efectelor – victorii sau înfrângeri aeriene, efecte la sol, efecte pe termen lung asupra inamicului sau trupelor proprii. Pierderile alor noştri sunt percepute, de către cititor, uman, piloţii aceia sunt unii dintre noi, descrişi ca atare. Un episod, care, probabil, are un impact deosebit asupra noastră, este apariţia meteorică a fraţilor Ruspoli, italieni veniţi să lupte alături de ai noştri şi căzuţi în bătălie.

Un element de originalitate a cărţii lui Sorin Turturică este ampla şi competenta analizare a activităţii Grupului 7. Cum să nu fie competente, când aceste aprecieri (adăugate în anexele volumului) sunt făcute de însuşi comandantul Flotilei, comandorul Mihail Romanescu, cel care a fost alături de aviatorii lui, preluând, pentru o scurtă perioadă, chiar şi comanda Grupului, după pierderea lui Popişteanu. Sunt trecute în revistă toate realizările aviatorilor noştri, ca şi neîmplinirile, căutându-se soluţii pentru evitarea situaţiilor negative dar şi pentru asigurarea succesului la toate nivelurile, pornind de la cel individual, şi continuând cu celula, patrula, escadrila, grupul, flotila. Sunt oferite soluţii clare şi pentru cazul victoriei aeriene, cât şi pentru cel al înfrângerii, dar sunt făcute şi propuneri pentru o strategie de ansamblu a folosirii aviaţiei de vânătoare la apărarea teritoriului, în funcţie de posibile şi probabile atacuri inamice.

De asemenea, anexele cuprind şi documente referitoare la situaţia materială şi tehnică a Grupului la încheierea primei campanii (cucerirea Odessei), şi anume rapoarte privind situaţia şi starea materialului volant (avioane aflate în stare de zbor sau nu) dar şi propuneri cât se poate de concrete pentru îmbunătăţirea stării de fapt prin achiziţionarea de aeronave noi şi înarmarea corespunzătoare a acestora.

Un album bogat, cuprinzând fotografii in mare parte inedite, obţinute, în mare parte, de la dl. general Di Cezare, completează un studiu extrem de interesant, o lucrare care vine să clarifice şi să perpetueze activitatea de front acestui Grup 7 legendar din Flotila 1 Vânătoare.

Personal, nu pot decât să mă mândresc cu dedicaţia pe care mi-a oferit-o autorul pe volumul meu şi cu faptul că el crede ca i-am fost ajutor în redactarea textului cărţii, şi să îi urez lui Sorin Turturică mult succes la redactarea şi publicarea zecilor de cărţi de istorie a aviaţiei române care de abia aşteaptă să fie scrise şi citite.

Mihai-Athanasie Petrescu

---

[*] Sorin Turturică Cruciaţi ai înălţimilor – Grupul 7 Vânătoare de la Prut la Odessa (iunie-octombrie 1941), Bucureşti, Editura Militară, 2012