Destinul tragic al echipajului “Lady Be Good”[*]
4 aprilie 1944. Grupul 376 Bombardament, cu baza
in nordul Libiei, la Solouch, primeşte misiunea de a bombarda portul Neapole. Printre
echipajele desemnate sa ia parte la misiune se numără şi acela comandat de
locotenentul William J. Hatton.
De câteva săptămâni de
când veniseră la Soluch,
cei nouă militari americani aşteptau să le fie reparat şi redat la zbor avionul.
Dar atelierele din Egipt întârziau inexplicabil livrarea acelui B-24, spre disperarea
lor. Voiau să lupte, se simţeau frustraţi atunci când camarazii lor decolau la
alarmă, iar ei rămâneau la sol. Norocul lor a fost, in acea zi, că unul din Liberatoarele grupului nu avea echipaj; Lady Be Good, Liberator-ul cu nr. 64, i-a fost încredinţat Lt. Hatton, care şi-a
instruit echipajul şi a decolat, in toiul unei furtuni de nisip, indreptându-se
spre nord, in timp ce alte echipaje, deranjate de forţa vântului şi de nisipul
absorbit de motoare, renunţau. Zborul până la Neapole nu a fost uşor, forţa
vântului forţându-i pe Lt. Hatton, pe Lt. Toner, copilotul avionului şi pe Lt.
D.P. Hays, navigatorul, la numeroase corecţii de traiectorie. Din această
cauză, în momentul sosirii la ţintă misiunea de bombardament nu a mai putut fi
executată, întunericul împiedicând o vizare corectă. Lt. Hatton a decis să
revină la bază, aruncând bombele în Mediterana, pentru uşurarea avionului.
Ȋntunericul, viteza
nedeterminată corect şi defectarea sistemului automat de localizare a dus la
pierderea orientării piloţilor şi a navigatorilor. Se pare că Lady Be Good a fost atacat şi de un
vânător inamic şi, cu toate că nu a avut prea mult de suferit (doar pierderea
unui motor, dar aceasta nu a constituit un motiv important de alarmare pentru
piloţi), Lt. Hatton a recunoscut că este complet pierdut. Nici tentativele
radio operatorului Sgt. Robert E. LaMotte de a obţine ajutorul turnului de
control nu au fost fructoase, astfel încât, luând în considerare şi inevitabila
pană de carburant, Lt. Hatton a decis abandonarea aeronavei prin paraşutare.
Se credeau deasupra mării,
dar erau în plină Sahara. Opt din cei nouă zburători s-au reunit mediat după
contactul solul, doar sublocotenentul Worawka, care avea funcţia de bombardier
în cadrul echipajului, lipsind. După foarte mulţi ani s-a ajuns la concluzia ca
paraşuta acestuia nu se deschisese.
Aviatorii au luat decizia
care li s-a părut cea mai logică în acel moment : să se îndrepte către
nord-vest, sperând să ajungă la baza lor de la Solouch, pe care o credeau
la o distanţă de 100 de mile. În realitate, peste 400 de mile îi despărţeau de
aerodromul lor. Din păcate, puterile lor
s-au împuţinat în următoarele zile, datorită căldurii sahariene, lipsei de apă
şi de alimente. Au reuşit să străbată doar aproximativ 80-100 de mile, apoi au
fost învinşi de deşert.
De abia după mulţi ani, în 1958, avionul „Lady Be Good” a fost găsit, din
întâmplare, de echipajul unui DC-3 care executa un zbor civil. A mai durat un
an până când autorităţile au purces în dezlegarea misterului care învăluia
dispariţia bombardierului. Alte multe luni au trecut până când 7 dintre
cadavrele eroilor au fost găsite, în cu totul alte locuri decât ar fi dictat
logica. Corpul sergentul radio-operator Vernon L. Moore nu a fost niciodată
găsit, sau, cel puţin, identificat cu siguranţă. Scheletul lui Worawka a fost şi
el descoperit, legat în paraşută, nu departe de epava lui „Lady Be Good”.
Héctor Martínez Sanz a
fost profund impresionat de soarta celor nouă membri ai echipajului
bombardierului 41-24301 “Lady Be Good”.
Chiar dacă interesul lui se îndreaptă mai degrabă către filosofie şi sociologie
decât spre istoria aviaţiei, scriitorul spaniol a întreprins o cercetare
aprofundată a destinului echipajului menţionat. A cercetat documentele oficiale
ale căutătorilor, corespondenţa dintre ei şi notiţele lor nepublicate, ca şi
documente şi presă din Statele Unite. Un element de cea mai mare importanţă în
cercetare au fost şi jurnalele intime pe care doua dintre victimele deşertului, lt.
Robert Toner şi sgt. Harold J. Ripslinger, le-au completat chiar şi în zilele
exodului lor prin deşert.
Intenţia lui a fost să
facă înţeleasă, pentru el şi pentru cititor, personalitatea fiecăruia dintre
cei noua aviatori şi să reconstituie cele opt-nouă zile în care ei au luptat cu
îndârjire pentru supravieţuire. Nu a realizat, aşa cum singur subliniază în
nota sa de la finalul cărţii, o lucrare de istorie, ci una de ficţiune.
De fapt, cele 300 de
pagini ale volumului sunt o reconstituire imaginată a răstimpului dintre
sosirea aviatorilor la Solouch
şi găsirea rămăşiţelor lor pământeşti, aproape două decenii mai târziu. Sunt
redate momentele de aşteptare a intrării în luptă, dar şi de frustrare pentru
imposibilitatea de a zbura, lupta cu tentaţia de a se lipi de alte echipaje,
care aveau oameni lipsă, dar şi prietenia şi solidaritatea care îi legau pe cei
nouă, care se uniseră într-un grup prin numeroasele ore de antrenament pe care
le petrecuseră împreună. Momentul în care avionul 41-24301, al cărui echipaj
titular era indisponibil, apare în viaţa oamenilor lui Hatton este privit de
aceştia ca o descătuşare. Din această clipă, destinul lor este scris: vor trece
peste orice piedică pentru a executa misiunea la Neapole, deşi majoritatea
camarazilor lor au renunţat încă de la decolare, speriaţi sau blocaţi de o
puternică furtună de nisip. Deşi orice regulament militar ar fi justificat o
abandonare a misiunii încă înainte de a atinge coasta Europei, Hatton consideră
că datoria lor este primordială şi refuză să accepte părerea copilotului, lt.
Toner, care argumenta că oricum efectul unui bombardament executat de o singura
aeronava nu justifica încăpăţânarea de a zbura până la obiectiv în ciuda
dificultăţilor. Ajunşi deasupra ţintei, considerente de ordin uman îl determină
pe Hatton să refuze să bombardeze un oraş fără să fie sigur că nu va provoca
victime în rândul populaţiei civile. Drumul spre casă nu avea să fie uşor,
pentru că vânătoarea inamică va ataca avionul deasupra Mediteranei. Avionul
american nu a fost atins grav, dar devierea de la cursul normal calculat,
conjugată cu întunericul şi lipsa de colaborare a turnului de la Solouch a dus la ratarea
aerodromului de bază de către navigatorul D.P. Hays şi pierderea în Sahara. Ce
a urmat se ştie. Zile de luptă pentru viaţă, o luptă pierdută.
Dialogurile din avionul
aflat în zbor ar putea fi imaginate cu uşurinţă de cei care au zburat şi au
avut parte, cel puţin o dată în experienţa lor, de condiţii vitrege. Autorul
cărţii nu e aviator, aşa că, în cazul de faţă putem vorbi de o reconstituire
bazată pe logică, pe psihologie. Un şef al echipajului tânăr, dornic să îşi
facă datoria faţă de ţară şi faţă de omenirea a cărei existenţă era pusă în
pericol de Germania lui Hitler, un băiat sportiv, care vede totul ca pe o
întrecere, în care el nu vrea să rămână ultimul. O misiune venită pentru el
după o lungă perioadă de aşteptare, timp în care camarazii lui plecau, zi de
zi, să distrugă un inamic cu atât mai urât cu cât el nu putea lupta împotriva
sa. De aici încăpăţânarea de a decola cu orice risc, de a traversa, într-un
zbor singuratic de câteva ore, o mare Mediterană controlată de aviaţia de
vânătoare a nemţilor, de a executa o misiune lipsită, de fapt, de eficienţă din
cauza abandonării celorlalte echipaje. Era greu pentru el să fie convins de
argumentele, nu lipsite de logică, ale celorlalţi ofiţeri din echipaj,
copilotul, navigatorul sau bombardierul, pentru a se întoarce dintr-un zbor
care i se părea şansa unică de a demonstra că sunt aviatori militari, că îşi cunosc meseria,
datoria, că îşi iubesc ţara, dar şi că nu sunt mai puţin pregătiţi decât
camarazii lor să execute o misiune de luptă.
După ce evidenţa faptului
că, prin aruncarea bombelor asupra unui oraş întunecat, fără a putea alege
corect ţinta şi cu riscul ridicat de a omorî civili, misiunea nu va fi, de
fapt, executată, Hatton decide întoarcerea la bază şi aruncarea bombelor în
zona neutră, în Mediterana. Din acel moment, misiunea se schimba: nu mai e
vorba de lovirea inamicului, ci de propria supravieţuire. Tonul discuţiilor de
la bordul lui „Lady Be Good”, aşa cum
sunt imaginate de autor, se schimbă, devine mai puţin milităros, dar îşi reia
tăişul în momentul apariţiei unui Ju-88 inamic. Apoi devine aproape amical, mai
ales după ce devine evident că turnul de control nu îi ajută să se orienteze
spre bază.
Lupta lui Hatton cu el
însuşi atinge momentul culminant în momentul în care el îşi dă seama că benzina
e pe sfârşite şi că viaţa tuturor depinde o hotărâre pe care numai el, comandantul,o
poate lua: aceea de a abandona avionul. Era conştient că nimeni nu era sigur de
supravieţuire după (credea el) amerizarea în apele mării. Trebuia să aleagă
între moartea sigură la prăbuşirea avionului în pana de carburant şi şansa
supravieţuirii. După felul în care gândea la decolare, poate decizia lui
surprinde, pentru că ordonă paraşutarea. Asta însemna recunoaşterea
neexecutării misiunii, plus pierderea avionului. Dar speranţa că subordonaţii
lui, care aveau încredere în el, vor scăpa cu viaţă este, în acea clipă decisivă,
mai importantă decât orgoliul lui de militar-comandant-de-avion-bombardier.
După regăsirea pe nisipul
Saharei, relaţiile dintre cei opt aviatori sunt radical schimbate faţă de cele
de la bord. Chiar dacă sunt, in continuare, conştienţi de condiţia lor de
militari şi înţeleg să se supună ordinelor date de comandantul lui, tinerii
americani sunt, de acum, un grup de oameni în pericol. Hatton rămâne la
comandă, având asupra sa, ca semn al prerogativelor sale, singurul pistolet al
grupului. Decizia lui este aşteptată şi acceptată cu înfrigurare de toţi, mai
ales aceea de a păstra formaţia strânsă pentru a înfrunta împreună pericolele
care vor urma. Răspunderea îl copleşeşte pentru puţin timp. El, locotenentul
Hatton, pilot-aviator, trebuia să aleagă, pentru el şi pentru ceilalţi, cea mai
bună soluţie, cea mai bună direcţie de urmat. A optat, cum era şi normal,
pentru un marş forţat spre nord-vest, unde ştia că se vor întâlni cu ai lor. De
unde să ştie el că „Lady Be Good”,
nepilotat, avea să aterizeze aproape intact la câţiva kilometri de locul unde
fusese abandonat. Iar la bordul lui B-24, oamenii ar fi găsit o staţie de radio
în perfectă stare de funcţionare, apă şi alimente (le-au găsit cei care i-au
căutat dupa 16 ani …) care le-ar fi asigurat, cu o probabilitate mai mare,
supravieţuirea.
Marşul celor opt băieţi a
început în forţă. Hatton ştia (probabil că şi camarazii lui) că forţele aveau
să-i lase peste foarte puţin timp. Nu aveau ce manca, nu aveau apă, nu aveau cu
ce să se apere de frigul nopţilor în deşert. Totuşi, au pornit, cu nădejde, la
drum.
Evoluţia lor, sau mai
degrabă involuţia, este reflectată de rândurile scrise de Toner şi Hays în
jurnalele lor. Cu fiecare oră care trecea erau tot mai neputincioşi, tot mai
disperaţi, dar la fel de dârji în demersul lor. Speranţele li se împuţinau.
Unul dintre ei, cu deficienţe de vedere din cauza lumii prea puternice, trebui
luat pe sus. Nişte urme de roţi i-au făcut sa se despartă (nu puteau şti că era
vorba de urmele unei unităţi motorizate germane care trecuse, cu multe zile
înainte, pe acolo – dar şi daca ar fi ştiut probabil că ar fi încercat şi şansa
de a cădea prizonieri). S-au regăsit, după două zile, pentru a se despăţi din
nou, după alte ore de chin, cu speranţa că doi dintre ei, mai puternici, ar fi
putut găsi ajutor şi pentru cei rămaşi pe loc. Au continuat să completeze, cu rânduri
tot mai puţine şi disperate, jurnalele personale. Au murit apoi, în mijlocul
deşertului, învinşi de o natură nemiloasă.
Paginile pe cartea le
dedică periplului celor opt aviatori prin deşertul fierbinte sunt de un
dramatism care doare. Textul este construit pe baza jurnalelor lui Toner şi
Hays, a acelor rânduri scrise cu creionul, descoperite după cincisprezece ani
de zacere in nisipul saharian. Pe măsură ce forţa băieţilor scade, se răresc şi
intervenţiile în jurnale, se vădeşte disperarea din ele, se înţelege cât de
mare este diferenţa dintre starea morală iniţială a autorilor lor şi cea din
momentul când, poate ferindu-se de camarazi, scriau notiţe pe carneţel. La
început, pentru propria aducere aminte. După un timp, atunci când deznodământul
le apărea tot mai evident, pentru ceilalţi, adică familii, prieteni, sau oameni
necunoscuţi care aveau să le găsească. De fapt, pentru mine, cititorul lui Héctor
Martínez Sanz, care a fost cititorul şi cronicarul lor.
Dincolo de jurnale,
aceleaşi reconstituiri bazate pe intuiţia logică şi psihologică a autorului
spaniol. În plus, pentru accentuarea efectului asupra cititorului, în povestire
sunt introduse relatările altor drame, asemănătoare, pe care le trăiau, aproape
în acelaşi timp, dar în alte sfere geografice, alţi participanţi ai marii drame
mondiale cunoscute sub numele de al doilea Război Mondial.
În paralel cu tragedia echipajului lui B-24,
autorul istoriseşte o altă dramă, aceea trăită de oamenii însărcinaţi de
guvernul Statelor Unite să elucideze destinul loui „Lady Be Good” şi ai celor de la bordul său. Mai întâi, un pilot ai
unei firme de prospecţiuni geologice, fost şi el pilot de război, care vede din
aer, din întâmplare, epava bombardierului. Deşi el raportează imediat
descoperirea, superiorii lui şi reprezentanţii USAF nu întreprind nimic, într-o
primă fază, pentru a înţelege ce caută un B-24 în inima Saharei. Când, în
sfârşit se formează echipele de căutare, lipsa de rezultate concrete în timp
scurt duce la demiterea cercetătorilor, deşi opinia publică atâţată de presă,
cere continuarea acţiunii. După o vreme, când familiile celor declaraţi dispăruţi
nu mai sperau în găsirea alor lor, echipele de căutare au fost rechemate. Tot
din întâmplare fuseseră găsite nişte schelete care ar fi putut fi aviatorii
dispăruţi. Momentele când se face identificarea lor pe baza obiectelor din jur
– uniforme, alte efecte şi, mai ales, jurnalele deja pomenite, sunt descrise în
cartea lui Héctor Martínez Sanz în acelaşi timp ca o încununare a eforturilor
echipei de căutare, dar mai ales ca o nouă dramă, pentru că se dovedea
inevitabilul şi inexorabilul sfârşit al aviatorilor lui „Lady Be Good”. Era o bucurie şi o tristeţe în acelşi timp. Bucuria
finalizării unei dificile cercetări, tristeţea certitudinii. Starea de spirit a
căutătorilor este descrisă cu măiestrie de către autor, care s-a bazat pe
notiţele şi corespondenţa lor, publicate mai apoi.
Acelaşi dramatism caracterizează şi momentul
găsirii celui de-al doilea grup de cadavre dar şi a solitarului sgt. Harold J.
Ripslinger, cel mai puternic dintre toţi, la peste 100 de mile de la locul
probabil al paraşutării. Suntem îndemnaţi să credem, şi suntem convinşi că aşa
este, omul încerca să ajungă la un capăt de drum de unde putea să aducă
ajutorul necesar şi camarazilor lui.
Singurul membru al echipajului care nu a fost
niciodată găsit oficial – deşi, poate, ar putea fi acel schelet neidentificat
descoperit în nisip după mai mulţi ani – este sergentul mitralior şi operator
radio Vernon L. Moore. Va rămâne pentru vecie o incertitudine pentru ai lui şi
pentru noi, cei care, prin intermediul cărţii lui Héctor Martínez Sanz, am
devenit unii de-ai lor, iar ei unii de-ai noştri.
Cum spuneam mai sus, „Misión 109” nu este o carte de
istorie aviatică. Din întâmplare, eu sunt un consumator de literatură de
aviaţie, un om care se interesează de istoria aviaţiei române şi mondiale. M-am
întrebat, după ce am închis ultima dată cartea lui Héctor Martínez Sanz dacă un
alt cititor, poate un amator de literatură romantică sau Sci Fi ar aprecia aşa
cum am făcut-o eu cartea autorului spaniol. Dacă, aşa cum spune el în nota
finală, opera lui nu se adresează celor care studiază istoria, ar putea fi
citită şi apreciată ca o ficţiune (sigur, bazată pe fapte reale) de un cititor
de romane senzaţionale. Pentru mine e greu să dau un răspuns, eu sunt cine sunt
şi nu pot să vorbesc în numele altor cititori – cu atât mai mult cu cât cartea
nu a fost tradusă în limba română şi încă nu le e accesibilă celor care citesc
(daca citesc) pentru trecerea timpului. Totuşi, sunt şi filolog, nu numai
iubitor de aviaţie, iar în această calitate cred că îmi pot permite să fiu
convins că lucrarea lui Héctor Martínez Sanz, daca nu este o carte ştiinţifică,
istorică, nu este nici una de vacanţă. Este o carte scrisă cu pricepere de un autor
care ştie istorie, care înţelege şi motivează starea de spirit şi moralul
(morala) unui om aflat într-o anumită situaţie, care ştie să scrie pentru orice
categorie de cititor şi îşi atrage cititorul. Munca lui, concretizată în
această carte pe care nimeni nu ar îndrăzni să o limiteze la categoria „roman”, dar
nici s-o claseze în raftul cu lucrări de specialitate. Cu toate că volumul,
publicat de „Niram Art” în condiţii grafice excepţionale, e completat şi cu o
coliţă de imagini care are efectul dorit de un istoric de aviaţie, de o
notiţă care îi trimite pe amatorii de istorie la bibliografie specializată, dar
şi de o a doua coliţă, conţinând reflectarea evenimentului „Lady Be Good” în alte forme de artă –
fotografie şi artă plastică.
„Misión 109” este o carte care trebuie citită. Cine să
o citească?! Păi … pentru istoria aviaţiei – ca şi pentru istoria Războiului
Mondial, lucrarea poate aduce informaţii adunate de autor din surse valabile,
deci de încredere. Pentru cei care caută senzaţionalul, este o ocazie de a citi
despre un eveniment puţin cunoscut, dar care are o doză mare de tragism, aşa
cum caută acest gen de cititori. Dar eu cred că această carte se adresează în
primul rând celor care vor să înţeleagă puterea psihicului uman, forţa dată de
datoria pe care omul o are de îndeplinit – faţă de ţara sa, faţă de camarazi,
de prieteni, de familie, de necunoscuţi.
Héctor Martínez Sanz, autorul cărţii, s-a născut
în 1979, la Madrid. A
obţinut licenţa în Filosofie şi Litere la Universitatea Complutense
din Madrid şi diploma în Literatură la Sociedad Cervantina
din capitala Spaniei. A pus bazele revistei de artă şi literatură "Madrid
en Marco", pe care o conduce şi în acest moment. Este directorul departamentului
Critică, din cadrul Institutului Brâncuşi din Madrid.
Opera sa cuprinde cărţile "Comentarios a
Unamuno y a aquéllos que quisieron ser como dioses" (Ed. Antígona, 2006),
"Por un horizonte de niebla", "Con versos, fragmentos de una
antología futura" (Ed. Antígona, 2006) şi "Antología digital",
publicată în revista "Retrato Literario". Hector Martinez Sanz a
semnat, de asemenea,numeroase articole, eseuri şi cronici despre artiştii şi
scriitorii români şi a organizat numeroase evenimente pentru promovarea
culturii române.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu