EROI PE TIMP DE PACE[1]
.jpg)
Încă de la primele zboruri, legendare sau
reale, din istoria omenirii, au apărut jertfele. Icar a căzut pentru că a
îndrăznit să creadă că omul e la fel de puternic ca orice zeu și poate zbura;
zeii l-au pedepsit pentru cutezanță și obrăznicie, dar omul nu a renunțat. Iar
zeii continuă să-l pedepsească, cu toate că aripile primitive ale personajului
mitic s-au transformat în mașini din ce în ce mai performante.
Istoria romȃnească a zborului este punctată, încă
din 1912, de (mult prea) numeroase jertfe. Nu știu dacă cineva le-a numărat,
punȃnd, în același grafic, toate categoriile de aviație. Alin C. Ionescu a luat
inițiativa de a cerceta toate sursele disponibile pentru a scrie un capitol (unul
singur, dar, din păcate, extrem de voluminos!) al istoriei accidentelor
aviatice în care au fost implicați romȃni, și anume numai evenimentele care au avut
loc cu aeronave cu motor reactiv, cu aripă fixă sau rotitoare. A fost o muncă enormă, care a durat zeci de
ani, dar care este doar un inceput, o primă parte a cercetării ce trebuie făcută și în
celelalte categorii de aviație, militară și civilă, din Romȃnia.
A
rezultat o listă lungă de cazuri, 285 la număr, întinse pe o perioadă de 60 de ani
din istoria aviației militare romȃne. Istoricul studiază cu acribie toate
aceste evenimente, prin care s-au pierdut 295 de aeronave, dar, ceea ce e
trist, s-au pierdut și 217 vieți (aviatori, pasageri în aeronave militare și
personal militar surprins de eveniment la sol) (la care se adaugă și victime
aparținȃnd altor forțe armate implicate în accidente și personal civil aflat la
bordul aparatelor prăbușite sau surprins la sol de către acestea).
Aviatorii
spun mereu că un eveniment este cauzat de efectul conjugat al mai multor cauze.
În fiecare caz au avut loc anchete, pentru a descoperi aceste cauze, nu pentru
a lua niște măsuri împotriva celor (mai mult sau mai puțin ) vinovați de apariția
lor, ci pentru a evita, pe cȃt se poate, repetarea acestora. Autorul le scoate, acum, la
iveală pentru un public cititor nu neapărat specializat în aviație (dovadă
inserarea, la sfȃrșitul volumului, a unui glosar de termeni, pentru a facilita
înțelegerea textului de către orice lector). Probabil că analizarea cauzelor în
mediul aviatic chiar a dus la evitarea altor catastrofe, ar fi bine să fie așa.
Pentru cititorii din afara fenomenului, analizarea cazurilor, dar poate și mai
mult descrierea lor epică, înseamnă, însă altceva: o dezvăluire dorită,
așteptată, a desfășurării evenimentelor. Mai ales în ultimii ani, cȃnd
evenimentele de aviație sunt descrise, atȃt de neprofesionist, de presa avidă
de senzațional. De fapt, poate chiar acesta e marele cȃștig al cititorului
cărții de față venit din afara aviației, se educă pentru a cerne informația,
pentru a nu mai “înghiți” fără discernămȃnt orice exagerare sau, din contră,
eufemizare, servită de presă.
Lucrarea
lui Alin C. Ionescu este o lucrare științifică. Autorul își organizează
materialul documentar pe perioade istorice, descriind și comparȃnd cazul
(evenimentul) cu toate amȃnuntele necesare (geo-politice, tehnice, umane) pentru
a-l face bine înțeles, dar și insistȃnd asupra efectelor asupra materialului
volant, dar mai ales asupra omului aflat în inima evenimentului. Se fac analize
amȃnunțite asupra tipurilor de aeronave, asupra particularităților
constructive, a evoluției tehnice a aeronavelor intrate, succesiv, în dotarea
forțelor noastre armate, dar se face și un excurs privind dezvoltarea școlii
romȃnești de aviație, a educației profesionale și umane a aviatorilor, și toate
acestea în contextul evoluției societății romȃnești în ansamblu, a armatei și
doctrinei de apărare, a mentalității comandanților și executanților.
Cartea lui Alin C. Ionescu nu se dorește a
fi și nu este un parti pris. Judecata este absolut obiectivă, chiar dacă,
uneori, trebuie subliniată eroarea umană în provocarea unui eveniment, sau dacă
răspunderea pentru acesta trebuie căutată la un nivel ierarhic destul de
ridicat. Sau dacă aviatorul prins în eveniment este unul cu o faimă deosebită
(mă gȃndesc la Doru Davidovici,
sau la Laurențiu Chiriță, oameni a căror notorietate a depășit cadrul strict al aviației
militare). Sunt analizate evenimente, nu persoane, nu aeronave. Sunt descrise
concluzii oficiale, nu păreri sau senzații. Sunt calculate (cum spunem noi la
școală) cu două zecimale cifre, procente, efecte. Obiectivitatea istoricului, a
omului se știință, trebuie subliniată, pentru a înțelege cȃt mai bine ce fel de
carte avem în mȃnă. Iar exactitatea detaliilor tehnice, de la componentele
aeronavelor la elementele de fizică a fluidelor, de la amȃnuntele legate de
mȃnuirea tehnicii la cele privind fiziologia zburătorului, reacțiile biologice
și psihice în timpul (lung sau (extrem) de scurt al desfășurării evenimentului,
toate acestea trădează studiul aprofundat și competent făcut de autor.
Nu are rost să facem aici o descriere, chiar și
sumară a cazuisticii și a cauzelor/efectelor acesteia, pentru asta e necesară
lecturarea cărții.
La închiderea volumului, un cititor de
genul meu, iubitor, din afară, al aviației milittare, va rămȃne cu un mare
cȃștig. Va fi înțeles fenomenele petrecute, va fi înțeles natura și factorii
lor favorizanți, dar, în același timp, va înțelege și mai mult ce fel de
oamenii sunt aceia care urcă, la bordul unor mașinării, la mii de metri
deasupra solului, devenind, astfel, dependenți de material, de oamenii care
l-au modelat, dar și de ei înșiși, de starea lor fizică și psihică și de
evoluția acestora în funcție de factorii externi. Și mai reiese un factor, pe
care, poate, multă lume îl trece cu vederea aflȃnd despre accidentele
avioanelor de luptă: avionul oricȃt de scump ar fi, poate fi înlocuit; omul –
nu, niciodată. Poate că trebuie luate în calcul și costurile materiale ale
formării unui pilot militar, sigur, sunt foarte mari, mai mari descȃt prețul
unui aeronave, dar, dincolo de asta, pilotul este un om, un membru al
societății, iar valoarea lui calculată astfel e inestimabilă.
În ceea ce privește
cititorul aflat în interiorul aviației militare, chiar dacă nu pot să-mi
imaginez ce va simți citind cartea lui Alin C. Ionescu, pot să îmi exprim
părerea că lucrarea ar trebui să intre în programa analitică a școlilor de
pilotaj (și poate nu numai a școlilor militare). Și poate, cine știe, și
datorită acestui studiu, se va ajunge la a treia parte a celebrei zicale a lui
Otto Lilienthal: “Să zbori, să cazi, SĂ ZBORI PȂNĂ NU MAI CAZI!”
[1] Alin C. Ionescu: Eroii erei reactive – Pierderile de personal și aeronave militare cu
motor reactive din Romȃnia în perioada 1952-2012, București, Editura RBA
Media, 2014
Frumos!
RăspundețiȘtergere