ÎNCӐ O LEGENDӐ[1]
În ultimii ani, în vocabularul cunoscӑtorilor şi al
iubitorilor Aviaţiei Române, civile sau/şi militare, sintagma “zburӑtor de legendӑ”
pare sӑ fi devenit un leit motiv, folosit de autorii de cӑrţi, de comentatorii
mitingurilor şi chiar de cei de pe margine. Am folosit-o şi eu, de zeci de ori
şi cu referire la mulţi oameni înaripaţi şi probabil cӑ o s-o mai utilizez de
foarte multe ori, pentru cӑ aceşti Icari purtӑtori de tricolor, piloţii români
cu activitate remarcabilӑ nu sunt puţini.
Apreciatul scriitor, specializat în aviaţie, Ioan Cherecheş,
nu ar fi avut motive sӑ se fereascӑ de pomenitul leit motiv, iar pentru
aviatorul pe care îl denumeşte astfel în cartea pe care o discutӑm aici,
renumitul Constantin Manolache, calificativul
“legendar” chiar pare prea puţin.
Portretul pilotului aviator este trasat în 179 de pagini de
text, urmate de un amplu album fotografic. Facem cunoştinţӑ cu adolescentul
doritor sӑ zboare, admis fiind, chiar în ultimele luni ale Rӑzboiului mondial,
la şcoala Icarilor, unde, cum altfel, devine membru al unei comunitӑţi din care
fac parte atâtea alte personalitӑţi (re)cunoscute. Citim despre anii de şcoalӑ
şi despre primii ani de activitate profesionalӑ, petrecuţi pe aerodromuri
militare, dar înţelegem cӑ într-un fel, marele noroc de a-l avea pe Constantin
Manolache a fost faptul cӑ, pe nedrept, a fost exclus din armatӑ. Nevoit sӑ îşi
asigure existenţa, tânӑrul aviator se îndreaptӑ spre Aeroclubul României, unde
începe ca şef al unui aerodrom pe cale de dispariţie, Giuleşti, pentru a
continua, urcând toate treptele ierarhiei, pânӑ la aceea de şef al Aeroclubului
României. Dar nu avansarea în grade este relevantӑ pentru autorul cӑrţi
noastre, ci aceea în competenţӑ profesionalӑ, pentru cӑ îl vedem pe Manolache
zburând toate tipurile de avion de la noi, de pe toate aerodromurile României,
asumându-şi rӑspunderea creӑrii de aerocluburi zonale, de tineri aviatori şi de
noi aeronave. Pilot, pilot instructor, pilot de încercare, pilot de înaltӑ performanţӑ,
demn de recunoastere naţionalӑ şi internaţionalӑ, promotor şi apӑrӑtor al
aviaţiei sportive, creator de oameni şi de echipe, Nea Titi (apelativ şi titlu
de nobleţe câştigat prin respectul inspirat celor din jur) trece prin ani şi
prin locuri lӑsând urme adânci.
Multe generaţii de piloţi români îi datoreazӑ atât de mult,
la fel de mult cât îi datorӑm şi noi, privitorii (şi admiratorii) de pe margine
ai evoluţiilor aviatorilor sportivi, la fel de mult cât îi datoreazӑ naţiunea
românӑ. Nea Titi nu numai cӑ a “pus manşa în mânӑ” multor viitoare legende, el
a creat, pentru prima datӑ, un lot naţional de zbor acrobatic, pe care l-a
antrenat, zburând cap de formaţie, pentru care a inventat figuri, a “fӑcut rost”
de avioane performante şi prin care a adus, de pe aerodromuri strӑine, lauri
pentru România.
Sigur, rândurile scrise de Ioan Cherecheş, poate prea puţine
pentru conţinutul lor, sunt completate şi azi, în pagini de carte (sӑ ne
amintim, în vitezӑ, mӑcar de omagiul pe care i-l aduc Iacӑrii acrobaţi, foştii
lui elevi, în cartea recent apӑrutӑ[2]),
dar mai ales prin evoluţii pe cer ale piloţilor formaţi de el şi, de ce nu, ale
avioanelor Extra a cӑror existenţӑ i se datoreazӑ.
Constantin Manolache a trӑit 26000 de ore. Pentru
majoritatea piloţilor sportivi, o viaţӑ atât de lungӑ pare o himerӑ, dar pânӑ
şi eu cunosc azi câţiva zburӑtori de legendӑ (sic!) care, prin vârsta din buletin
şi prin cea de pe carnetul de zbor se apropie de cifra lui. Totuşi, existenţa lui
Nea Titi este descrisӑ de autorul Ioan Cherecheş ca una tragicӑ. Sfârştul
biologic al omului Constanţin Manolache a venit prea devreme, înainte ca Nea
Titi, aviatorul, sӑ îşi realizeze toate visurile. Nu premii, bani sau monumente
voia el, ci realizarea idealului unui mare înaintaş, acela de a survola munţii
Carpaţi la comenzile avionului (replicӑ) Vlaicu-II, dar, încӑ o datӑ dupӑ un
secol, zborul (istoric) a rӑmas … un vis.
Lucrarea lui Ioan Cherecheş, la fel ca şi altӑ carte,
semnatӑ de acelaşi autor şi dedicatӑ dlui General Aviator Constantin Mereu, se
înscrie într-o lungӑ şi necesarӑ serie de portrete ale aviatorilor români. Aş
aprecia cӑ e o obligaţie a istoricilor sӑ dea nemurire acestor mari
personalitӑţi ale românilor. Dar optimismul şi entuziasmul meu sunt, oarecum,
limitate, conştient fiind cӑ, asemeni tuturor lucrӑrilor de specialitate, şi
cele de istoria aviaţiei (şi a aviatorilor) sunt receptate tot de cei de
specialitate şi puţinilor lor apropiaţi. Am citit despre Constantin Manolache
eu, care ştiam deja cine a fost acesta. Dar lucrarea cu greu va ajunge la un
neofit, pe care sӑ-l atragӑ spre aviaţie, sau sӑ-l facӑ sӑ conştientizeze cӑ
neamul nostru românesc numӑrӑ, în rândurile sale atâtea şi atâtea mari personalitӑţi,
nu doar câţiva miliardari (de carton sau de beton, nu conteazӑ), politicieni de
calitate … sӑ zicem discutabilӑ, manelişti sau sportivi fiţoşi, dar plini de
bani şi tatuaje, adicӑ cei care constituie, din pӑcate, modelele tinerilor de
azi. A bon entendeur, salut!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu