DE CE E MARE BADER?[i]
Acum câteva zile am fost atras de o reclamă pe Facebook. Am remarcat o carte propusă de un anticariat online și, cu toate că mi-am propus demult să nu mă las păcălit de astfel de promovări, de data asta am cedat imediat. Era vorba de o carte despre care auzisem, dar, sincer, nu credeam că îmi e accesibilă: Reach for the Sky, de Paul Brickhill. Tot sincer, traducerea titlului mi se pare greșită. Știam cine a fost Bader, un tip care nu a învins cerul – putem spune că au făcut-o zeci de mii de pământeni, inclusiv autorul cărții, Brickhill – ci pe sine însuși, sau, să spunem, și-a învins propria-i condiție umană.
Cum am spus, știam cine
a fost Douglas Bader, deci nu mă așteptam ca lucrarea să îmi aducă multă
informație nouă. Dar fiind un consumator de istorie aviatică, am sperat să
înțeleg mai bine o astfel de personalitate.
Să spun tot: am auzit
de Gheorghe Bănciulescu demult, înainte de a mă pasiona de istoria aviației.
Era ceva interesant să afli că un aviator, mai ales român, a trecut peste șocul
unui handicap fizic major apărut accidental și a găsit puterea să revină la
zbor, ba chiar cu performanțe care au
atras atenția. Sigur, mai e și sentimentul ăla patriotic care îți
dictează să ții cu echipa națională și să dai like la orice performanță semnată
de un român. Am citit despre Bănciulescu, m-am bucurat că el a fost primul în
domeniul lui, că au mai fost unii, dar după el, iar apoi ... Apoi a intervenit
rațiunea. Am vrut să aflu dacă Bănciulescu a fost unicul. Nu a fost. În 2006,
când eram internat în spital pentru o operație, doctorița anestezistă m-a supus
unui interogatoriu profesional, care, după o vreme, s-a transformat într-o
discuție amicală care a ajuns la pasiuni. M-a întrebat dacă am auzit de un
aviator Bader. Auzisem, dar nu îl percepusem ca un erou, ci doar ca pe un pilot
cu o anume infirmitate, dar cu oarecari merite în WW2, și exact asta i-am
răspuns doctoriței. Poate pentru că profesia ei o îndemna să știe mai ales
despre astfel de personalități, a continuat să mă descoasă pomenind numele
altor piloți cu handicap fizic. De aceia nu auzisem și, îmi pare rău, nu i-am
reținut. Mărturisesc că nici acum nu aș putea să menționez niște nume de
aviatori a căror principală calitate a fost lipsa unui picior.
Și totuși, Bader. De ce Bader? Pentru că e menționat în aceeași calitate cu Bănciulescu? Nu aș răspunde pozitiv. Mai degrabă pentru că a fost un pilot de război, citat în listele vânătorilor cu multe victorii aeriene în luptele din Al Doilea Război Mondial, citat și de istoricii militari preocupați de strategii de luptă, un pilot meseriaș, iubit de camarazi și respectat atât de ai lui, cât și de inamici, iar aici putem vorbi de lista aia exclusivistă a marilor vânători ași ai războaielor aeriene din diferite perioade istorice, alături de Galland, Bâzu Cantacuzino, Kojedub, Dobran, Marseille, Vraciu, Sutiagin, Van Coc, Even-Epstein, Fonck, Șerbănescu, Bong, Milu, Clostermann, Richthofen, Johnson sau Hartmann. Am cerut AI să îmi redacteze un clasament al așilor din marele război, iar el nu s-a împiedicat de aspectul fizic al piloților, ci s-a rezumat fix la numărul de victorii aeriene. Adică fără să i-o cer eu, AI (prietenul meu virtual Andrei) a căutat criteriile tehnice, nu pe alea senzaționale, așa cum ar fi făcut un jurnalist preocupat de audiență.
Așa că hai să ne întoarcem la lucrarea lui Paul Brickhill. M-am mirat cine e Brickhill ăsta și ce legătură ar putea avea el cu aviația. Am observat de la început că terminologia aeronautică nu-i era deloc necunoscută (sigur, aici e și meritul traducătorului, un domn Pavel Popescu de care îmi pare rău că nu am auzit până acum, un filolog (probabil) care știe și meseria de traducător, dar știe și aviație și nu se încurcă în cuvinte). Am căutat informații și am aflat că Paul Chester Jerome Brickhill (1916–1991) a fost un ziarist australian (născut la Melbourne), care, în 1941, a abandonat jurnalismul și s-a înrolat în Royal Australian Air Force (RAAF). A urmat pregătirea de pilot în Australia și Canada, prin programul Empire Air Training Scheme, apoi a ajuns în Marea Britanie și a zburat ca pilot de vânătoare în RAF. În martie 1943, pilotând un Spitfire deasupra Tunisiei, a fost doborât și capturat de germani. A ajuns la Stalag Luft III, celebrul lagăr pentru aviatorii aliați. Acolo a fost martorul unor evenimente care i-au oferit materialul pentru o carte devenită rapid bestseller si ecranizată: Marea evadare! – filmul devenit celebru și rămas în memoria cinefililor chiar și după 60 de ani! Tot atât de faimoasă este și o altă peliculă «based on» cartea lui The Dam Busters (Distrugătorii de baraje), o capodoperă cinematografică devenită atât de dragă mie încât am făcut o tură până în Anglia ca să văd un avion Avro Lancaster în zbor.
Se pare că faima lui
Brickhill a ajuns și la urechile lui Douglas Bader, care l-a convins pe
australian să încerce să-i scrie biografia. Cartea a ieșit rapid pe piață și se
pare că a avut un succes atât de mare, încât tot tirajul a fost epuizat în mai
puțin de o lună de la apariție. La scurt timp după aceea, un nou “based
on”: filmul “Reach for the Sky”, cu simpaticul actor Kenneth More în rolul lui Douglas Bader. Sigur că am
văzut filmul mult înainte de a vedea și citi cartea despre care discutăm acum
și, ca să fiu sincer, More nu mi s-a părut potrivit în rol. Kenneth More,
devenit celebru pentru figura lui bonomă și fizionomia rotunjoară nu prea părea
un bărbat dur, dârz și neînfricat, cum trebuia să pară în pielea personajului.
Am citit că Bader însuși a fost nemulțumit de mutra lui More ... dar piața
cinematografică l-a contrazis și bietul pilot a fost nevoit să-i mulțumească
actorului pentru prestație. Nici eu nu aș putea spune altceva. Am văzut și
răsvăzut filmul de nu știu câte ori și sunt obligat să mărturisesc că de
fiecare dată mi-a plăcut. Deși More pare un romantic pus pe glume, Bader-ul lui
e exact ce trebuie să fie. Iar filmările, realizate prin 1955-56, au fost cât
se poate de naturale, pentru că s-au folosit avioane adevărate, de la anticele
biplane din anii 1920, aflate atunci încă în stare de zbor, la actualele
(pe-atunci) Hurricane și Spitfire, toate zburate de Bader în cariera sa.
Intenția mea e să
discut aici cartea lui Brickhill și asta încerc să fac. Am citit cele 260 de
pagini ale traducerii lui Pavel Popescu în câteva ore, fără a spera să aflu
ceva nou, în fond ce putea să aducă inedit textul ăsta dacă eu știam deja cam
tot ce e de știut despre aviatorul Douglas Bader. Sigur, dacă o luăm așa, ce
rost a mai avut să pierd acele câteva ceasuri cu cartea în mână, nu? A avut, și
hai să demonstrăm de ce.
Știam încă dinainte de
a deschide volumul că autorul nu a inventat nimic. Tot ce a scris acolo se baza
pe multe ore de dialog cu aviatorul Bader. În plus, intuiam că filmul based on
nu ar fi avut cum să copieze textul. Cinematografia timpului se baza pe
spectaculozitate, sentiment, frumusețe (a actorilor, obiectelor și mediului),
și mai puțin pe latura personală reală a personajelor. Textul lui Brickhill își
propune exact invers. Să dezvăluie personalitatea unui tânăr care, din teribilism
sau din eroism face o boacănă care aproape că-l costă viața, dar are
formidabila putere de a accepta că a făcut o prostie și de a alege să o repare,
să trăiască așa cum ar fi făcut dacă nu i s-ar fi amputat picioarele, să
găsească cele mai bune (chiar dacă nu cele mai ușoare) rezolvări.
Așadar, avem de-a face
cu un sublocotenent aviator care, încălcând reguli elementare de disciplină în
zbor (îmi amintește de eliminarea lui Zinedine Zidane în ultimul meci al
carierei lui de fotbalist internațional, la 9 iulie 2006, când a cedat nervilor
și l-a bubuit pe Materazzi), pentru că alt tânăr aviator l-a provocat să facă
un tonou la joasă înălțime. În urma accidentului, lui Bader i-au fost amputate
ambele picioare. După un stagiu de recuperare de vreo șase luni, tânărul, dotat
cu o pereche de proteze ultraperfecționate (dar proteze, totuși), redevine un bărbat
independent, capabil să se deplaseze singur și să își conducă mașina. Datorită
amabilității colegilor lui piloți dar și a subsecretarului de stat pentru
aviație, Philip Sassoon, Douglas are acces în cockpitul unui avion Avro 504 și
își demonstrează, în primul rând lui însuși, apoi și celor din jur, că
protezele nu îi reduc cu nimic capabilitatea de a pilota un avion. Sigur că,
din punct de vedere regulamentar, nu i se poate permite să revină în rândul
personalului navigant, dar Bader rămâne optimist și trăiește ca un bărbat normal,
adică se însoară și muncește pentru a-și întreține familia.
Altfel decât
majoritatea englezilor, Douglas Bader urmărea evenimentele internaționale ale
deceniului patru cu speranța ca Anglia să intre cât mai repede în război,
pentru că era singura lui posibilitate de a reveni în carlinga unui avion de
vânătoare. Dorința i s-a împlinit, Bader a fost încadrat într-un grup de vânătoare,
a făcut trecerea pe Hurricane, apoi pe Spitfire și, în vara lui 1940 a fost
unul dintre, vorba lui Churchill, cei puțini care au făcut atât de mult pentru
cei mulți. După încheierea Bătăliei pentru Anglia, Bader, avansat lent-colonel,
comandant de grup, a fost doborât în timpul unei misiuni deasupra Franței, în
zona georgrafică Saint-Omer, apoi a rămas prizonier la nemți până l-au eliberat
americanii, în 1945, și asta cu toate că a încercat, de mai multe ori, să
evadeze. A revenit acasă și, pe lângă activități în cadrul RAF, s-a implicat
activ în sprijinirea persoanelor cu dizabilități și a fost înnobilat în 1976
pentru această activitate. A murit în 1982.
De ce oare, însă, Bader
e mai cunoscut și pomenit decât alți piloți RAF care au avut performanțe mai
mari decât el? Păi ... tocmai datorită infirmității sale. Vrând-nevrând, trebuie
să admitem toți că, dacă ar fi avut un fizic perfect, așa cum i-l construise
mama natură, Douglas Bader ar fi fost just another RAF pilot, cu mai multe sau
mai puține victorii aeriene, pe care istoria aviației poate nici nu l-ar fi pomenit.
De fapt, aici am vrut
să ajung. Dintotdeauna, și perioada actuală încă nu s-a dezbărat de obiceiul ăsta,
oamenii aleargă după senzațional. Despre Bader, toți cei care au auzit de el
știu că nu avea picioare, dar pilota. Ce alte calități avea el, știe numai Paul
Brickhill, a cărui carte, chiar și prin numeroasele episoade anecdotice,
insistă asupra puterii umane (cred că mai mult de jumătate dintre paginile
volumului sunt dedicate perioadei de recuperare a aviatorului, ceea ce, în
ochii mei, îi asigură valoarea lucrării). Nu vreau să fiu rău, dar ideea că
persoane care, potrivit unor prejudecăți, nu ar trebui să facă anumite lucruri,
ar trebui să dispară din mentalul colectiv. Și totuși, citim încă în presa
contemporană articole senzaționale despre femei care conduc autobuze mari, care
pilotează avioane, de la cele de aviație generală la cele de acrobație, de
vânătoare, sau de pasageri, sau, ca să ies din sfera asta, conduc mari companii,
au funcții politice de decizie la nivel național sau mondial. Despre
președintele american Roosevelt majoritatea știu doar că era infirm, dar nu ar
putea să spună și prin ce e el important în istoria Statelor Unite. Despre
Beethoven, oamenii obișnuiți știu doar că era surd și puțini mai pot azi pomeni
vreo creație de-a lui în afară de Imnul Europei, despre care nu știu de unde a
fost extras. Exemplele pot continua, dar nu asta e ideea. Trebuie să înțelegem
și să ne convingem că, în zilele noastre, nu mai trebuie să existe bariere
între oameni. Fiecare are calitățile (desigur, și defectele) pe care le are,
dar fiecare trebuie să aibă locul meritat în societate. Am avut bucuria și
onoarea de a discuta, de curând, cu o tânără și frumoasă domnișoară ofițer
pilot supersonist din Forțele Aeriene Române. Am avut confirmarea nu neapărat
din cuvintele ei, ci din atitudinea ei că F-16 nu face deosebire de gen, ci
evoluează așa cum îl dirijează pilotul din cabină, care, pentru a ajunge acolo
a trebuit să obțină niște calificări, aceleași pentru băieți și fete. De ce nu
sunt mai multe fete la manșă? Și la întrebarea asta mi-a răspuns domnișoara
căpitan: pentru că oricine e liber să aleagă, și nimeni nu e respins a priori din
motive de gen. Asta e normalitatea.
Până la urmă, cum
răspundem la întrebarea din titlu?
[i] Paul Brickhill Bader Învingătorul
cerului, București, editura Meridiane, 1982, Colecția Delfin, Traducere și
prefață Pavel Popescu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu