PORTRET DE EROU

PORTRET DE EROU[1]

L-am cunoscut pe dl. General Ioan DiCesare acum vreo … 15-20 ani, la o şedinţă a Asociaţiei Aviatorilor Braşoveni, care avea loc în sala de consiliu a IAR Braşov – Ghimbav. Îmbrăcat în uniformă de comandor aviator, se aşezase alături de preşedintele de atunci al ASAB, dl. comandor aviator Nicolae Sixtus Maxim (ambii comandori au fost combatanţi în cel de-al doilea Război Mondial) într-un loc unde eu, cel mai tânar membru al Asciaţiaţiei, puteam să-l văd cu toţi cei patru ochi ai mei şi să-l ascult cu toată atenţia. Era … cum să zic? … un om despre care auzisem şi citisem, dar care încă, la vremea aia, mi se părea doar un erou al unei cărţi scrise cu atâta har de Cornel Marandiuc[2], pe care o citisem cu sufletul la gură şi care, poate, m-a făcut să devin interest de istoria aviaţiei române.

Parcă dorind să mă convingă că el chiar există, dl. DiCesare a monopolizat discuţiile, devenind dintr-o dată extrem de uman, aducându-şi aminte cum s-a prăbuşit el odată nu departe de locul unde ne aflam atunci (eveniment menţionat, binenţeles, în cartea despre care discutăm aici).

După acel moment  l-am revăzut de multe ori, la Braşov sau la Bucureşti, la ocazii festive. Uniforma de general aviator, peste care purta mantia de cavaler al Ordinului Mihai Viteazu, îi arăta calitatea de erou al războiului mondial şi îi dadea autoritatea de care avea nevoie pentru a lua cuvântul în faţa publicului.

Ultimele imagini ale generalului au fost cele inserate în serialul “Aeroshow”, când el, credincios principiului de a păstra vii amintirile despre camarazii de luptă, a relatat o serie de evenimente din război la care a luat parte.

Toate evenimentele care l-au avut ca erou pe aviatorul Ioan Di Cesare sunt surprinse, de astă dată, într-o nouă lucrare monografică semnată de cercetătorul Daniel Focşa (care, în anii din urmă, a publicat mai multe cărţi despre aviator participanţi la al doilea Război Mondial). Poate surprinzător pentru unii, biografia lui DiCesare nu se opreşte, în accepţia lui Daniel Focşa, acolo unde se termină activitatea lui de front, ci este continuată până la momentul plecării spre altă lume, relatând, în premieră, şi viaţa unui necomunist suprvieţuitor al perioadei staliniste. Astfel, cartea este o lucrare (aproape, cum subliniază autorul) completă despre viaţa unui adevărat erou al naţiei române. Un aviator care a făcut războiul, obţinând multe victorii pe frontul de est şi în luptele (aeriene) pentru eliberarea capitalei de nemţi în urma actului istoric de la 23 august 1944, şi-a demonstrat curajul şi în viaţa civilă, după război, păstrându-şi verticalitatea şi în faţa opresiunii comuniste, aducându-şi, apoi, contribuţia la scrierea istoriei aviaţiei miitare române pe toate fronturile celui de-al doilea Război Mondial.

Meritul autorului cărţii de a păstra vie memoria unui erou este incontestabil. Cartea sa este o lucrare valoroasă pentru că este cât se poate de obiectivă, bazată fiind pe cercetarea şi sintetizarea unor documente incontestabile, atât ale armatei, pentru activitatea de front a lui DiCesare, cât şi ale Securităţii (CNSAS), pentru restul vieţii eroului, iar redactarea textului şi ilustrarea cu materialul iconografic, cât şi aparatul de note explicative, o fac să fie atractivă, sigură şi inatacabilă. Este o nouă lucrare de referinţă a domnului Daniel Focşa, pentru care autorul merită felicitări.

Nu pot încheia fără a-i mulţumi autorului pentru amabila dedicaţie. Bonne continuation, Daniel Focşa!

---

[1] Daniel Focşa Ioan Di Cesare Un aviator de elită în arhivele Securităţii, Iaşi, Editura Institutul European, 2016

[2] Cornel Marandiuc Inimi cât să cuprindă cerul patriei, desigur.

RĂZBOIUL ZEPPELINELOR

RĂZBOIUL ZEPPELINELOR[i]

Cine n-a auzit de marile aeronave care au impresionat – pozitiv sau negativ – lumea începutului de secol XX? Indiferent de producătorul sau deţinătorul lor, oamenii le numeau “zeppeline”, după numele vestitului Graff Ferdinand von Zeppelin (http://www.poezie.ro/index.php/article/1767742/Ferdinand_von_Zeppelin), unul dintre constructorii acelor uriaşe baloane dirijabile.

Cu toate că au executat diferite tipuri de misiuni, de la cele banale, de transport pasageri sau cargo, la cele militare, zeppelinele au rămas în memoria afectivă a omenirii mai ales pentru misiunile distrugătoare de bombardament, executate în timpul primului Război Mondial. Ian Castle, în lucrarea discutată aici, a reuşit o foarte interesantă descriere a bombardamentelor asupra Londrei între 1914-1917, captând interesul citirorului, mai mult sau mai puţin avizat în legătură cu evenimentele istorice.

Avem în faţă o lucrare care, în ciuda dimensiunii reduse – 150 de pagini – aduce o cantitate enormă de informaţie şi sentiment. Sunt prezentaţi principalii actori ai piesei, ofiţeri din ambele tabere beligerante, sunt înfăţişate aparatele de zbor, cu caracteristicile lor (iar aici mă refer nu numai la dirijabile, ci si la avioanele de vânătoare care au luptat împotriva lor), de asemenea e descrisă evoluţia muniţiei folosită atât de germani, pentru misiunile de bombaradament, cât şi de englezi, în tentativele lor de a distruge aeronavele atacatoare, dar şi a tacticilor adoptate.

Trecând la prezentarea raidurilor de bombardament, Ian Castle o face în modul cel mai profesionist cu putinţă. De la stabilirea obiectivelor până la desfăşurarea propriu-zisă a misiunii, raidul este prezentat în toate detaliile, cu ajutorul unui bogat material iconografic, alcătuit din hărţi şi fotografii. Este bine surprins efectul psihologic asupra londonezilor, surprinşi de fiecare dată de invadatorii nocturni nevăzuţi şi, pentru multă vreme, intangibili. De asemenea, efectul invers, acela al bucuriei şi speranţei civililor şi militarilor britanici, după doborârea primului zeppelin, este extrem de bine descris, cititorul, chiar obiectiv fiind, empatizează cu londonezii care încep să spere că raidurile inamice pot fi prevenite şi împiedicate.

Tot obiectiv vorbind, autorul are meritul de a recunoaşte că ambele tabere au avut eroii lor. Englezii au plătit o jertfă enormă de sânge, prin pierderea a mii de vieţi ale civililor şi ale militarilor combatanţi care au înfruntat duşmanul quasi-invizibil, dar şi nemţilor li se recunoaşte marele curaj de a înfrunta condiţiile meteo potrivnice şi mai ales apărarea antiaeriană din ce în ce mai bine pusă la punct şi mai eficientă a englezilor.

În concluzie, o lucrare extrem de bine realizată a unui cercetător istoric impartial.

---

[i] Ian Castle, Primul Război Mondial Londra 1914-1917, Bucureşti, Editura Litera, 2017

ASOCIATIA AVIATORILOR BRASOVENI LA 30 DE ANI DE LA CONSTITUIRE

In 1987, atunci cand formarea unor asociatii, chiar cu scop cultural sau stiintific, era doar o utopie, un grup de entuziasti ai aviatiei din Brasov - aviatori, in majoritate veterani de razboi, specialisti din Intreprinderea de Constructii Aeronautice (ICA) Ghimbav si iubitori ai aviatiei - au format un grup de cercetare a istoriei Aviatiei Romane. 

Cand legislatia a permis, grupul s-a transformat in Asociatia  Aviatorilor Brasoveni, care, in anii urmatori, a devenit una dintre cele mai respectate organizatii ale aviatorilor din Romania.

In acest an, Asociatia Aviatorilor Brasoveni a ajuns la frumoasa varsta de 30 de ani, o perioada in care a avut o activitate deosebit de fructoasa, adunand un mare numar de oameni dintre cei mai respectabili din acest domeniu si aducand multe clarificari in domeniul istoriei aviatiei. 

Cu aceasta ocazie, Asociatia a editat un volum aniversar, o carte care face o dare de seama a activitatii din aceste trei decenii. De asemenea, sunt reproduse si doua dintre rezultatele cercetarilor membrilor grupului.

Cartea este redactata de catre dl. inginer Traian Tomescu, vicepresedintele Asociatiei Aviatorilor Brasoveni, desigur, cu sprijinul tuturor colegilor.

MORTI FARA MORMINTE

APARITIE EDITORIALA: SUB SEMNUL PAJUREI - POVESTEA UNUI PILOT DE ELICOPTER de ROMEO EUGEN LUPU

Volumul comandorului (r.) Romeo Eugen Lupu a fost tiparit in conditii grafice excelente la editura bucuresteana NOI Media Print.

HISTORIA, martie 2015

Un nou numar al revistei HISTORIA ne propune doua materiale din domeniul aeronauticii:
- Articolul lui Lucian Dobrovicescu dedicat pilotului american de prigine romana Alexander Vraciu, erou al razboiului din Pacific (ma intreb daca marele MacArthur a auzit de el).
- Articolul semnat de Crenguta-Elena si Sorin Turturica care aduce marturii despre un raid aerian, realizat la 16 iunie 1906, cu ... balonul "Romania", pe deasupra Muntilor Carpati.. 

Ii felicit si le multumesc prietenilor mei pentru aceste materiale.

… ȘI IAR AM FĂCUT ARMATA …

… ȘI IAR AM FĂCUT ARMATA …[*]

De ce alege cineva să citească o anumită carte ? Îi este recomandată de cineva sau ceva, îi trezește curiozitatea prin ceva anume?

În cazul de față, am ajuns la “Baștanii” pe două căi convergente: mi-a recomandat-o, pe facebook, pagina Parașutiștilor de la Boteni și, tot pe facebook, m-a făcut curios ilustrația de pe copertă: o caricatură (desen de Ion Liviu Otȃnceală) reprezentȃnd doi parașutiști militari sărind (măturați) dintr-un AN-2, “survolat” de semnul de armă al Parașutiștilor. Simbolul este clar: urma să mă întȃlnesc cu un text în același timp foarte serios și foarte ... serios miștocar.

Cum adică, stai puțin ... e o carte documentară? un roman satiric?

De fapt, nu e nici una dintre acestea. E, pur și simplu, cartea unor băieți care au devenit bărbați devenind parașutiști militari. Adică ... baștani. Adică?

Trebuie explicat termenul: pentru marea majoritate a romȃnilor, cuvȃntul “baștan” (scris cu minusculă) trimite la bogătași turci, eventual patroni de echipe de fotbal. Pentru cei mai puțini, care au auzit de istoria contemporană a armatei romȃne, Grigore Baștan este un general de parașutiști, cel care a impus arma aceasta și i-a adus respectul necondiționat al militarilor romȃni, indiferent de culoarea uniformei, pentru că a făcut din parașutiști o armă de elită. Este omul care a comandat prima unitate de parașutiști din armata populară (citat www.aviatori.ro), inventatorul și pilotul de încercare a două tipuri de parașută (B.G.-7 și B.G.-3), deținătorul unor recorduri greu de egalat chiar și cu tehnica actuală. Este omul despre care se spun o mulțime de legende, adevărate sau născocite (exagerate?). Și este omul pe care parașutiștii armatei romȃne îl cunosc din pozele expuse în cazarmele armei, a cărui celebritate o prețuiesc ca fiind și a lor, proprie.

Cine sunt “baștanii” lui Ion Liviu Otȃnceală? Sunt niște tineri recrutați, în toamna lui 1988, din diferite regiuni ale Republicii Socialiste Romȃnia, cu mai multă sau mai puțină știință de carte, cu mai multă sau mai puțină știință a vieții, aduși de obligația satisfacerii stagiului militar sub drapelul unei unități de parașutiști din « Viforeni ». Aici, ei schimbă haina civilă cu uniforma albastră, schimbă obiceiurile de acasă cu cele înrădăcinăte, de multe zeci de ani, în cazărmile romȃnești.

Acum trebuie să încerc să justific titlul dat însemnărilor de față. Cu doar cȃțiva ani înainte, și eu am trecut prin aceeași încercare. Patria m-a trimis să petrec nouă luni de viață, pentru a învăța cum s-o apăr, într-o unitate a altei arme de elită a oștirii romȃne, cercetarea. Iar acum, cartea despre care discutăm, m-a « încorporat » din nou, m-a smuls, aproape brutal, din existența mea de calm profesor de liceu pentru a mă trimite din nou la instrucția soldatului, apoi a subunității, pentru a mă îngropa sub munți de veselă cazonă sau de cartofi, pentru a mă obliga să fac sectoare, avȃnd în vedere că femeile de serviciu au fost trimise în concediu, punȃndu-mi în gură o « mărășească » sau un « carpați », ca posibilitate de evadare, forțȃndu-mă să găsesc, prin orice gard și orice mijloace, un drum spre lumea liberă, unde să mă orientez, cum-necum, spre un supliment de hrană și, mai ales de băutură, sau spre inima și corpul unei femei.

Am făcut-o, pentru că asta face orice soldat. Mai mult, dacă eu personal, ca “terist”, am scăpat de asuprirea celor din “ciclul doi”, acum nu am mai avut pe unde s-o întorc și am fost nevoit, odată cu personajele, să fac bocancii, să spăl uniforma și să le dau de mancat și de băut “elefanților”, pentru că eram un “biban” (virtual) ca toți bibanii.

Dacă l-aș întȃlni pe autorul romanului am avea ce discuta. L-aș întreba dacă nu cumva am făcut armata împreună. Sau dacă nu cumva, prin RSI-ul predecembrist stătea scris că peste tot, în orice regiune a țării și la orice armă, militarii în termen trebuie să treacă prin aceleași aventuri.

Parașutiștii de la “Viforeni”, ca și cercetașii de la Corbu aveau printre ei și copii sfrijiți, alintați de mamele lor, dar și tineri cu palmele deja bătătorite de muncă; băieți imberbi, pe care gradatul îi forța să se bărbierească, fără a ține seama de starea lor reală, dar și tineri cărora li se lipea vata de obraz la cȃteva ore după programul de dimineață; fomiști care lustruiau toate farfuriile de pe masă, chiar dacă știau că primii lor beneficiari scuipaseră în ele, dar și sclifosiți care refuzau “norma de masă”, preferȃnd pachetul de acasă (pe care încercau, cu disperare și fără prea mult succes, să-l salveze de rapacitatea colegilor); gradați “valabili”, dar și unii îmbatați (și) de mania grandorii; ofițeri capabili, foarte calificați, buni pedagogi, buni psihologi, a căror relație cu militarii în termen devenea din ce în ce mai omenească, păstrȃndu-se, însă, disciplina militară, dar și cadre care își bazau autoritatea nu pe calități, ci pe defecte umane.

La Corbu, ca și la “Viforeni”, era o gaură în gard, pe unde se căuta o iluzorie și pasageră libertate, încheiată pe “țambal”; era o GA(Z) unde se mai consumau din resursele fizice și psihice ale soldaților; era un serviciu de gardă, cu numărul 1 la Drapel, sub ochii comandanților, dar și cu posturi în cȃmp, la obiective pe care, din fericire (pentru sentinele, dar și pentru eventualii intruși), nu le ataca nimeni, cu incidente la posturi, la rastel și în corpul de gardă; erau pedepse (niciodată recompense); era un vorbitor, lȃngă postul de control, unde se vărsau lacrimi de bucurie și tristețe – uneori de disperare. Erau scrisori, culcaturi, flotări, salturi înainte, noroi (pe cȃmp, pe uniforme, în armele de infanterie); erau magazii cu efecte și cu alimente, încuiate cu lacăte mari agățate de gratii groase. Erau militari care “uitau” să revină din permisie și alții care, bucurȃndu-se de încrederea ofițerilor, plecau să-i aducă. Erau și militari piloși, care scăpau de sectoare sau gărzi, sărind, semi-oficial, gardul pentru a ajunge la locuința apropiată pentru ei – ce dacă ceilalți trebuiau sa numere “greșit”, ca să-i scoată, la apelul de seară, sau să facă “planton doi” în locul lor ...

În sfȃrșit, la “Viforeni” soldații, gradații și cadrele vorbesc exact aceeași limbă ca la Corbu. Limbă (și limbaj) care le intră atȃt de mult în caracter încȃt o vorbesc și dincolo de gardul unității, cu familia, cu iubita, cu prietenii, uitȃnd să schimbe dicționarul după ieșirea din mediul cazon. Mai mult, persoanele și personajele gȃndesc exact la fel, pentru că eu, cititor, am anticipat, fără să-mi dau seama, unele dintre replicile personajelor.

Pentru a închide paralela dintre cele două locuri și momente, atȃt militarii de la Corbu, 1977, cȃt și cei de la “Viforeni”, 1989, au avut evenimentul real de luptă: unii, cutremurul cel mare de la 4 martie. Ceilalți, războiul cu inamicul invizibil din zilele lui decembrie 1989. Asemănarea ... se oprește aici, pentru că cercetașii nu au avut victime în rȃndurile lor.

Probabil că deja mi-am explicat satisfăcător titlul și poziția față de cartea în discuție. Acum trebuie, încercȃnd să fiu cȃt mai obiectiv, să discut și despre textul literar.

Concepută ca narațiune subiectivă, povestirea este susținută nu de unul, ci de mai mulți dintre eroii ei. Scriitorul îi definește încă de la început, citȃnd din (nu știu cum se cheamă în limbaj ofițțesc, profesorii o denumesc) fișă psiho-pedagogică a fiecăruia. Citit a priori și ca atare, “cuprinsul” este o listă neinteligibilă de nume proprii. Reluat de fiecare dată, pentru regăsirea paginii sau pentru segmentarea narațiunii, cuprinsul își dovedește utilitatea. Deși linia povestirii fiecărui “eu” în parte poate fi scoasă din context, pentru a face obiectul unui text în sine, “jurnalele” individuale (am folosit ghilimele pentru că, de fapt, relatările nu sunt “scrise” de naratori și nu sunt reconstituite de scriitor – mai mult, unul dintre acești povestitori nu trăiește destul pentru a-și nota amintirile) nu trebuie separate. Nu citim poveștile unor indivizi, ci istoria unui grup, care nu este rotundă decȃt prin intercalarea, sincronizată, a punctelor de vedere personale.

Evoluția personajelor este absolut verosimilă: ajunși într-o cazarmă, străini unul pentru celălalt și străini în locul denumit “unitatea de parașutiști de la Viforeni”, din adversari devin camarazi, din străini devin o familie, din “bibani” devin “baștani. Din tineri civili îmbrăcați în haine ostășești devin adevărați soldați, gata să lupte – chiar dacă motivul pentru care mor în luptă este discutabil. Satisfacția supremă – aceea de a primi  brevetul de calificare în meseria de “baștan”este descrisă în unul dintre acele fragmente de text considerat “punct culminant” al narațiunii. De fapt, în cariera acestor tineri, există mai multe puncte culminante: prima întrevedere cu un ofițer, primul salt din AN-2, care este, în același timp, și prima întȃlnire cu moartea unui camarad, apoi prima ieșire(permisie) în lumea civilă, devenită, brusc, dacă nu ostilă, măcar indiferentă la trăirile soldaților îmbrăcați, pentru cȃteva zile, în blugi, tricou și adidași, brevetarea ca parașutiști militari, cu alte cuvinte militari de elită ai unei arme de elită, egali, dintr-un anumit punct de vedere, cu ofițerii superiori de la aceeași armă, sărind, împreună cu ei și echipați la fel, din același avion; și este momentul culminant pentru care militarii, de toate gradele, deși erau pregătiți să devină luptători, s-au dovedit cu totul și cu totul nepregătiți: luptele pentru apărarea Televiziunii, episod pe care, din afară, îl cunoaștem, sau credem că îl cunoaștem cu toții. Toate aceste episoade sunt descrise la persoana I, din punctul de vedere a celui care le trăiește, dȃnd seamă, în același timp, și de ce simt personajele observate direct, cele care nu participă la redactarea cărții.

Dar romanul nu este numai o carte despre soldați, ci și, sau de fapt, mai ales, o carte despre oameni. De aceea nu putem uita celelalte clipe care, deși nu au legătură cu armata, trasează personalitatea tinerilor: o dragoste, o beție, o bătaie, moartea unei iubite sau despărțirea de alta ...

Dar, mai ales sunt cei doi camarazi pierduți în misiune, și sunt trăirile, greu de descris, poate și mai greu de înțeles din zilele revoluției. Pentru tinerii baștani, aceea nu e o revoluție, sau, în tot cazul, nu e revoluția lor. E o misiune de luptă greu de executat, împotriva unui inamic invizibil și neidentificabil, e perioadă de spaimă intensă, de frig, de foame, de frustrare, de indiferență, de revoltă. Iar pentru cititorul care, ca  mine, a făcut revoluția la televizor, înțelegȃnd-o la fel de puțin că și parașutiștii din roman, intensitatea povestirii re-crează noaptea de 22-23, cu anunțurile televizate care îmi ridicau tensiunea, chiar dacă nu știam de ce – sau, poate tocmai de aceea.

Judecȃnd cartea, apreciem priceperea de a scrie a autorului, care reușește să facă o carte “care nu se lasă din mȃnă”. Limbaj – care, cum am mai spus, este specific mediului descris, efect – estetic și afectiv – asupra cititorului, competență (autorul este parașutist militar în rezervă), toate fac din “Baștanii” o carte valoroasă. Unele anacronisme, adică termeni care nu apăruseră încă atunci, sunt de înțeles și aș spune că nu sunt dăunătoare, poate contribuie la o mai bună receptare, de către cititorul anului 2015, adică unul care aparține altei epoci și altei lumi.

Aș mai spune două vorbe despre epilogul romanului, care, deși aduce o lămurire așteptată asupra destinului ulterior al personajelor, cred că strică, într-o oarecare măsură, efectul tragic atins prin relatarea misiunii reale de luptă de la Televiziune. Dar autorul a ales și a avut, cu siguranță, motivul lui să o facă. De fapt, sigur, el a reușit o diluare a adrenalinei acumulată în capitoul precedent, a subliniat legăturile afective imposibil de desfăcut dintre foștii camarazi de arme, și a creat și posibilitatea de a dedica romanul ofițerului care, din inamic public cum îl credeau recruții la prima întȃlnire, a devenit camaradul lor.

Trăgȃnd linie pentru concluzie, o să spun că recomand cartea tuturor, sigur, cu micul cerc roșu cu conținutul “18”, care nu o s-o interzică celor care nu au vȃrsta majoratului, din contră, o să-i atragă.  Tinerii din ziua de azi vor afla și vor înțelege cum deveneau bărbați tinerii din ziua de ieri ...

---

[*] Ion Liviu Otȃnceală, BAȘTANII, București, Editura eLiteratura, 2014

 Foto: ION LIVIU OTANCEALA

(sursa foto: facebook)