ZBORUL LA “FEMININ”

ZBORUL LA “FEMININ”[1]

             

Se spune că Poezia nu trădează niciodată sexul autorului ei. De multă vreme mă conving că nici zborul mecanic nu poate fi etichetat ca „masculin” sau „feminin”, pentru că aeronavele au un singur manual de pilotaj, pe care toţi aviatorii şi-l însuşesc, pentru a-l aplica la fel. Şi totuşi … pasagerii încă mai au o strângere de inimă când află că avionul cu care călătoresc are un echipaj de cabină feminin. O fi, oarecum, jignitor pentru fetele de la manşă, pentru că ar putea însemna neîncredere, dar nu am auzit ca cineva să renunţe la zbor în aceste condiţii. Dar dacă acei pasageri ar citi cartea lui Sorin Turturică ar face cerere la conducerea companiilor aeriene ca toate aeronavele să fie zburate de fete. Pentru că şi-ar da seama că ele nu sunt numai frumoase şi elegante în uniformele lor, ci şi nişte fiinţe mai curajoase decât bărbaţii care fac aceeaşi meserie … şi mult mai perseverente.

            Eroinele cărţii noastre, de la „pioniera” Yvonne Cămărăşescu şi până la zburătoarele Escadrilei Albe, au fost nevoite să învingă nu numai propriile temeri, ci şi, mai ales, prejudecăţile unei societăţi care rezerva femeii numai locul de gospodină. Şi astfel, cărţile de istorie a aviaţiei s-au îmbogăţit cu numele unor personalităţi exemplare, ca Smaranda Brăescu, Marina Ştirbey, Mariana Drăgescu, Irina Burnaia, Virginia Duţescu, Nadia Russo, Ioana Cantacuzino, Virginia Thomas, Maria Mateşan sau Elena Caragiani, nişte oameni ca toţi oamenii – dar ca toţi oamenii care zboară.

            „Aviatoarele Romaniei …” nu este prima carte care povesteşte viaţa şi aventurile zburătoarelor noastre. Au mai scris Vasile Firoiu, Constantin Gheorghiu, Daniel Focşa, Cornel Marandiuc cărţi şi articole despre acele fete înaripate. Fiecare lucrare îşi are valoarea ei, desigur, fiind bazată pe cercetări efectuate într-un anumit moment istoric şi într-o anumită direcţie. Autorii citaţi mai sus au descris anumite momente, recorduri, acţiuni, misiuni, reacţii, făcând cunoscute celor interesaţi nişte biografii care … se opresc acolo unde începea cenzura unei epoci. Sorin Turturică reuşit să desfacă acel lacăt pe care unii nici nu l-au bănuit, căutând amănunte din viaţa aviatoarelor în arhivele serviciilor secrete inter – şi postbelice. Şi astfel se completează descrierea acestor personalităţi, care se dovedesc a fi nu numai nişte fete curajoase, care au realizat atâtea pentru poporul lor prin doborârea de recorduri sau prin executarea de misiuni de luptă, ci şi nişte femei slabe, care izbucnesc în plâns când se văd refuzate de orgolioşii bărbaţi (cu grade mari în armată sau cu poziţii înalte în ierarhia politică), care mor de frica represaliilor şi semnează angajamente (pe care nu le respectă niciodată) cu anumite servicii ca să îşi pună la adăpost familia şi prietenii (devendindu-se, până la urmă, puternice!), care dau dovadă de cochetărie sau tiranie specifică reprezentantelor sexului frumos atunci când vor să învingă obstacolele ridicate de bărbaţi, sau care îşi arată latura sensibilă, de iubite, soţii şi mame, caracteristică greu de ghicit la aviatoarele care strâng în mână, cu putere şi măiestrie, manşa avionului.

            Domnul Sorin Turturică aduce în faţa cititorului amănunte necunoscute până acum, aşa cum menţionează, pe coperta a patra a volumului, cunoscutul istoric de aviaţiei profesor doctor Valeriu Avram. Discutăm aici exact despre acele detalii care demonstrează că Smaranda Brăescu era femeie, nu băieţoi cum am crede atunci când viaţa ei este redusă la cifrele celor două fabuloase recorduri mondiale. Că Irina Burnaia era o teleormăneancă aprigă, care a devenit aviator pentru că aşa a vrut ea să arate ce poate, care şi-a manifestat, apoi, forţa nu doar ca pilot, ci şi ca femeie cochetă, cu „papuc” dur, dar şi ca mamă a unui băieţel dotat intelectual, pe care l-a educat pentru a rezista societăţii din ţările străine unde i-au dus vicisitudinile vieţii. Mai aflăm că vitezele aviatoare ale Escadrilei Albe ştiau să îşi manifeste feminitatea chiar şi pe front, folosind, între două misiuni, oglinda şi cosmeticele, dar şi ştergându-şi, fără să se ascundă, lacrimile, când simţeau că ajung la limita rezistenţei fizice şi psihice. Sau, aceleaşi fete-piloţi de război, obligate să rămână la sol după încheierea campaniilor şi venirea comuniştilor la putere, şantajate şi înspăimântate de securişti, încarcerate ele şi familiile lor, cedează presiunilor şi semnează angajamente, dar, nefăcându-şi datoria de informatoare, sunt abandonate de poliţia secretă.

            Cercetătorul recunoaşte că studiul nu este încheiat încă. Are dreptate, informaţii inedite mai pot apărea, nimeni nu poate ghici de unde sare iepurele. Doar şi el a găsit amănunte noi în surse încă necercetate până acum, chiar după săpături intense executate de atâţia curioşi. Acum zece ani, despre Irina Burnaia se ştia doar că a zburat, cu Petre Ivanovici, până la Entebe (sursa informaţiei fiind, mai ales, propria-i carte de memorii). Azi aflăm că după căderea lui Ivanovici a avut aventuri şi căsnicii, dar, culmea, tot nu ştim data exactă şi locul naşterii ei, şi nici nu suntem siguri de ce şi-a ales pseudonimul „Burnaia”. Poate un istoric norocos va găsi documentul necesar sau, poate, un cercetător amator de la Ciurari sau Turnu Măgurele, va afla informaţii certe, incitat fiind să le caute şi prin lectura cărţii de faţă.

            Aş mai spune că volumul nu închide subiectul şi pentru că pe cerul României continuă să zboare fete. Şi, culmea, lumea continuă să se mire când află că acolo, sus, în avionul de acrobaţie, militar de luptă sau de transport, sau comercial, pilotează o femeie. Nu e locul aici să facem o listă, dar putem să spunem că dacă azi ziariştii care caută senzaţionalul scriu despre o fată care zboară avionul supersonic este şi pentru că, încă din 1909, fetele şi femeile priveau România de sus.

            Acum mai mulţi ani, Sorin Turturică mi-a spus că are, ca obiectiv, redactarea unei noi (şi altfel de) istorii a aviaţiei române. O serie de lucrări accesibile tuturor (are dreptate, nu numai iubitorii aviaţiei trebuie să ştie cine sunt românii din acest domeniu), scrise într-un stil uşor de citit şi de receptat, în care informaţia să fie exactă, dar şi interesantă pentru toţi. „Aviatoarele …” este o carte de acest gen. Reproduce şi comentează documente de arhivă, dar nu elimină anecdotica şi nu evită tonul ironic, ceea ce face textul mai uşor de citit şi mai atractiv pentru nespecialişti. Adaugă un album de fotografii, multe din ele notorii, reprezentând imagini ale aviatoarelor sau anturajului lor, dar şi poze absolut inedite, extrase din arhiva CNSAS, inclusiv o poză cu ţigări „Irina Burnaia” – care spune multe despre personalitatea respectivei zburătoare.

            Ȋn concluzie, o carte care trebuie citită de toţi cei interesaţi de istorie, de senzaţional, de eroism, de aventuri, de dragoste. Adică de toate categoriile de cititori.

---

[1] Sorin Turturică, Aviatoarele României – Din înaltul cerului în beciurile Securităţii, Bucureşti, Editura Militară, 2013

HURRICANE - VICTOR OF THE BATTLE OF BRITAIN

Tocmai am primit cartea lui Leo McKinstry de dincolo de Canalul Manecii:

INFERN DEASUPRA PLOIESTIULUI

Inca o carte importanta aparuta in acest an: INFERN DEASUPRA PLOIESTIULUI, de prof. dr. Valeriu Avram si Alexandru Arma. 
Ma mandresc cu dedicatia semnata de domnul profesor Avram pe exemplarul pe care mi l-a daruit.

 

NĂSCUT PENTRU A DOUA OARĂ

Pana ajung sa o citesc, ma multumesc sa semnalez aici cartea de debut a prietenului meu Alin C. Ionescu, cunoscut si ca Ronin_731. Felicitari, Alin si bonne continuation!

Istorie şi Aviaţie

Istorie şi Aviaţie[1]

            Istoria oricărui popor este scrisă, orice ar zice specialiştii, nu numai din mari evenimente sau conducători de state şi oştiri, ci şi din istorii individuale, din biografii şi fapte ale unor anonimi ai fronturilor de luptă. Aşa cum, din pâraie reunite se formează fluvii, tot aşa din poveşti ale unor indivizi se reconstituie (şi se explică), prin reunirea lor intre coperţile unor cărţi, evenimente descrise apoi prin lecţii in manualele de istorie.

            Un astfel de râu este volumul publicat de curând de cercetătorul şi scriitorul Daniel Focşa. Am spus scriitorul pentru că textele reunite sub titlul generic „Aviatori de altădată” nu se vrea un simplu studiu de specialitate. Aşa cum remarcă în prefaţă cunoscutul critic Horia Gârbea, volumul în discuţie se adresează unui public larg, nu doar unui public de specialitate.

            Încă de la prima vedere, cartea (vorbim despre o culegere de articole apărute în presa militară sau în cea specializată în istorie, destinate) atrage şi incită curiozitate. Coperta reproduce o fotografie foarte clară a unor femei frumoase, alături de un avion şi un ofiţer. Este vorba de trei aviatoare, Irina Burnaia, Virginia Duţescu şi Nadia Russo, căpitanul aviator Constantin Abeles şi avionul Nadiei, un Bücker Jungmann. Pentru cunoscători, numele sunt legendare. Pentru ceilalţi, o invitaţie de a afla mai multe despre aceste personalităţi. Parcurgând cuprinsul volumului, invitaţia este şi mai clară. Se regăsesc numele unor mari piloţi din aviaţia română, eroi uitaţi de unii, dar păstraţi cu sfinţenie în memorie de către cei care ştiu să respecte. Pe unii dintre cei menţionaţi, autorul i-a cunoscut personal, a avut norocul (şi cinstea!) de a sta de vorbă cu ei, de a le primi amintirile şi de a-i readuce în faţă: ma refer aici la generalul (av.) (r.) Dan Stoian, acela care, cand semnează o scrisoare uită să îşi scrie gradul, dar niciodată nu renunţă la iniţialele „V. R.” (veteran de război), calitate de care este mândru; la generalul (av.) Ion Di Cesare (de curând plecat dintre noi, la vârsta de 96 de ani, răpus de o boală mai nemiloasă decât inamicii de pe frontul celui de-al doilea Război Mondial; Mariana Drăgescu, faimoasă în anii războiului, când, alături de camaradele ei a pilotat avioane sanitare, readusă in mijlocul aviatorilor după 1990 şi sărbătorită, în acest an, la 100 de ani de viaţă; Stela Huţanu-Palade şi Viorica Huţanu, surori care au locul lor bine meritat în cartea aviaţiei române, prima ca pilot al Escadrilei Albe, a doua ca primă însoţitoare de bord brevetată. În cazul căpitanului aviator Dan Vizanty, decolat către Escadrila din ceruri cu mult înainte ca Daniel Focşa să să îşi înceapă activitatea, autorul nostru a cunoscut-o şi intervievat-o pe fiica aviatorului, doamna Ana Maria Vizanty, care i-a pus, de asemenea, la dispoziţie o sumă de documente importante.

            Lista personalităţilor menţionate în carte este completată cu comandorul aviator Traian Popteanu, pilot de hidroavion, locotenentul aviator Teodor (Dido) Greceanu, Nadia Russo, pilot al Escadrilei Albe şi căpitanul aviator Ion Profir, pilot de bombardament pe Frontul de Est.

            Pe toţi aceştia îi uneşte, dincolo de povestea mirifică a zborului, o activitate de război remarcabilă, indiferent de tipul de misiuni pe care le-au executat, şi, după 1945, aceeaşi lipsă de recunoştinţă a societăţii româneşti, de fapt a diriguitorilor comunişti ai ţării, care i-au răsplătit pe aviatorii noştri cu ani de puşcărie sau cu o nemeritată degradare militară şi socială pentru remarcabilele lor fapte de arme (mai ales) pe frontul antisovietic. Pentru unii dintre ei, recunoaşterea şi acordarea unor grade onorifice şi a unor (minore) recompense materiale a venit prea târziu, la vârste când nu mai puteau profita în nici un fel (mă refer aici la gradele onorifice de general primite de Dan Stoian şi Ion Di Cesare, sau acela de comandor al lui Traian Popteanu, grade care nu au adus cu ele şi o pensie militară corespunzătoare …). Pentru alţii, cum a fost Ion Profir, nu numai că ai lui nu i-au acordat respectul cuvenit, a fost jignit şi de cei la care căutase adăpost după începerea prigoanei comuniste, nemaigăsind altă soluţie decât sinuciderea.

            Lucrarea este completată cu un articol despre acei oameni pentru care zborul şi datoria faţă de patria lor au fost atât de importante încât nici infirmitatea nu i-a împiedicat să piloteze avionul sau să sară cu paraşuta. Da, noi îl cunoşteam pe Gheorghe Bănciulescu, un adevărat pionier al acestei categorii de aviatori, dar Daniel Focşa ne aduce la cunoştinţă o listă lungă de exemple, respectul (autorului, ca istoric) pentru ei nefiind ştirbit de faptul că, la un moment dat, unii au luptat în tabăra adversă.

            În sfârşit, dar nu în cele din urmă, cartea în discuţie conţine un capitol închinat pionierului istoriografiei de aviaţie a anilor puterii comuniste, Domnul (majuscula este necesară!) Cornel Marandiuc. Strecurându-se cu abilitate printre ochiurile plasei securisto-autoritariste ale cenzurii anilor 1980, Cornel Marandiuc a publicat, la Cluj, o carte de referinţă despre aviaţia română de vânătoare şi activitatea acesteia în 1944, atunci când ne băteam, pe două fronturi, cu două superputeri aeriene: Statele Unite şi Uniunea Sovietică, unite în frenezia distrugerii (spuneau ei doar a) sursei de energie a armatei germane şi a aliaţilor acesteia. Inimi cât să cuprindă cerul patriei, urmată de Cavalerii bimotoarelor de asalt (ar fi trebuit sa mai existe si o a treia parte a studiului, dar ceea ce nu a reuşit cenzura comunistă a izbutit economia de piaţă post-decembristă, care nu a găsit nicăieri resursele materiale necesare editării acestei cărţi) au deschis multora, inclusiv semnatarului acestei cronici, ochii spre o latură a istoriei românilor care, până atunci, ascunsă adânc sub praful uitării voite.

            Nu ne credem un formator de opinie, ci doar un cititor de istorie a aviaţiei. În această calitate ne permitem să recomandăm lectura acestei cărţi tuturor categoriilor de cititori. Cei care ştiu vor putea spune că sunt reluate elemente cunoscute (şi ce dacă, poate, odată şi odată, aceste elemente se vor impune şi vor impune respect). Cei care încă nu ştiu vor afla şi vor învăţa că noi, românii, nu suntem obligaţi să aşteptăm la coadă, după alte naţiuni, pentru a fi respectaţi. Avem conaţionali de cea mai mare valoare, avem înaintaşi respectabili (da, avem şi din cealaltă categorie, dar făcând comparaţia şi folosind puterea de judecată poate reuşim să nu repetăm nişte etape istorice de care acum ne ruşinăm). A, şi avem, din fericire, oameni care îşi fixează ca ideal de viaţă scrierea unei istorii cât mai adevărate şi cât mai complete. Printre aceştia se numără şi Daniel Focşa, pe care îl felicităm pentru realizarea sa de azi şi îi urăm succes în continuare. Şi chef şi putere de muncă!

---

[1] Daniel Focşa AVIATORI DE ALTĂDATĂ, Iaşi, Editura « Institutul European, 2012

Grupul 7 Vânătoare şi eroii săi

Grupul 7 Vânătoare şi eroii săi[*]

Cu aproape 30 de ani în urmă, când pentru mine « istoria » era doar disciplina pe care o predau colegii mei de cancelarie, un obiect de studiu încărcat cu cifre şi cu nume de oameni care nu însemnau nimic, decât poze din manuale, am avut norocul să îmi cada în mână o carte care m-a făcut să-mi schimb atitudinea: „Inimi cât să cuprindă cerul patriei”, a lui Cornel Marandiuc, mi-a adus în faţă nişte evenimente le cunoşteam, vag, din povestirile prietenilor tatălui meu, aviatori veterani de război.

Nu mult după aceea, la o şedinţă a Asociaţiei Aviatorilor Braşoveni, alături de preşedintele ASAB a luat loc un domn (pentru mine) necunoscut. Când a s-a prezentat, nu mi-a venit să cred: îl chema „comandor Di Cezare”. Unul dintre eroii acelei cărţi care mă fascinase. Era ca şi cum, dintr-o dată, asemenea Alicei lui Lewis Carrol, aş fi pătruns într-o lume livrescă, alături de un personaj de poveste. Aş fi vrut să îl aud relatând el însuşi evenimentele descrise în carte, mi-l imaginam la manşă, trăgând cu furie şi doborând toţi inamicii din lume.

L-am revăzut de multe ori pe comandorul, apoi generalul Ion Di Cezare. De fiecare dată mă bucuram de relatările lui, care aproape că nu se repetau de la o ocazie la alta. Cu atât mai mult m-am bucurat atunci când am aflat că prietenul meu, cercetătorul în domeniul istoriei aviaţiei Sorin Turturică, a acceptat, la sugestia dlui general Ion Di Cezare, să întreprindă un studiu al activităţii Grupului 7 Vânătoare, unitatea din care a făcut parte si locotenentul Di Cezare, şi care şi-a dobândit un binemeritat renume în luptele din prima parte a Războiului Mondial. Mulţumirea mea avea mai multe cauze: ştiu că Sorin Turturică este un foarte bun cunoscător al istoriei celui de-al doilea RM, mai ştiu că este un cercetător minuţios, care nu lasă să-i scape nici un amănunt conţinut de documentele de arhivă şi ştie cum să le pună cap la cap, pentru a reconstitui evenimentele; eram, de asemenea, sigur, că fiind iniţiatorul studiului, dl general Di Cezare nu va fi departe de cercetător, ajutându-l cu amintirile proprii, dar şi cu documente şi fotografii aflate în arhiva personală, care vor contribui la adevărul cărţii. De asemenea, dl Turturică poate fi considerat un scriitor experimentat, fiind, deja, la a cincea carte publicată (şi având zeci de articole tipărite în reviste specializate), ceea ce conferă garanţia unei lecturi plăcute, nu numai instructive.

Nu m-am înşelat. Am luat cunoştinţă cu textul încă din faza de elaborare a sa şi a trebuit să recunosc faptul că „ameninţările” autorului că are la dispoziţie o mare cantitate de informaţie, pe care nu intenţionează să le treacă cu vederea, toate fiind importante la descrierea unui fenomen, sunt cât se poate de reale.

Lucrarea începe cu o scurtă istorie a aviaţiei de vânătoare: apariţie, tactici de luptă, tehnică (avioane şi muniţii, terenuri, etc.), oameni, aparţinând mai multor forţe naţionale. Activitatea aviaţiei de vânătoare române este redată în comparaţie cu a altor forţe aeriene, în perspectivă diacronică, urmărindu-se atât dotarea, încă de la început, cât şi evoluţia tacticilor de luptă.

Trecând la obiectul strict al studiului, luăm cunoştinţă de apariţia unităţilor de vânătoare române cu amplasamentele lor respective şi misiunile încredinţate, pentru timp de pace sau de război, de oamenii care le-au încadrat şi avioanele pe care le-au avut în dotare, precum şi de diverse evenimente (unele tragice) din existenţa acestor unităţi. Astfel, Flotila 1 şi, apoi, Grupul 7, apar în istorie normal şi motivat, date fiind condiţiile geostrategice ale momentului.

Odată cu apariţia, să-i zicem, oarecum abstractă, a unei denumiri, pe scena istoriei păşesc şi oamenii, personajele principale ale cărţii. Aviatori români şi germani, cu viaţa lor militară şi privată, cu necesităţi şi ordine date şi primite, cu evenimente îmbucurătoare sau triste. Indiferent de gradul lor militar sau funcţia pe scara ierarhică, aviatorii, dar şi tehnicii Grupului 7 trec prin etape de evoluţie atent studiate de autor, pe baza arhivelor, amintirilor, interviurilor, fotografiilor. Oameni care învaţă să zboare şi să lupte, mai întâi potrivit unei tactici de inspiraţie franceză, apoi, aplicând experienţa aliaţilor germani. Sunt aduse în faţa cititorilor destinele din perioada premergătoare intrării României în război ale unor oameni care întâmplător sunt şi aviatori, sunt şi militari: Mihail Romanescu, Alexandru Popişteanu, Greceanu, DiCezare, Scurtu, Mucenica, Polizu, Manoliu (am notat aici doar câteva nume, la întâmplare, toţi zburătorii Grupului sunt pomeniţi în lucrare, milităreşte, în ordinea de bătaie).

Misiunile de luptă sunt menţionate istoric (data şi ora) şi tactic, cu precizarea importanţei tactice a misiunii, a participanţilor şi avioanelor lor, muniţiei îmbarcate şi consumate, a efectelor – victorii sau înfrângeri aeriene, efecte la sol, efecte pe termen lung asupra inamicului sau trupelor proprii. Pierderile alor noştri sunt percepute, de către cititor, uman, piloţii aceia sunt unii dintre noi, descrişi ca atare. Un episod, care, probabil, are un impact deosebit asupra noastră, este apariţia meteorică a fraţilor Ruspoli, italieni veniţi să lupte alături de ai noştri şi căzuţi în bătălie.

Un element de originalitate a cărţii lui Sorin Turturică este ampla şi competenta analizare a activităţii Grupului 7. Cum să nu fie competente, când aceste aprecieri (adăugate în anexele volumului) sunt făcute de însuşi comandantul Flotilei, comandorul Mihail Romanescu, cel care a fost alături de aviatorii lui, preluând, pentru o scurtă perioadă, chiar şi comanda Grupului, după pierderea lui Popişteanu. Sunt trecute în revistă toate realizările aviatorilor noştri, ca şi neîmplinirile, căutându-se soluţii pentru evitarea situaţiilor negative dar şi pentru asigurarea succesului la toate nivelurile, pornind de la cel individual, şi continuând cu celula, patrula, escadrila, grupul, flotila. Sunt oferite soluţii clare şi pentru cazul victoriei aeriene, cât şi pentru cel al înfrângerii, dar sunt făcute şi propuneri pentru o strategie de ansamblu a folosirii aviaţiei de vânătoare la apărarea teritoriului, în funcţie de posibile şi probabile atacuri inamice.

De asemenea, anexele cuprind şi documente referitoare la situaţia materială şi tehnică a Grupului la încheierea primei campanii (cucerirea Odessei), şi anume rapoarte privind situaţia şi starea materialului volant (avioane aflate în stare de zbor sau nu) dar şi propuneri cât se poate de concrete pentru îmbunătăţirea stării de fapt prin achiziţionarea de aeronave noi şi înarmarea corespunzătoare a acestora.

Un album bogat, cuprinzând fotografii in mare parte inedite, obţinute, în mare parte, de la dl. general Di Cezare, completează un studiu extrem de interesant, o lucrare care vine să clarifice şi să perpetueze activitatea de front acestui Grup 7 legendar din Flotila 1 Vânătoare.

Personal, nu pot decât să mă mândresc cu dedicaţia pe care mi-a oferit-o autorul pe volumul meu şi cu faptul că el crede ca i-am fost ajutor în redactarea textului cărţii, şi să îi urez lui Sorin Turturică mult succes la redactarea şi publicarea zecilor de cărţi de istorie a aviaţiei române care de abia aşteaptă să fie scrise şi citite.

Mihai-Athanasie Petrescu

---

[*] Sorin Turturică Cruciaţi ai înălţimilor – Grupul 7 Vânătoare de la Prut la Odessa (iunie-octombrie 1941), Bucureşti, Editura Militară, 2012

POEME DE LOCOTENENT AVIATOR GHEORGHE MOCIORNITA

Student fiind la Universitate in anii '70 am invatat Literatura Engleza cu dna profesoara Maria Mociornita. Nu am facut, pana azi, legatura intre numele ei si al pilotului de vanatoare Gheorghe Mociornita. Acum am gasit in siteul worldwar2.ro numele profesoarei mele si doua poezii de Gheorghe Mocionita, traduse de ea in limba engleza. Sper ca nu se supara nimeni pe mine ca preiau cele doua poeme, odata cu mentionarea sursei.

http://www.worldwar2.ro/arr/poems.htm

Poems of lt. av. Gheorghe Mociornita

The poems were translated by Prof. Maria Mociornita, the sister of poet/fighter pilot. I thought that the artist in Gheorghe Mociornita should not be overlooked. Nor should the soldier.
A DREAM
Deep in my dream
it was as if I were in flight
above the sky of humans.
Down beneath us,
gorgeous swellings of light
looked as though arrested
under blazing silver fires.
I was flying in a covey of Walachian birds
and our wings would carry
the red of poppies, the yellow of ripe fields,
the light blue sky of soaring larks.
From their far old-standing place
the Carpathian Mountains
were cautiously watching us!
A short sharp noise alarms the sky!
High above us
thin foil bumblebees were swarming.
More packed
and in no time at all
we made for them.
In endless flight from far-off countries
queer-looking birds with two long tails
and double-headed,
in wild and hungry rush had come
to rend my native land's clear sky.
At quiet speed
we all flew upwards
allowing them to pass.
Yet moving forward
they wouldn't even dream of it!
upward they fly in ever higher circles
and down they dash in spinning dives.
Upward vaultings
sideways glidings,
oblique boltings!
With wide-stretched arms
prodigious sirens are whirling in the air.
All at once, my searching eye
got a glimpse of two of them
in close pursuit of one of ours!
What were they up to?
Right then, my ploughman's hand from old ancestors
fired at them hot burning seeds
which they got deep into their bowels...!
With both of them tipped over and disrupted
their fierce rushing chase
was doomed to go to pieces!
From high up there, from the core of heavens
in piercing swirling downfall
they tried to find a way to our golden fields
and through their folded wings,
full-bloomed, the poppies glistened!
May 1944
Unfortunately, the claim on the P-38 (described in this poem) was not found yet. We can only speculate on the date: 5, 6 or 18 May?

SONG
... and these horizons are so wide...
down here, beneath us,
both the peaks of TATRA
and MATRA's slopes abrupt;
the sharpness of eyesight
establishes their limits.
Abundant snow is present everywhere,
the reddish spots are forests,
amidst the witness of the valleys
SAJO seems to have got lost!
.............................................
Searching the immensity
silently I count the instants.
Right now it's time!
In swift flight on one wing
we unscrew the heights,
one after the other
would fall through that tower
the tower of sacrifice!
.............................................
Bewitched by our swirl and wirl
the endless marching column stopped!
Burning circles doomed to death,
like fire balls we spit with stars
countless beads and beads of blood
.............................................
Somewhere the dearest ones
will be no longer waited for!
fresh tears are to be shed anew...
.............................................
The horizons are so wide...
the engine's singing, singing
and the song is within me;
I am myself the song,
the Blind song of Destiny!
January 1945