55. AŞTEPTATA PRIMĂ CARTE DESPRE AGARICI …

 

AŞTEPTATA PRIMĂ CARTE DESPRE AGARICI …

… a apărut acum câteva luni la Editura Militară şi i se datorează domnului Florian Bichir, o cunoscută personalitate a istoriografiei româneşti, cercetător al Academiei Române şi membru în Comisia de Istorie Militară, aşa cum se prezintă el însuşi pe Facebook. Cunoscut de asemenea ca realizator şi invitat al unor emisiuni de televiziune, domnul Florian Bichir este cadru didactic universitar şi autor a 34 de cărţi.

Nu aveam cum să rezist tentaţiei de a-i cumpăra cartea. Horia Agarici este un nume foarte bine cunoscut printre cei care au luptat pe fronturile celui de-al doilea Război Mondial (veteranii de război, printre care s-a numărat şi tatăl meu) iar apoi, prin povestirile lor, şi generaţiilor următoare. Tăticu mi-a povestit demult despre aviatorul faimos şi mi-a cântat acel cântecel al lui Dendrino (probabil ca apoi s-a temut ca nu cumva să-l “interpretez” şi eu cine ştie unde; era vremea comuniştilor şi a Securităţii).

Mai mult decât atât, la o adunare a Asociaţiei Aviatorilor Braşoveni, cred că prin 1999 sau 2000, colonelul (r.) Nicolaae Dărăbanţ a evocat personalitatea lui Agarici. Surpriza a venit din partea colegului de Asociaţie, domnul Traian Moraru, servant, la 23 iunie 1941, la o baterie de antiaeriană de lângă Mamaia, martor de la sol al luptei aeriene care l-a făcut celebru pe Agarici, care şi-a amintit că unul dintre bombardierele lovite de aviatorul român a fost atins şi de focurile bateriei lui … Atunci a intervenit în discuţie şi comandorul aviator (r.) Horia Pop, care ştia despre eveniment chiar din relatarea directă a lui Agarici, cu care a fost pentru scurt timp camarad în escadrila 53. Bazându-mă pe spusele celor doi veterani de război am încropit la acea oră un scurt documentar, pe care l-am publicat în ziarul Drum, care apare din 1998 la Roşiorii de Vede, reluându-l, apoi, în volumul “Zburători români”, publicat în 2002 la Editura Euro-Vida M. 

Cărticica a fost tipărită în regie proprie, iar cererea a depăşit cu mult resursa mea financiară, de aceea am ales să public articolul meu şi pe siteul agonia.ro, unde a fost la îndemâna oricui ar fi vrut să-l citească.

https://www.poezie.ro/index.php/article/215392/Capitan_av._Horia_Agarici

Mare a fost bucuria mea când, citind bibliografia la care a apelat dl Florian Bichir pentru a se documenta în vederea redactării cărţii sale, am văzut că a citit şi acest articol al meu. Sigur, nu e prima dată (şi sper, în vanitatea mea, ca nici ultima) când modesta mea carte este menţionată ca sursă biografică, dar acum e vorba de un foarte cunoscut cercetător, scriitor şi om politic, cu care nu mă cunosc personal.

Prima dată m-am simţit oarecum umilit: eu ştiam, din sursele mele, că Agarici a trăit la Eforie Sud, unde ar fi murit. Autorul, însă, a avut alte surse şi îmi demonstrează că, de fapt, decesul fostului pilot de vânătoare a survenit la Constanţa. Ce să fac, informaţia mea a fost eronată.

Dar, cu câteva pagini mai încolo, dl. Bichir mă face să mă simt cel mai mare istoric de aviaţie şi scriitor din toate timpurile! La pagina 24-25 din cartea sa, îmi face cinstea nemeritată de a transcrie, aproape cuvânt cu cuvânt, din modestul meu articol! Cum să un te simţi măgulit când un mare cercetător te copiază în a 34-a sa carte pe tine, biet autor a şase cărţi, dintre care doar una, cea citată mai sus, de istoria aviaţiei (a doua din seria volumelor semnate doar de mine).

Un pot decât să îi mulţumesc domnului Florian Bichir, om cu două licenţe şi două doctorate, că s-a coborât să copieze din articolul meu.

(Articol care, din câte am văzut de-a lungul anilor, a stârnit curiozitatea şi interesul multora. Odată a apărut într-un ziar de la Giurgiu, cu semnatura unui muzeograf local, care nu s-a obosit nici măcar să corecteze greşelile de tipo din textul pe care îl credeam al meu. Apoi a fost reprodus de Wikipedia, dar oamenii de acolo m-au rugat să nu cer retragerea lui de pe site. Nu am cerut-o pentru că postarea mea de pe agonía.ro a fost menţionată ca sursă. Apoi am avut din nou surpriza să îmi văd textul transpus prin aceeaşi bună metodă copy / paste pe siteul Rador (agenţia de ştiri a Radio România). Am luat legătura cu redactorul-şef al agenţiei, doamna respectivă şi-a cerut scuze şi a retras articolul. Mi-a şi promis că îl va sancţiona pe cel care re-semnase articolul cu numele său, dar sper că nu s-a ţinut de cuvânt).

Acum, sincer să fiu, cum am mărturisit mai sus, sunt un tip orgolios. Ar fi trebuit şi atunci să le mulţumesc celor care au preluat şi semnat textul meu cu numele lor, nu să reacţionez cu duritate. De, am făcut asta înainte de a gândi şi, oricum, un jurnalist de la Rador sau un muzeograf de la Giurgiu nu erau nişte personalităţi atât de importante încât să ma laud că mi-au copiat textul. Dar acum e vorba de un om mult mai important, posibil senator peste câteva zile, deci chiar trebuie să mă bucur că mi-a admirat atât de mult talentul încât m-a copiat.

Recomand, deci, spre lectură cartea domnului Florian Bichir, mai ales că, citindu-l pe domnia-sa, mă veţi citi, simultan, şi pe mine.

54. INTERVIU ŞI ÎNTREBARI sau DON’T JUDGE A BOOK BY ITS COVER de Mihai-Athanasie Petrescu

INTERVIU ŞI ÎNTREBARI sau DON’T JUDGE A BOOK BY ITS COVER[i]

Am cumpӑrat prin comandӑ pe internet o carte care, judecând dupӑ titlu şi conţinutul coperţii, promitea sӑ fie interesantӑ. Erich Hartmann este, dacӑ putem folosi termenul în context, un recordman mondial în privinţa numӑrului de victorii aeriene obţinute în cariera sa de pilot de vânӑtoare, un aviator despre care un cititor de istorie a aviaţiei nu se poate sӑ nu fi auzit, iar o carte cu numele, figura şi avionul lui pe copertӑ nu are cum sӑ nu atragӑ atenţia.

Probabil pe asta s-au bazat cei care au realizat volumul prezentat aici. Ca obiect, cartea nedeschisӑ aratӑ fain. Surpriza – neplӑcutӑ – se dezvӑluie odatӑ cu pagina de gardӑ: titlul, numele editurii şi copyrightul sunt (foarte) vizibile. De negӑsit sunt, însӑ, numele intervievatorului, adicӑ al autorului cӑrţii, ca şi al traducӑtorului. Sigur, acesta din urmӑ nici nu cred cӑ poate fi menţionat, pentru cӑ experienţa mea de traducӑtor şi prof de limbi strӑine îmi spune cӑ citim o traducere automatӑ, fӑcutӑ cu google translate sau cu alt traducӑtor electronic.

Am trecut la prima paginӑ de text. Aici am avut o altӑ surprizӑ. Una “de proporţii”: fontul folosit de tipograf este atât de mare, încât ar fi putut fi folosit la o carte de colorat pentru copiii de la clasa pregӑtitoare, nu la una care se vrea carte ştiinţificӑ. Am trecut prin text foarte rapid, pentru cӑ lectura celor 15-20 de rânduri x şase, şapte cuvinte x 81 de pagini nu au cum sӑ dureze.

Iar conţinutul nu m-a fӑcut cu nimic mai deştept. Interviul ar putea fi interesant adӑugat, ca anexӑ, la o biografie a pilotului german. Aşa, pentru a înţelege puţin din intimitatea sa. Dar, prin felul în care este realizat şi prezentat, interviul e, aş spune, lipsit de conţinut, de informaţie. Se discutӑ aluziv despre oameni şi misiuni, cu treceri de la un moment la altul şi reveniri, fӑrӑ explicaţii sau trimiteri la vreo biografie. Existӑ şi vreo douӑ fotografii nedatate şi fӑrӑ nici o explicaţie, care nu valoreazӑ cât mia aia de cuvinte evocatӑ mereu de jurnalişti, ci parcӑ mai sunt degrabӑ alte enigme adӑugate la toate celelalte pe care cititorul nu le poate dezlega prin lectura cӑrţii.

Am ajuns, cam în 15-20 de minute, la ultima paginӑ a volumului, dupӑ care, cӑutând alte informaţii, am studiat şi coperta a patra. Existӑ acolo doar un cod de bare, probabil conţinând ceva informaţii pentru comercianţi sau bibliotecari.  Nici mӑcar preţul nu e afişat, probabil editorului i-a fost ruşine, initial, sӑ cearӑ bani pentru produsul ӑsta. E destul de scump: 15 lei, la care se adaugӑ costurile de curierat (preţuri afişate de distribuitorul prin internet).

În concluzie: pӑcӑlealӑ!

Nu voi spune cӑ editura e neserioasӑ, pentru cӑ am avut norocul sӑ citesc alte produse ale sale şi am avut altӑ impresie. Dar, în cazul lucrӑrii de faţӑ, cred cӑ a cam tras pe lângӑ barӑ …

---

[i] Erich “Bubi” Hartmann * Ultimul interviu, Bragadiru, Editura Miidecӑrţi, 2020

53. SPRE ADUCERE AMINTE

Datoram domnului comandor aviator Alexandru Popa, presedintele ARPIA Bucuresti-Otopeni, o lucrare deosebit de importanta, inscrisa in seria celor care incearca sa dezlege enigmele Revolutiei din decembrie 1989.
Ca participant la evenimente, putem spune chiar ca a fost, la propriu, in mijlocul focului incrucisat - dar tot nu stim al cui - domnul comandor povesteste unul dintre episoadele notorii ale Revolutiei, acela al transportarii de la Bucuresti la Targoviste a cmpletului de judecata care se face vinovat de inscenarea unui proces fostului presedinte al Republicii Socialiste Romania, iar apoi al transportarii, cu acelasi elicopter Puma, nr. 78, al sus-pomenitului complet dar si a cadavrelor sotilor Ceausescu.
Recomand lecturarea acestei carti, sunt sigur ca aduce multe noutati chiar si celor care cred ca stiu totul despre Revolutie.

Historia Special (Martie 2019) de Mihai-Athanasie Petrescu

Historia Special (Martie 2019)

Numӑrul din martie 2019 al revistei Historia Special este dedicate, în întregime, aviaţiei. De fapt, este un compendiu de câteva zeci de pagini al istoriei Aviaţiei Române, de la pionierii zborului la ceea ce ar fi trebuit sӑ fie un adevӑrat “rӑcnet” al industriei aeronanutice române.

Mӑrturisesc cӑ aşteptam cu nerӑbdare apariţia acestui numӑr de revistӑ, iar în ziua când am aflat de eveniment m-am şi înfiinţat la chişcul de ziare de vis-à-vis de magazinul universal din Braşov. La întrebarea mea, vânzӑtorul mi-a rӑspuns, cu un ton oarecum indifferent, ca sӑ nu zic mai mult, cӑ nu a apӑrut nici o historie, ci doar o “aia cu nişte avioane”. Ştiam cӑ se pregӑtea o serie de machete pe la un ziar central şi era gata sӑ pornesc în cӑutarea altui chioşc, dar omul a avut totuşi amabilitatea sӑ iasӑ din mica lui colivie şi sӑ îmi arate “aia cu avioane”, adicӑ exact ce voiam eu sӑ cumpӑr. “Chiar vreţi s-o luaţi?!” Voiam şi am luat-o şi am citit-o:

Revista, coordonatӑ de Ciprian Stoleru, conţine articole semnate de cunoscuţii istorici de aviaţie: Prof. Dr. Valeriu Avram, Viorel Gheorghe, Alexandru Armӑ, Comandor Doctor Adrian Nicoarӑ şi Drd. Sorin Turturicӑ. Textele acoperӑ istoria aeronaticii române, pornind de primele zboruri cu balonul cu aer cald executate de români în spaţiul aerian românesc, şi continuӑ cu zborurile inventatorilor de la 1900, Vuia, Vlaicu şi Coandӑ. Un spaţiu generos este acordat activitӑţii aviaţiei militare în cele douӑ Rӑzboaie Mondiale, de fapt este normal, pentru cӑ a fost extrem de importantӑ şi cu efecte majore în evoluţia situaţiei pe toate fronturile de luptӑ.

Ultima parte a revistei este dedicatӑ perioadei postbelice, aducând în discuţie atitudinea regimului comunist faţӑ de Traian Vuia, dar, şi mai important, evoluţia industriei de construcţii aeronautice dupӑ ce teama de influenţa sovieticӑ a dispӑrut, şi anume istoria avionului de pasageri ROM-BAC 1-11 (adicӑ România a fost odatӑ în elita constructorilor de avioane comerciale!) şi proiectul IAR-95, nefinalizat, dar care ar fi putut asigura dotarea forţelor aeriene ale României cu avioane supersonice de vânӑtoare.

În concluzie, o revistӑ interesantӑ prin conţinut şi modul de prezentare, accesibil mai ales celor mai puţin familiarizaţi cu acest domeniu al istoriei Românilor.

CÂND ISTORICUL DE AVIAŢIE POVESTEŞTE … de Mihai-Athanasie Petrescu

CÂND ISTORICUL DE AVIAŢIE POVESTEŞTE …

Ne aflӑm în faţa celei mai recente lucrӑri[1] a unui tânӑr şi respectat istoric de aviaţie, domnul Sorin Turturicӑ, muzeograf la Muzeul Militar Naţional.

Aş începe prin a recunoaşte cӑ am fost surprins. Nu în sensul ӑla pe care îl cautӑ uneori comentatorii de cӑrţi, ci, pur şi simplu, de distanţa mare, timp, de la precedenta lui carte, deşi, urmӑrindu-i cu atenţie preocupӑrile, ştiam cӑ studiazӑ cu sârg prin arhive.

Poveşti de-ale aviaţiei? Da, dar poveştile sunt episoade sau perioade din istoria aviaţiei române şi a oamenilor care au alcӑtuit istoria asta. De fapt, citim patru capitole, pornind de la prima zi a României în cel de-al doilea Rӑzboi Mondial, continuând cu una din perioadele cele mai grele cunoscute vreodatӑ de nişte luptӑtori români, cu modul în care aviatorii (nu) s-au adaptat la regimul comunist şi încheind cu ultima situaţie realӑ de luptӑ a aviaţiei române, aceea din decembrie 1989. Am putea spune, nu-i aşa? cӑ e cumva o abordare ciclicӑ a domeniului.

Sӑ începem cu începutul, anume cu ziua de 22 iunie 1941. E o datӑ care marcheazӑ schimbarea completӑ a ţӑrii noastre, trecerea de la starea de pace (mӑ rog, cum o fi fost pacea aia într-o Europӑ deja devenitӑ camp total de luptӑ) la cea de rӑzboi, cu operaţiuni militare şi fapte eroice mult mediatizate în nevoia comandanţilor şi a autoritӑţilor de a crea idoli şi eroi. Norocul de a deveni un astfel de idol i-a revenit aviatorului Horia Agarici, pilot de vânӑtoare la Mamaia, care a reuşit sӑ atragӑ atenţia tuturor zburând şi luptând deasupra unei zone aglomerate şi obţinând şi victorii spectaculoase. Agarici a devenit un fel de legendӑ printre militarii armatei române, cu un asemenea impact încât, dupӑ zeci de ani, veteranii de rӑzboi îşi aminteau de el şi – atât eu, cât şi dl Turturicӑ o ştim bine – cereau sӑ le fie evocatӑ personalitatea aviatorului şi lupta lui de la Constanţa, dar nu le venea sӑ creadӑ cӑ realitatea e mai puţin impresionantӑ decât legenda. De fapt este exact aşa cum apare în primul capitol al cӑrţii: Portret de aviator: Horia Agarici.

Motivul e simplu, iar autorul nostru îl evidenţiazӑ: cӑpitanul aviator Horia Agarici nu era un fel de super-erou, ci un intelectual, un poet, un rӑzvrӑtit, dar şi un tip discret, resemnat sӑ trӑiascӑ (dupӑ rӑzboi) în anonimat, dar sӑ trӑiascӑ. Interesant pentru înţelegerea cât mai bunӑ a biografiei schiţatӑ în cartea de faţӑ este sӑ dezvӑluim, odatӑ cu autorul, sursa istoricӑ: arhivele Securitӑţii, în speţӑ autobiografia depusӑ acolo de Horia Agarici. O sursӑ care, dacӑ poate fi suspectatӑ de subiectivism, de fals nu cred cӑ se poate face vinovatӑ, ştiindu-se cӑ Securitatea ştia sӑ verifice adevӑrul spus de petent.

Aici ar fi de discutat o parte a informaţiei expuse în lucrare, subiect de controversӑ între dl. Sorin Turturicӑ şi prietenul sӑu, adicӑ eu. Într-un articol pe aceeaşi temӑ, publicat acum vreo doi ani, Horia Agarici era prezentat ca absolvent al Liceului “Andrei Şaguna” din Braşov. Sigur, în bigrafia unui aviator, numele liceului absolvit e puţin important, dar când în discuţie se implicӑ un absolvent al Liceului “Dr. Ioan Meşotӑ”, lucrurile se schimbӑ. Iar în cartea pe care o citim azi, numele liceului nu mai apare. Apare, în schimb, în altӑ parte informaţia sigurӑ cӑ Agarici este absolvent Meşotist, nu Şagunist: în nomenclatorul absolvenţilor de la Meşotӑ. Deci controversa s-a lӑmurit şi, la aniversarea primilor 150 de ani de existenţӑ a Colegiului Naţional “Dr. Ioan Meşotӑ’ acest lucru meritӑ a fi scos în evidenţӑ.

Pe calea deschisӑ, într-un fel, de Horia Agarici, au pӑşit apoi, cu un bilanţ de luptӑ poate mai important, dar mai puţin spectaculos, mai puţin cunoscut de mase, zeci de alţi piloţi români de vânӑtoare. O parte din istoria lor este povestitӑ în a doua parte a lucrӑrii: Aeronautica Militarӑ Românӑ în Bӑtӑlia Stalingradului – Septembrie-Decembrie 1942.

Capitolul este complet diferit, ca abordare şi prezentare, de primul. Subiectivitatea dispare complet, înlocuitӑ fiind cu obiectivitatea omului de ştiinţӑ. Informaţia este prezentatӑ cât se poate de strict, în cifre şi date. Operaţiunile de pe câmpul de luptӑ nici nu pot fi prezentate altfel, pentru cӑ nu mai e vorba de un om, ci de o forţӑ aerianӑ în conflict cu toate armele unei oştiri inamice, de la infanterie la blindate şi, binenţeles, la aviaţia sovieticӑ.

Dintre toate momentele cӑrţii domnului Sorin Turturicӑ, acesta, al doilea, este, probabil armӑtura care certificӑ rigurozitatea adevӑrului istoric al întregii lucrӑri. Şi asta pentru cӑ ne este oferit conţinutul unor documente atât de exacte, matematice, încât impun. Sigur, informaţia este extrasӑ din documentele originale ale unitӑţilor de aviaţie aflate pe linia frontului şi, chiar dacӑ “povestea” nu mai e atât de uşor de receptat de cӑtre un cititor cu totul strӑin de domeniul aviaţiei, ea e importantӑ poate mai ales pentru el, pentru cӑ îi aduce nişte cunoştinţe şi mai greu de receptat din alte surse.

Partea a treia cuprinde câteva episoade poate şi mai greu de înteles din punct de vedere subiectiv de cititorii tineri. ARIPILE LIBERTӐŢII Cum au fugit aviatorii români din “raiul” comunist – studii de caz.

Tinerii din ziua de azi – sic – pleacӑ din România pentru bani mai mulţi. Tinerii anilor stalinismului şi leninismului plecau (fugeau) în cӑutarea libertӑţii. Care libertate? Pӑi, de fapt, toate faţetele libertӑţii, de la cea de conştiinţӑ la cea de exprimare sau la cea de liberӑ circulaţie. Posibilitӑţile de a ieşi din ţarӑ erau extrem de limitate, iar ideea de a folosi avionul a fost foarte tentantӑ – sigur, pentru aviatori şi pentru prietenii lor. Se cunosc numeroase tentative – reuşite sau nu -  de evaziune pe calea aerului, autorul în discuţie se rezuma la cinci, printre care cea a lui Dumitru Piţurcӑ, o (vorba americanilor) defecţiune care avea sӑ-i coste mult pe cei rӑmaşi acasӑ din cauza mӑsurilor luate de autoritӑţi împotriva aviaţiei şi aviatorilor. De fapt, fiecare “poveste” a unei evadӑri este o dramӑ, pentru protagonist (protagonişti) şi pentru cei rӑmaşi în urmӑ.

Şi în aceste cazuri, izvorul de informaţii este CNSAS.Chiar dacӑ o astfel de sursӑ nu este chiar simpaticӑ pentru românii care au trӑit anii comunismului, cred şi eu, ca şi autorul cӑrţii de faţӑ, cӑ este o sursӑ credibilӑ. Iar unde nu putem atinge suta de procente, meseria istoricului este aceea de a completa, prin logicӑ, nesiguranţa, sau de a asigura credibilitatea cercetӑrii prin prezentarea variantelor posibile, astfel încât şi cititorul sӑ judece care este cea mai probabilӑ. Cam asta este rezolvarea în cazul Piţurcӑ, unde relatӑrile informatorilor în legӑturӑ cu soarta aviatoriului evadat ar putea fi puse la îndoialӑ.

Şi, inevitabil, ajungem şi la evenimentele din 1989. Ştim, din amintirile proprii şi din relatӑrile participanţilor la operaţiunile militare, câte ceva despre participarea elicopteriştilor la acţiunile armatei în luptӑ cu mai mult sau mai puţin realii terorişti. Chiar în acele zile, redactorii televiziunii “libere” chemau tinerii înarmaţi cu “pieptul dezgolit” sӑ îi apere de himericii atacatori. S-a discutat mult, în faimosul Studio 4 şi în presa scrisӑ din lunile urmӑtoare, despre atacul cu rachete executat de nişte elicoptere fantomӑ împotriva “eroilor” manipulatori de mase din redacţia de ştiri. Sigur cӑ, dupӑ o vreme, regizorul Sergiu Nicolaescu şi alţi emanaţi au recunoscut cӑ atacatorii erau, de fapt, elicopteriştii de la Titu, chemaţi chiar de ei în ajutor. Cӑ aşa este, pot depune mӑrturie chiar acei piloţi, adevӑraţi eroi, aceştia, care au executat, la ordin, numeroase misiuni deasupra capitalei.

Unul dintre ei a fost şi locotenentul-major Adrian Constantinescu, protagonistul ultimului capitol al cӑrţii lui Sorin Turturicӑ. Participarea lui la misiuni este evocatӑ în cadrul unui interviu acordat autorului şi transcris aici, printr-o evocare subiectivӑ, deci incompletӑ, dar extreme de emoţionantӑ, a zilelor din Decembrie.

Ca unul care am servit Patria intr-o unitate de cercetare a Armatei române din timpul “iepocii de aur”, ştiu cӑ militarii se pregӑteau destul de conştiincios pentru situaţii de rӑzboi, dar nu credeau cӑ vor avea vreodatӑ parte de aşa ceva. Uite cӑ la 17 decembrie a fost emis ordinul “Radu cel Frumos”, adicӑ a fost decretatӑ stare de rӑzboi. Cu cine? Încӑ nu se ştie, dar piloţii aviatori au decolat în misiune realӑ şi, unii dintre ei au plӑtit chiar preţul suprem (se cunoaşte cӑ au fost pierdute, doborâte de … de cine? mai multe elicoptere). Lt-maj Adrian Constantinescu a avut noroc, a scӑpat din încleştare, chiar dacӑ aparatul sӑu a fost lovit de tirul … amic, dar prost dirijat şi, cu grad de cӑpitan-comandor, a devenit eroul cӑrţii noastre.

Am citit, deci, o carte de istorie alcӑtuitӑ din multe poveşti, expuse în stiluri şi moduri diferite, de la relatӑri subiective la tabele cu cifre, de la legende (explicate) la reproduceri de documente oficiale.

O recomandӑm şi altora? Eu sigur da. Un om care şi-a format o culturӑ istoricӑ citind din cӑrţi rezultatul cercetӑrii altora şi obişnuit şi mulţumit sӑ facӑ asta, câştigӑ noi cunoştinţe. Pentru un om din afara aviaţiei, care, poate atras de coperta spectaculoasӑ, va cumpӑra cartea din librӑrie, ea probabil cӑ va fi şi mai utilӑ – va cunoaşte o lume nouӑ şi poate, aşa cum mi s-a întâmplat şi mie, se va ataşa de aceasta. Sincer, dacӑ un neofit (cunosc pe cineva care citeşte recenziile mele autocaracterizându-se drept neofit) ar citi cartea, i-aş recomanda sӑ schimbe puţin oridinea capitolelor – adicӑ sӑ renunţe la înşirarea cronologicӑ şi sӑ porneascӑ lectura cu interviul lui Adrian Constantinescu, pentru a continua cu poveştile lui Agarici şi Piţurcӑ şi a încheia cu acea porţiune durӑ, a bӑtӑliei de la Cotul Donului. Poate, plecând de la un eveniment mult mai cunoscut, adaptarea ar fi mai uşoarӑ, dar şi aderarea la temӑ ar fi mai puternicӑ.

În concluzie, o lucrare importantӑ şi interesantӑ, adresatӑ multor categorii de cititori – dar pe care eu aş distribui-o în primul rând “neofiţilor”. Poate astfel numӑrul lor se va micşora.

---

[1] Sorin Turturicӑ: Din poveştile aviaţiei române, Bragadiru, Editura Miidecӑrţi, 2019