66. CINE AU FOST DRACII ROŞII de Mihai-Athanasie Petrescu

CINE AU FOST DRACII ROŞII

Note de lectură

Pantazi, Ivanovici, Manolescu …
Îl cunoșteam pe domnul Ioan Cherecheș. Știam despre dumnealui că este dintre acei scriitori care mânuiesc pana cu aceeași dexteritate cu care au mânuit manșa. Acum am aflat că la fel de priceput este și în domeniul istoriei. Cartea pe care am așteptat-o cu nerăbdare, acest volum de peste 300 de pagini tipărite în foarte bune condiții grafice și însoțite de o amplă colecție de fotografii, a apărut în sfârșit, pentru a ne oferi nouă, cititorilor secolului 21, un fragment al istoriei neamului românesc.
Tema centrală a studiului este escadrila de demonstrații aviatice Dracii Roșii. Desigur, era necesar a se urmări în amănunt evoluția individuală a fiecărui pilot până la înființarea formației și apoi întreaga sa activitate. Dar AUTORUL, conștient că escadrila nu a fost o apariție întâmplătoare pe cerul Bucureștiului, a făcut mult mai mult. A creionat, cu mână de maestru, un adevărat tablou al societății bucureștene de început de secol 20, un mediu în care aviatorii apăreau și creșteau în număr odată cu trecerea anilor.
Dacă în 1906, anul istoricului prim zbor al lui Traian Vuia, bucureștenii de abia văzuseră un balon (al lui George Valentin Bibescu), după 1909 demonstrațiile aeriene au devenit ceva obișnuit și așteptat. Citim cu interes descrierea primului miting, acela organizat de Cerchez și Bibescu în 1910, cu participarea lui Aurel Vlaicu, pentru a urmări apoi numeroase astfel de manifestări. Facem cunoștință cu numeroși aviatori, dintre care unii aveau să devină adevărate legende ale aeronauticii române și cu un mediu specific, al aerodromului. Traversăm anii primului Război Mondial odată cu viitorii membri ai escadrilei de acrobație – Mihai Pantazi, Petre Ivanovici, Maximilian Manolescu – în acel moment luptători în alte arme ale Armatei Române, necunoscând nimic despre avioane și zbor. Apoi urmărim dezvoltarea lor ca aviatori, de la botezul aerului până la dobândirea calității de piloți, de instructori de zbor.
Și dintr-o dată, la inițiativa singurului ofițer dintre ei, Mihai Pantazi, militant al Asociației Române pentru Propaganda Aviației, cei trei se unesc pentru a înființa un grup cu care să ia parte la mitingurile ARPA. Pregătirea formației a fost extrem de minuțioasă, cei prezenți la zborurile de antrenament neîndrăznind, de multe ori, să urmărească cu privirea evoluția aeronavelor. Apoi, cei trei piloți, la manșa unor avioane ICAR de fabricație românească, vopsite în roșu, au ieșit în lume, traversând România în cadrul unor turnee de mitinguri, fermecând publicul și atrăgând numeroși tineri în aviație. De fapt, nu acesta era scopul ARPA? Ziariștii, la fel de captivați, au născocit tot felul de epitete pentru a descrie evoluțiile, unul dintre ei, Mihai Negru, oferind și numele escadrilei: Dracii roșii!
După momentul de glorie, urmează cel de decădere. Ivanovici moare, prăbușindu-se cu avionul de linie pe care îl pilota, din cauza unei defecțiuni tehnice. Pantazi are aceeași soartă în timp de efectua un zbor de încercare cu o aeronavă poloneză. Manolescu continuă, dar noii lui coechipieri, chiar dacă erau la fel de buni manevrieri ca cei dispăruți, nu realizau același nivel de performanță.
Apoi escadrila dispare. Al doilea Război Mondial a făcut imposibile mitingurile. După încheierea sa, noua putere de la București nu mai avea nevoie (se temea) să adune la un loc o asistență numeroasă, iar și piloții erau supuși persecuțiilor. Manolescu este prins de securitate, dar reușește să evadeze și se refugiază în occident, unde continuă să zboare ca pilot de linie.
Textul cărții, departe de a fi unul sec, științific, este foarte atrăgător. Cartea se citește cu sufletul la gură, oferind dubla satisfacție a unei lecturi plăcute și a dobândirii unei mari cantități de informație.

65. O PERSONALITATE FASCINANTĂ A ISTORIEI AVIAŢIEI ŞI SPORTULUI

O PERSONALITATE FASCINANTĂ A ISTORIEI AVIAŢIEI ŞI SPORTULUI[1]

 

               Cu puţin timp în urmă, după prostul său obicei, facebook a început să mă bombardeze cu reclame, de data asta pentru Editura “Neverland”. Dacă era vorba de vreo prăvălie online de orice altceva, mi-aş fi dat silinţa să blochez reclamele, dar nu am putut respinge oferta unei edituri. Cu atât mai mult cu cât volumul promovat îmi arăta, nici mai mult, nici mai puţin decât poza unuia dintre personajele mele preferate din istoria recentă a românilor: paraşutista Smaranda Brăescu.

               Ştiu destul de multe despre ea. Am citit până acum cam tot ce s-a publicat despre Smaranda, ba am făcut şi eu un scurt articol pentru publicaţia roşioreană DRUM. Şi nu numai atât: în ambiţia cunoscută de a insera în educaţia patriotică a tinerilor cu care am avut bucuria să interacţionez toată viaţa şi biografia unor personalităţi române, demne de a le deveni “idoli”, am pus la cale şi am realizat  mai multe ore de dirigenţie şi simpozioane ştiinţifice, atât la liceul unde am lucrat, cât şi cu nepreţuitul ajutor a prietenilor mei de la Direcţia pentru Cultură a Primăriei municipiului Roşiorii de Vede, având-o ca personaj central chiar pe Smaranda Brăescu. Cel mai recent a avut loc la Muzeul Municipal de Istorie “Petre Voivozeanu”, în aprilie 2022, atunci când am avut onoarea de a-I invita pe cercetătorul Dan Antoniu şi pe tânăra urmaşă a Smarandei, paraşutista Georgiana Dumitrescu, de la Aeroclubul României.

               De aceea m-am întrebat şi am întrebat într-un comentariu la postarea editurii: oare ce poate aduce nou încă o carte despre Smaranda Brăescu, apărută la un an şi ceva după studiul, pe care eu îmi permit să-l numesc exhaustiv, al lui Dan Antoniu?

Cu fairplay, reprezentantul editurii mi-a atras atenţia că orice subiect poate fi expus din mai multe puncte de vedere şi am fost obligat să-i dau dreptate, ba, mai mult, am şi completat formularul de comandă.

               Volumul a sosit curând şi mi-am făcut timp să-l citesc, dar acum trebuie să-mi explic şi eu punctul de vedere, pentru a mă face mai bine înţeles.

               Recunosc din capul locului că am pornit la drum cu o oarecare subiectivitate, ştiind că autorul lucrării nu este un cercetător al istoriei aviaţiei române. Dan-Silviu Boerescu a devenit cunoscut opiniei publice la sfârşitul secolului trecut, atunci când şi-a asumat o misiune destul de îndrăzneaţă, aceea de a publica în România versiunea românească a revistei Playboy. A beneficiat de o promovare perfectă, negativă şi negativistă, din partea mass media “serioase”, astfel încât revista lui s-a vândut foarte bine.

               Totuşi, înainte de a-l “înfrunta” la TV pe maestrul său, domnul profesor, scriitor şi politician Ştefan Cazimir, tânărul Dan-Silviu Boerescu devenise, deja, un nume cunoscut în literatura română, având eticheta “nouăzecist”, datorată multelor sale realizări în domeniu (biografia sa literară este accesibilă pe internet). Era cunoscut şi la Roşiori, pentru că aici a debutat ca profesor de limba şi literatura română, dar şi ca autor şi activist cultural. I-am moştenit, la liceul unde lucram, mai mulţi elevi şi toţi îşi aminteau cu plăcere de el. Mai mult: printre elevii lui de atunci se numără şi unul care, după ani de studiu şi de muncă, a devenit istoric de aviaţie, a publicat mai multe cărţi, a studiat şi a scris chiar şi despre Smaranda Brăescu, iar autorul cărţii noastre îl citează de foarte multe ori. Chiar mă întreb dacă şi-a adus aminte că, pe vremuri, citea acel nume în catalog …

               Am menţionat termenul subiectivitate pentru că printre toate lucrările lui Dan-Silviu Boerescu nu am văzut niciodată ceva legat de istoria aviaţiei sau a sportului românesc.

               De aceea, dar şi după ce am văzut cam ce alte subiecte de studiu a mai abordat autorul nostru, m-am gândit că a cercetat viaţa Smarandei Brăescu în căutare de episoade picante, senzaţionale, dintre acelea care atrag cititorii amator de o lectură uşoară, de tren sau de vacanţă.

Ei bine, mă bucur să recunosc că m-am înşelat. Volumul lui Dan-Silviu Boerescu are multe calităţi şi (să mă ierte autorul dacă nimereşte, cumva, din întâmplare, peste recenzia de faţă) multe defecte, dar nu este, în nici un caz, o carte uşoară.

               Vorbim, aşadar, despre biografia şi cariera primei paraşutiste românce, o sportivă de mare valoare, deţinătoare a două recorduri mondiale şi a mai multor priorităţi istorice.

Pentru a reconstrui o biografie, indiferent de profilul persoanei, înşiruite date şi fapte importante din existenţa acesteia.

               Un biograf “clasic” se “scufundă” în arhive, caută şi găseşte informaţia, o organizează şi o interpretează, apoi redactează un studiu ştiinţific, ordonat cronologic.

               Un filolog, ca Dan-Silviu Boerescu, sau ca mine, face altfel: citeşte cât mai mult, dacă poate chiar tot, din bibliografia existentă, iar după aceea realizează un gen de text, parţial ştiinţific, parţial beletristic. Autorul spune, de fapt: nu e vorba de o lucrare ştiinţifică (vreo “teză de doctorat”!), ci de o lucrare de popularizare realizată prin procedeul agregării de informaţii.

               Cum a făcut: întâi a cules informaţii. Judecând după bibliografia ataşată la finalul volului, domnul Boerescu nu s-a mulţumit cu jumătăţi de măsură. Vedem că a consultat câteva zeci de cărţi de specialitate (mai puţin sus-pomenitul studiu al lui Dan Antoniu) şi alte câteva zeci de siteuri de internet. Apoi a pus cap la cap aceste informaţii, reconstituind nu doar biografia personajului istoric cercetat, ci o întreagă atmosferă a epocii şi mediului în care a evoluat acesta.

               Astfel, pentru a plasa copilul Smaranda Brăescu în timp şi spaţiu, autorul reconstituie Bârladul începutului de secol XX. Un oraş mic, dar cu un suflet mare, constituit din numeroase persoane şi personalităţi de prim rang pentru cultura română. Aşa se face că un episod din viaţa Smarandei, care în alte biografii este menţionat sec, scurt şi fără figuri de stil, în cartea pe care o discutam aici devine un capitol de nouă pagini, în care citim despre Smaranda Brăescu vreo două-trei rânduri, dar şi pasaje despre Alexandru Vlahuţă, Câmpul Iarmarocului şi George Enescu. Şi mulţe alte nume, mai mult sau mai puţin cunoscute.

               În acelaşi stil au fost scrise şi celelalte părţi ale biografiei. Nu am avut răbdarea să număr cu atenţie, lectura este, totuşi, pasionantă, dar cred că din cele aproximativ 200 de pagini ale volumului, referirile stricte la Smaranda nu trec de 50. În schimb, din cele 75% dintre pagini în care nu apare numele personajului titular, cititorul, mai ales cel neinformat în domeniul istoriei aviaţiei române (şi mondiale), poate să afle o mulţime de informaţii.

               De fapt, textul cărţii cam aşa se dezvoltă: “Smaranda a făcut cutare lucru şi a fost ajutată, sabotată, admirată, etc. de X, Y, Z. Da, dar voi ştiţi cine a fost X? Sigur nu ştiţi, dar vă spun eu, pentru că am găsit informaţia pe site-ul … sau în cartea … Şi urmează o frumoasă şi amplă expunere legată de de acel X. Apoi de Y şi de Z, pe multe pagini.

               Sigur că e folositor. Puţini oameni vor căuta, neîndemnaţi, informaţii despre Alex Papană, Constantin Abeles sau Constantin “Bâzu” Cantacuzino. Sau Ioana şi Mircea Cantacuzino, sau Gheorghe Negrescu, sau Sumanele Negre. Dar, prins în naraţiunea pasionantă despre Smaranda Brăescu, te interesează tot ce e legat de evoluţia ei.

Ar apărea, însă, şi o problemă de compoziţie, după părerea mea de filolog, destul de deranjantă: în dorinţa lui de a fi cât mai minuţios, de exact în reproducerea informaţiei, autorul lucrării neglijează estetica textului. De exemplu, perioada “Escadrila Albă”, devine, în creaţia lui Dan-Silviu Boerescu, un lung şir de repetiţii, până la urmă deranjante. Redundanţa, în aviaţie, în tehnica de pilotaj, e un concept lăudat, pentru că măreşte gradul de safety al zborului cu aeronavele moderne. Dar pentru un filolog, orice repetiţie ne-artistică, chiar într-un text dedicat aviaţiei, devine enervantă, deci nepotrivită. Cu atât mai mult cu cât autorul spune că face o lucrare “de popularizare”, nu un manual, un gen de carte care se supune unor norme pedagogice având ca obiectiv dobândirea de noi cunoştinţe şi fixarea acestora.

Ar mai fi o problemă: deşi autorul nostru este un filolog de mare valoare, el face uneori nişte greşeli “à la Balzac”; mai exact, el uită nişte amănunte citate şi, în alt context, oferă detalii noi, diferite de cele anterior citate. Un exemplu, la repezeală: la o primă abordare, citim că Smaranda a fost suită la 6000 de metri de către locotenentul Papană, la bordul unui Potez XIII. Dar autorul reia expunerea privind recordul Smarandei Brăescu din 1931 şi, “uitând” că Papană ar fi pilotat Potez XIII, îl plasează (şi se pare că acesta este adevărul istoric) la manşa unui Potez XXV. Balzac, folosind tehnica (inventată de el) numită “personage reparaissant”, adică reluând informaţii despre personaje inventate la o “distanţă” de câteva romane din ciclul lui “La Comédie humaine”, cred că avea dreptul să încurce nişte amănunte. Dan-Silviu Boerescu ar fi trebuit să fie mult mai atent cu chestiile astea, dar, din păcate, domnia sa a folosit tehnica “copy – paste”, cel puţin o dată, preluând şi greşelile “de tipar” de pe textul online preluat în textul său. Eu nu îl pot acuza pe autor de plagiat, pentru că omul spune clar că preia (nu că ar copia, atenţie!) informaţie, dar cel puţin de “neglijenţă în serviciu” îl acuz fără să mă feresc.

Pe de altă parte, faptul că Dan-Silviu Boerescu nu se pricepe nici un pic la aviaţie e evident datorită multelor “gafe” (rămân la un eufemism) comise în text. Eu sunt un filolog care are multe intersecţii cu aviaţia şi cu istoria aviaţiei. Am început prin a citi cărţi şi reviste de aviaţie, de curiozitate, şi prin a căuta să înţeleg cât mai exact ceea ce citeam, am discutat cu specialişti şi am “văzut cu ochii şi cu mâinile mele”, iar azi pot pretinde că mă pricep un pic la domeniul ăsta. Domnul Boerescu dă dovezi clare că scrie despre chestii pe care nu le cunoaşte, formulând fraze şi paragrafe al căror sens îi rămâne străin. Sigur, domnia sa nu încearcă să explice lucruri pe care nu le ştie, dar un (cât de cât) cunoscător simte că exprimarea autorului nu este a unuia care ştie despre ce discută.

Când vorbim despre o carte (chiar şi de popularizare) ştiinţifică (ştiinţă înseamnă rigurozitate, nu?), principala întrebare care se pune este: putem noi, ăştia, nepricepuţii, să luăm de bun ceea ce citim? Putem face referire la textul lui Dan-Silviu Boerescu dacă ne apucăm să facem, de exemplu, (ceea ce eu am făcut, aşa cum am avut deja onoarea să ma laud mai sus, în anii mei de muncă de educator) un simpozion despre Smaranda Brăescu pentru a le spune tinerilor cine şi ce a fost Smaranda Brăescu? Putem crede şi prelua date şi fapte? Păiiii … am putea, dacă ştim să le filtrăm. Majoritatea informaţiei (ştiu că am abuzat de cuvântul ăsta, dar nu am alternativă, este ceea ce apare în genul ăsta de lucrare) este corectă, eu ştiu, pentru că o pot verifica, dar ce ne facem cu cele câteva procente de eroare? Poate un profesor diriginte nepriceput în domeniu, să aibă încredere în cartea lui Dan-Silviu Boerescu? Hmmmm … Eu ştiu răspunsul şi am şi argumentul practic: elevii unui liceu cu numele “Aurel Vlaicu” au fost întrebaţi de un ziarist cine a fost Aurel Vlaicu. Puţini au nimerit răspunsul exact, dar sunt sigur că, în afară de câţiva copii “jmekeri”, sau glumeţi, elevii mei ar fi răspuns fără greşeală. Sau, alt exemplu, e momentul când un grup de elevi de-ai mei au vizitat Aeroportul “Henri Coandă”, iar când doamna Cristina Giurgea, reprezentanta CNAB, a încercat să prezinte personalitatea marelui inventator, una dintre elevele mele, Cristina Şuţă, i-a luat vorbă de la gură şi a povestit despre Coandă tot ce era de spus. Fără a greşi. Am dreptul să mă laud: copiii mei au primit informaţia (da, ştiu …) exactă, verificată de mine din mai multe surse şi expusă corect.

Bun, şi atunci ce facem cu cartea asta?

M-am apucat să vorbesc despre ea, trebuie să îmi expun şi concluziile personale.

1.      Lectura este plăcută şi uşoară, terminologia este accesibilă şi unui nespecialist (cum este şi autorul). Totuşi, multele reluări şi reveniri devin, de multe ori obositoare şi plictisitoare.

2.      Informaţia este bogată, poate excesiv, chiar inutil de amplă. Repetiţia despre care am pomenit la punctul precedent nu este folositoare, nefiind vorba despre un manual, ci doar despre o carte de vulgarizare, ba poate deveni chiar dăunătoare, prin schimbarea conţinutului de la un paragraf la altul.

3.      Stilul scriitoricesc poate fi considerat obositor, tot datorită repetiţiilor, dar e opţiunea autorului.

4.      Acurateţea, cum spuneam, paote fi discutată, pentru că nu atinge procentul maxim.

5.      Impresia (mea) generală, la ultima închidere a volumului, este aproape pozitivă, pentru că tocmai am citit o carte scrisă fain, dar despre care sunt conştient că are de toate, bune, dar şi mai puţin bune.

 

Şi atunci? E o carte bună sau nu e o carte bună?

Comparată cu alte biografii ale Smarandei Brăescu, nu e o carte bună. Reia o temă prelucrată de alţi autori, o expune deficitar faţă de aceia, neştiinţific.

Dar cred că pentru un cititor care are puţină spre zero cultură aviatică, lucrarea este chiar foarte bună. Prezintă aşa multe întâmplări şi personalităţi, încât poate fi considerată o utilă şi plăcută introducere şi invitaţie la istoriografia adevărată a aviaţiei române. Un appetizer, dacă îmi pot permite termenul.

---

[1] Dan-Silviu Boerescu Smaranda Brăescu “Regina Aerului””, Bucureşti, Editura Neverland, 2023

64. SPAIMA AMERICANILOR, IDOLUL FEMEILOR

 

Spaima americanilor, idolul femeilor (1)

 

Cartea despre care discutăm aici este una care prezintă viaţa unui aviator roman, pilot de război, dar este foarte deosebită de biografiile eroilor de război cu care eram eu obişnuit. Aşa cum a mărturisit autorul, lansându-şi cartea la Casa Memorială “Ştefan Baciu” din Braşov, la 12 octombrie 2022, biografia de faţă nu este un demers istoric, ci unul jurnalistic.

De fapt, aşa cum Dan Gîju a înglobat mai multe subiecte în cartea lui, o să încerc şi eu să construiesc prezentarea făcând aluzii şi la multele intersectări pe care le-am avut şi eu cu Eroul cărtii, aviatorul Dan Valentin Vizanti.

Prima a fost în 2009, când am găsit cu cale să marchez aniversarea lui 10 iunie ‘44 îndrumând o elevă de clasa a noua să alcătuiască un referat pe această temă, pentru a participa la sesiunea anuală de referate de istorie, faza judeţeană. Mădălina Cioran a obţinut felicitări şi … o menţiune (fenomen care avea să se repete şi în anii următori, cauza fiind meseria mea de profesor de limbi străine, intrus printre colegii de istorie şi cu teme mai interesante decât ale lor). Noi nu am dezarmat, Madălina a primit cu mare curaj invitaţia de a-şi prezenta lucrarea în şedinţa Fundaţiei “Erou Căpitan Aviator Alexandru Şerbănescu”, care a avut loc la Centrul Militar Naţional. Deşi avea doar 15 ani, eleva de la Liceul Economic Administrativ din Roşiorii de Vede i-a impresionat plăcut pe cei din asistenţă, aviatori militari şi civili, dar şi specialişti în istoria aviaţiei române.

În 2010, pentru a sărbători centenarul naşterii lui Dan Valentin Vizanty, Muzeul Aviaţiei a găzduit expoziţia de fotografie documentară “Asul regăsit”. Patrimoniul expoziţiei a fost realizat de Asociaţia “Aripi Româneşti”, - un grup de tineri entuziaşti aviatori şi iubitori (tereştri) ai aviaţiei, printre care şi semnatarul rândurilor de faţă – cu ajutorul doamnei Ana-Maria Vizanty, fiica eroului. La vernisaj au participat numeroase personalităţi din lumea aviaţiei române: Ana-Maria Vizanty, generalii aviatori în rezervă Ion Dobran şi Ioan DiCezare, istoricii de aviaţie Dan Antoniu, Sorin Turturică şi Dan Melinte, care au realizat o frumoasă evocare a eroului Dan Valentin Vizanty. 

(Mulţumesc lui Dragoş Dobre, Mihai Grecea şi Adrian Pană pentru fotografii şi îngăduinţa de a le folosi)

Încă de atunci, 6 februarie 2010, Asociaţia “Aripi Româneşti” a acceptat propunerea mea ca după Muzeul Aviaţiei, expoziţia cu caracter itinerant să facă următorul popas la Roşiorii de Vede.

Aşa se face că la 4 mai 2010, “Asul regăsit” a fost vernisată la Muzeul Municipal de Istorie “Petre Voivozeanu din Roşiorii de Vede. Eu am avut plăcerea atunci să aduc în faţa publicului vizitator pe cea mai îndreptăţită prezentatoare, eleva mea Mădălina Cioran, care, fără emoţii, a evocat personalitatea şi faptele eroului aviator.  Ceremonia a cuprins şi un program de marşuri ostăşeşti în interpretarea grupului vocal de la Liceul Economic, condus de colega mea, doamna Geanina Voican.

Evenimentul nu a trecut neobservat; în afară de cuvenita mediatizare făcută de “Aripi Româneşti”, au scris despre asta toate ziarele din Teleorman. Iată un link la ziarul online “Opinia Teleormanului” din 17 mai 2010: (multumesc ziarului şi jurnalistei Elena Georgescu pentru fotografii)

http://www.opiniatr.ro/asul-regasit%e2%80%a6-dan-%e2%80%93-valentin-vizanty/

 

După o astfel de cronologie, mă consider îndreptăţit să îi reproşez autorului despre care discutăm azi, domnul Dan Gîju, originar din preajma oraşului Roşiorii de Vede, că nu a aflat, sau nu a menţionat că dacă etapa “zero” a itinerării expoziţiei “Asul regăsit” a fost Muzeul Aviaţiei, etapa numărul 1 a fost Roşiorii de Vede.

După Roşiori, expoziţia a fost montată la Craiova, apoi, şi în anii următori, ea a fost prezentată în multe centre din România, inclusiv la Palatul Parlamentului.

Ajungând la anul 2022, m-am bucurat aflând de la prietenul şi colegul meu de la Asociaţia Aviatorilor Braşoveni, domnul Traian Constantin Dumbrăveanu, că, pe 12 noiembrie, Casa Memorială “Ştefan Baciu” avea să fie gazda lansării unei biografii a lui San Valentin Vizanti. Mi-am corelat programul cu evenimentul anunţat şi am ajuns acolo printre primii. A fost o activitate foarte reuşită, ai cărei principali beneficiari au fost un grup numeros de elevi-studenţi ai Academiei Forţelor Aeriene “Henri Coandă”. Vorba tânărului viitor ofiţer de aviaţie care comanda grupul, pentru ei, viitorii aviatori militari români, cunoaşterea istoriei armei lor şi a reprezentanţilor ei, luptătorii din cele două războaie mondiale, este o necesitate, dar şi o bucurie.

Au vorbit, prezentând lucrarea şi pe eroul ei, scriitorul Dan Gîju şi doamna Ana-Maria Vizanty, a cărei reîntâlnire a fost pentru mine (şi pentru Mădălina Cioran, pe care am notificat-o atunci) un prilej de bucurie şi de aduceri aminte. După luările de cuvânt oficiale, manifestarea s-a transformat într-un dialog de suflet între ofiţerul în rezervă, scriitorul Dan Gîju, şi studenţii de la Academie. 

La final, am obţinut şi eu două exemplare ale cărţii, cu autografe din partea autorului şi a fiicei lui Dan Valentin Vizanty (un exemplar a ajuns la prietenul meu Andrei Lucescu).

 

Şi, după o introducere atât de lungă, să trecem la cartea domnului Dan Gîju.

De la început îmi exprim bucuria că sunt posesorul şi cititorul volumului. Recunosc faptul că nu mi-a prea adus noutăţi în privinţa activităţii de pilot de război a lui Dan Valentin Vizanty (care a fost deja reflectată în multe articole din presa de specialitate, ca şi în cartea istoricului Dan Focşa (Destinul unui pilot de vânătoare, Iaşi, Institutul European, 2010). În schimb, aşa cum o să arăt mai jos, cartea a deschis o perspectivă mult mai umană asupra personalităţii lui Dan Valentin Vizanty.  

Lucrarea este structurată în trei “părţi”, precedate de un cuvânt înainte al doamne Ana-Maria Vizanty şi de o motivare semnată de autor. Un subcapitol care ar putea înlocui o carte istorică este “Tabloul istorico-biografic”, alcătuit în stilul celor din aparatele critice de la cărţile de beletristică de pe vremea când editurile îşi respectau statutul, sau poate îl supralicitau (ne amintim cât de utile ne erau acele aparate critice, cu paginile numerotate cu cifre romane, când pregăteam vreo lucrare de control la Română, sau completam obligatoriile caiete de “lecturi facultative”).

Nu pot trece cu vederea fotografia valoroasă care încheie acest “tablou istorico-biografic”. Realizată în ianuarie 2018, la lansarea unui alt volum al scriitorului Dan Gîju, fotografia cuprinde în cadrul ei pe quasi-centenarul General cu două stele Ion Dobran (va împlini 100 de ani după câteva zile), ultimul supravieţuitor al unei frumoase pleiade de piloţi români de vânătoare, camarazii de luptă ai lui Dan Valentin Vizanty pe fronturile celui de-al doilea Război Mondial.

Partea I conţine referirile la activitatea de front al lui Dan Valentin Vizanty. Binenţeles că în centrul atenţiei este glorioasa bătălie de la 10 iunie 1944, când zburătorii Grupului 6 Vânătoare, pilotând avioane de fabricaţie românească IAR-80, i-au suprins pe cei care voiau să-i suprindă, americanii din Grupul 1 Vânătoare al USAAF, echipaţi cu mult mai modernele avioane bifuselate P-38 Lightning şi, după o luptă care americanilor li se pare şi acum neverosimilă, au reuşit să pună la pământ cel puţin 22 (în funcţie de sursă, chiar 23 sau 24) de avioane inamice, numite, metaforic, “indieni cu două pene” (datorită particularităţii reprezentate de cele două fuselaje, având între ele cabina de pilotaj.

Evenimentul este evocat folosindu-se mai multe surse: în primul rând relatarea protagonistului, comandantul Grupului 6, în acel moment căpitanul aviator Dan Valentin Vizanty, un text de altfel cunoscut şi apreciat de istorici. Complementar, sunt folosite mărturiile locotenentului american Herbert “Stub” Hatch, participant la confruntarea din acea zi (desigur, la bordul unui Lightning), Ioan DiCezare (personal, aleg această grafie a numelui regretatului general aviator şi nu pe cea românizată, folosită de obicei, ştiind, de la camaradul său, generalul aviator Dan Stoian, că el aşa ar fi vrut să-şi scrie numele – de fapt aşa şi facea în documente private – dacă autorităţile comuniste  nu l-ar fi obligat la altceva), dar şi rezultatul cercetărilor lui Dan Melinte şi Jay Stout, publicate anterior şi la care autorul nostru face trimitere.

De apreciat frumoasa pledoarie pe care domnul Dan Gîju o face pentru recunoaşterea şi scoaterea din uitare (şi anonimat) a avionului românesc IAR-80 (şi cu varianta “bopi” IAR-81 C). Probabil (asta e şi părerea mea, ştiind cât de bine se informau americanii şi cât de meticulos se pregăteau pentru misiuni piloţii USAAF) că americanii au preferat în vremea aceea să pretindă în rapoarte că s-au confruntat cu mult mai cunoscutul şi performantul avion german Focke Wulf-190 (evocat, ca inamic, de celebrul Pierre Clostermann), decât să recunoască faptul că s-au lăsat doborâţi de avionul fabricat de un inamic atât de slab cotat cum a fost România, pilotat de piloţi români.

În sprijinul demersului său, Dan Gîju alcătuieşte un scurt, dar convingător dosar, cuprinzând unele dintre cele mai cunoscute bătălii aeriene în care a fost implicat – şi a obţinut victorii – avionul românesc. Printre acestea, şi evenimentul de la 1 august 1943, atunci când cele aproximativ 170 de bombardiere americane, lansate de la Benghazi, au venit să distrugă zona petroliferă de pe Valea Prahovei. Spre surprinderea lor, şi atunci efectul de surpriză scontat a fost dejucat de apărarea pasivă a românilor şi nemţilor, astfel încât ceea ce ei sperau a fi o victorie totală facilă a devenit o ruşinoasă înfrângere, pentru că au pierdut câteva zeci de bombardiere, iar efectul bombardamentului lor a fost relativ uşor reparat de petrolişti. Sigur, pentru ei a fost o victorie faptul că au omorât o mulţime de civili de la Ploieşti şi Câmpina, pentru că asta făcea parte din strategia de atunci a americanilor, de a teroriza populaţia spre a o determina să manifesteze pentru ieşirea din război.

O referire la Operaţiunea “Tidal Wave”, aşa cum a înţeles-o şi descris-o o altă elevă de-a mea, Bianca Vasile pentru ediţia 2008 a “Referatelor de istorie” (binenţeles, tot menţiune, după ce iniţial, Bianca fusese anunţată că are premiul II) poate fi găsită la:

https://unursinoras.wordpress.com/?s=tidal+wave

La 1 august 1943, avioanele IAR-80 româneşti au reuşit să doboare 7 (şapte) cvadrimotoare americane. Cel mai cunoscut dintre eroii români ai zilei este sublocotenentul Carol Anastasescu, creditat cu două bombardiere doborâte, al doilea în urma unui … atac de tip kamikadze.

Îmi permit să discut niţel despre Carol Anastasescu “Cărluţă”. A absolvit şcoala de piloţi militari ca membru al “eroicei” (folosesc ghilimelele pentru că denumirea îi aparţine unui alt membru al promoţiei, generalul aviator Dan Stoian) 1941, rămânând, după război, prieten şi cu alţi colegi de promoţie, printre care şi comandorii (r.) Nicolae Sixtus Maxim, Gabriel Ionescu şi Dumitru Pasăre, cu care am avut onoarea de a fi camarad în cadrul Asociaţiei Aviatorilor Braşoveni.

În timpul crâncenei bătălii pentru apărarea Ploieştiului, sublocotenentul Carol Anastasescu a reuşit să încadreze şi să tragă într-un B-24, trimiţându-l la pământ. Din păcate, şi avionul românului a fost atins de proiectilele inamice, în plus pilotul remarcând că a terminat muniţia. Din acest moment începe controversa. Potrivit primei surse la care am avut acces prin anii 1990, romanul “Tidal Wave” al scriitorilor braşoveni Victor Donciu şi Eugenia Taşcău, “Cărluţă” a înţeles că nu mai are nici o şansă de a continua lupta, fiind la bunul plac al inamicului, de aceea a ales să lovească, cu avionul său, cel mai apropiat avion inamic şi, împreună, s-au prăbuşit. Anastasescu a scăpat cu viaţă şi a supravieţuit războiului, plecând din această lume în 2005. Ipoteza atacului sinucigaş este adoptată şi de scriitorul Cornel Marandiuc. Argumentul în favoarea unei astfel de isprăvi ar fi o declaraţie de presă făcută de Carol Anastasescu la ceva vreme după incident, pe care o preia şi Dan Gîju, dar şi o discuţie a pilotului român cu un camarad, din care rezultă că era decis să iasă din luptă sau sub scut, sau pe scut, sau învingător, sau mort.

Sigur că am fost fascinat de spiritul de sacrificiu al sublocotenentului Carol Anastasescu şi, la o şedinţă a Asociaţiei Aviatorilor Braşoveni, am încercat să-l provoc la o discuţie pe preşedintele Asociaţiei, pe atunci (2002, dacă nu greşesc) domnul comandor (r.) Nicolae Sixtus Maxim. Domnul Maxim (regretatul Sixtus Maxim a murit şi el în 2005) avea bunul obicei de a îmi răspunde la orice fel de întrebare legată de amintirile lui de aviator de război (observator pe Savoia), dar de data asta m-a fentat: “Hai să-l sunăm pe Cărluţă, să spună el singur”. Nu mai ţin minte de ce nu am reuşit atunci să vorbim cu Anastasescu, dar eu, perseverent, am redeschis discuţia odată când îl vizitam acasă pe preşedinte. Mi-a răspuns direct: “măi Mihai, Cărluţă, saracu, nu a avut nici o intenţie să-l lovească pe american, ci, pur şi simplu, pentru că avea incendiu la bord şi nu mai avea muniţie, a încercat să degajeze şi să încerce o aterizare forţată. Din cauză ca avea fum în cabină, nu l-a văzut pe ăla şi s-a ciocnit de el. Declaraţia dată la presă e fabricat de ziarist, pentru propagandă, iar apoi Carol nu a mai putut să dea înapoi.”

Am căutat şi alte informaţii despre eveniment. Sigur că varianta “kamikadze” este preferată de unii cercetători, dar există şi o analiză amănunţită a coliziunii şi prăbuşirii lui Anastasescu prin care se confirmă spusele comandorului Maxim. Starea epavei avionului 222 şi poziţia în care a fost găsită şi fotografiată, duc la concluzia că avionul a zburat şi aterizat nepilotat, ipoteza fiind că aviatorul a lăsat comenzile, şi-a dezlegat centurile, a deschis cabina şi s-a pregătit să sară cu paraşuta, nevăzând (din cauza fumului din cabină) că e prea jos; la impactul cu solul, Cărluţă a fost proiectat afară din cabină şi a căzut pe moale, scăpând cu viaţă.

Din păcate, nu am apucat niciodată să-l cunosc pe Carol Anastasescu şi nu am nici un drept sau competenţă pentru a tranşa într-un fel sau altul controversa, iar discuţiile, sigur, pot continua, cu orice fel de argumente aduse de cunoscători.

A doua parte a cărţii domnului Gîju este, cu siguranţă, cea preferată de cititorii romantici. Pe baza unor documente şi mărturii, autorul creionează viaţa personală a aviatorului şi apoi a civilului Dan Valentin Vizanty. Un bărbat pe care fosta lui soţie, profesoara Sanda Oprescu, mama singurei lui fiice, Ana-Maria, il descrie drept curtenitor, cu maniere alese, plin de farmec, un om cu tact şi cu ştiinţă şi cultură vastă. Avea şi studii de actorie (abandonate în favoarea aviaţiei), ceea ce, probabil, îi era de folos în dialogul cu femeile. A avut cinci soţii cu acte şi numeroase alte relaţii, aşa cum, de altfel, notează şi Ana-Maria într-o scrisoare trimisă autorului cărţii.

De remarcat că a treia nevastă a asului Dan Valentin Vizanty a fost braşoveanca Ioana Baciu, sora poetului Ştefan Baciu, ceea ce explică opţiunea Casei Memoriale “Ştefan Baciu” de a organiza şi găzdui la sediu lansarea cărţii de faţă. De fapt, chiar în casa aceea a trait, timp de trei ani, eroul cărţii.

Şi această parte a volumului este deosebit de bogată, autorul inserând, alături de evoluţia sentimentală a aviatorului evocat şi biografia şi destinul altor cuceritori din acea epocă.

Partea a treia a lucrării este dedicată ultimilor ani din viaţa lui Dan Valentin Vizanty. După demobilizarea din armată, eroul aviator, participant la Campania din Est, a suferit, la fel ca majoritatea luptătorilor români din prima campanie, o degradare socială, concretizată prin interdicţia de a zbura şi obligaţia de a executa tot felul de munci, mai mult sau mai puţin calificate, pentru reabilitare. Nici Securitatea nu l-a ignorat, fiind arestat şi judecat pentru vina de a asculta posturi străine şi a manifesta atitudine duşmănoasă faţă de regimul aflat la putere.

Totuşi, Dan Valentin Vizanty nu a fost uitat de foştii lui camarazi (şi nici de inamici, aşa cum reiese din mărturii şi documente. El a continuat să vorbească şi să scrie despre fapte ale aviatorilor români, reuşind, cu ajutorul fostului său aliat, apoi inamic, Edu Neumann, dar sprijinit şi de generalul roman Gheorghe Negrescu (un “vechi aviator”, cum el însuşi spune), să fie admis în prestigioasa asociaţie internaţională “Les Vieilles Tiges” şi este invitat să scrie în revista asociaţiei, “Pionniers”. Cu motivul că doreşte să facă anumite cercetări în arhivele franceze pentru redactarea “Istoriei Aviaţiei Române” (lucrare monumentală, dar incompletă din cauza cenzurii comuniste, editată de Academia Română şi publicată în 1984), Vizanty a plecat, în 1977, la Paris, a făcut cercetările, a trimis în ţară informaţiile obţinute, dar nu s-a mai întors niciodată în România.

Domnul Dan Gîju relatează, obiectiv faptele, pe care le însoţeşte cu o speculaţie proprie despre plecarea lui Dan Valentin Vizanty din ţară, desi era un “client” al Securităţii. Ipoteza autorului este că plecarea a fost uşurată, dacă nu motivată, de o misiune de spionaj care i s-a încredinţat fostului pilot de vânătoare. Am spus “speculaţie”, pentru că ipoteza scriitorului se bazează doar pe logica sa (pe care nu încerc s-o combat), nu şi pe documentele cercetate de autor la CNSAS. Nu am nici un drept să-l contrazic pe domnul Dan Gîju, dar cred că speculaţia asta nu prea trebuia publicată dacă nu era sigur că Dan Vizanty chiar a avut o misiune încredinţată de serviciile secrete române. Cu atât mai mult cu cât, după 1990, românii “se uită urât” la colaboratorii Securităţii, fară a face prea mare deosebire între informatorii aflaţi peste tot în ţară şi cei care aveau misiuni sub acoperire (deci conspiraţi pentru toată lumea, dar precis există undeva o evidenţă a acestor “james bonzi”) pentru asigurarea securităţii nationale. Sigur, autorul ştie cel mai bine şi el a semnat cartea, deci a avut dreptul să scrie exact ce a crezut că trebuie scris.

Textul cărţii este completat de o serie de “Anexe”, documente cercetate la CNSAS, scrisori, articole, trimiteri, opinii. Pentru mine, cea mai importantă anexă este documentarul privitor la originea şi conţinutul unei fotografii celebre care ne arată o formaţie de patru avioane IAR-80. Poza color, realizată de aviatorul Sorin Tulea, a fost publicată prima oară cu o legendă voit falsă, cu caracter propagandistic, pe prima pagină a revistei de război “Aripi Româneşti”. Ca şi în cazul relatării lui Carol Anastasescu, realitatea falsă a devenit adevăr, iar demersul domnului Dan Gîju mi se pare bine venit, mai ales că şi eu am cunoscut acea fotografie şi am crezut că a fost făcută deasupra URSS, unde piloţii români de vânătoare se acopereau de glorie luptând împotriva sovieticilor, dar, de fapt, imaginea conţine un peisaj din preajma Braşovului …

Întreaga lucrare este ilustrată cu fotografii originale, pe cele mai multe eu le-am recunoscut din pomenita expoziţie itinerantă “Asul regăsit”. În plus, înainte de bibliografie şi indicele de nume, autorul inserează un album foto, din care ne zâmbeşte cuceritorul Dan Valentin Vizanty.

Nu pot încheia discuţia înainte de a remarca şi sublinia substanţiala contribuţie a doamnei Ana-Maria Vizanty la documentarea cărţii. Parafrazând cunoscuta cântare religioasă, fericiţi eroii ai căror copii au putut găsi, păstra şi face cunoscute documentele şi obiectele care dezvăluie faptele glorioase ale părinţilor lor, dar mai ales, au insistat pentru a le face cunoscute pe scară largă. Ştiu că mă repet, dar datorită iscusinţei şi insistenţei Anei-Maria Vizanty s-au tipărit în ultimii 20 de ani mai multe articole de cercetare şi popularizare, s-a alcătuit expoziţia itinerantă care a călătorit în majoritatea oraşelor din România unde a fost solicitată şi vizitată cu interes, s-au scris şi publicat două cărţi cu abordări diferite ale personalităţii aceluiaşi erou de război.

Ca o concluzie, după o lectură atentă şi cu patru ochi critici a cărţii domnului Dan Gîju, nu ezit a recomanda “Ziua cea mai neagră a indienilor cu două pene”, o lectură agreabilă şi instructivă pentru multe categorii de cititori. 

1)  Dan Gîju, Ziua cea mai neagra a indienilor cu doua pene File din biografia asului Dan Vizanty, Bucuresti, Editura Favorit, 2019

Dan Gîju, pseudonim literar Bogdan Didescu (n. 27 noiembrie 1964, Didești, județul Teleorman), este poet, pictor, publicist, romancier, membru fondator al Societății Scriitorilor Târgovișteni, membru al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova, membru al Academiei Internaționale „Mihai Eminescu” (India), membru al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România, membru asociat al Diviziei de Istoria Științei a CRIFST al Academiei Române (2017).

Militar de carieră (colonel), din 1999 lucrează exclusiv în structuri cu specific cultural-educativ și de informare din armată (Trustul de Presă, Muzeul Militar Național și Editura Militară). Din decembrie 2016, trece în rezervă anticipat (la cerere), dedicându-se scrisului. În prezent, este directorul Editurii Favorit (București).

Cărți publicate

Poezie

• Elegii damnate, Editura Domino, Târgoviște, 1998
• Elegii valahe, Editura Sfinx 2000, Târgoviște, 2000
• Cai verzi, Societatea Scriitorilor Militari, București, 2003
• Elegii banale, Editura Pildner & Pildner, Târgoviște, 2003
• Elegii barbare, Editura Muzeul Literaturii Române, 2006
• Poeme de rămânere sub arme, Editura RawexComs, București, 2010; Editura Favorit, București, 2016
• Noiembrie, Editura RawexComs, București, 2010
• Jurământ și rugă, Editura Favorit, București, 2015

Proză scurtă (inclusiv publicistică)

• Amintirile detectivului Vigilantes, Editura Pildner & Pildner, Târgoviște, 2001
• Semn de armă – harta României. Interviuri cu și despre grăniceri (în colaborare cu Vasile Moldovan), Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, București, 2006
• Poligonul cu ținte moarte, Editura Favorit, București, 2014

Romane

• Diribiștii, Editura Realitatea Dâmbovițeană, Târgoviște, 2000
• Pumnul de fier. Confesiunile colonelului Cojocea, fost Leutnant în Wehrmacht, Editura Phobos, București, 2003, 2014
• Zodia capului de mort, Editura Phobos, București, 2005
• Duelul condamnaților, Editura Phobos, București, 2006
• Fantomele nu răspund la salut, Editura Bibliotheca, Târgoviște, 2007
• Și pace va fi în inima mea, Editura Bibliotheca, Târgoviște, 2008
• Femeia ca obiect de studiu, Editura Bibliotheca, Târgoviște, 2011; Editura Favorit, București, 2018
• Labirintul hienei, Editura TipoMoldova, Iași, 2013
• Războiul lupilor păduchioși, Editura Favorit, București, 2013
• Criminalistul. Cele două secrete ale colonelului Gică Banjo, Editura Favorit, București, 2015
• Evadare din Eden. Destinul asului Florea Chifulescu, primul pilot român salvat cu parașuta dintr-un avion avariat, Editura Favorit, București, 2018

Alte scrieri

• Istoria presei militare, Editura Bibliotheca, Târgoviște, 2008
• Istoria presei militare. De la Cezar la Ceaușescu, vol. I: Armata. Presa scrisă, Editura Bibliotheca, Târgoviște, 2012
• Însemnările unui condamnat la uitare, vol. I (1998–2005) – Așteptând-o pe Gloria, Editura Favorit, București, 2013
• Vânătorii negri. Ultimul comando românesc al lui Hitler, Editura Favorit, București, 2014
• Revoluția inocenților. Interviuri despre evenimentele din Decembrie 1989, Editura Favorit, București, 2014
• Ucenicii zeului Thot. File dintr-o istorie a literaturii române contemporane în interviuri, Editura Favorit, București, 2015
• Testul șobolanului. Spitalul, TEATRU – Antologiile Favorit, București, 2015
• UNDERCOVER. Scriitori militari în Arhivele Securității, vol. I, Editura Favorit, București, 2016
• ISTORIA PRESEI MILITARE. Armata. Presa scrisă (vol. I), Poliție, Siguranță, școli, armate de ocupație. Presa scrisă (vol. II), Editura Favorit, București, 2016
• Aproape totul despre colonelul caricaturii românești, Editura Favorit, București, 2017
• Ion Aramă – de la marinar de frunte la soldatul ultimei șanse, Editura Favorit, București, 2017
• Așii Aviației Regale, Editura Favorit, București, 2017
• Amazoanele văzduhului (Interviuri, povestiri, amintiri), Editura Favorit, București, 2018

Prezențe în antologii

• Sentiment latin/Sentimento latino. Poeți români, poeți napoletani, traducere de Ana Haș și Lelieana Ionescu, Societatea Scriitorilor Militari, București, 2004
• Târgoviște-India. Antologie poetică/Poetical anthology, de Mihai Stan, versiune în limba engleză de George Anca, Editura Bibliotheca, Târgoviște, 2008
• Târgoviște–Chișinău–Sankt-Petersburg. Antologie poetică, de Mihai Stan și Iulian Filip, traducere în (din) limba rusă de Miroslava Metleaeva, Editura Bibliotheca, Târgoviște, 2012
• Din universul poeziei române actuale. Șimdiki römen șiirinin evreninden, selecție și traducere de Marian Ilie, Editura Betta, București, 2018

  (citat Wikipedia)