65. O PERSONALITATE FASCINANTĂ A ISTORIEI AVIAŢIEI ŞI SPORTULUI

O PERSONALITATE FASCINANTĂ A ISTORIEI AVIAŢIEI ŞI SPORTULUI[1]

 

               Cu puţin timp în urmă, după prostul său obicei, facebook a început să mă bombardeze cu reclame, de data asta pentru Editura “Neverland”. Dacă era vorba de vreo prăvălie online de orice altceva, mi-aş fi dat silinţa să blochez reclamele, dar nu am putut respinge oferta unei edituri. Cu atât mai mult cu cât volumul promovat îmi arăta, nici mai mult, nici mai puţin decât poza unuia dintre personajele mele preferate din istoria recentă a românilor: paraşutista Smaranda Brăescu.

               Ştiu destul de multe despre ea. Am citit până acum cam tot ce s-a publicat despre Smaranda, ba am făcut şi eu un scurt articol pentru publicaţia roşioreană DRUM. Şi nu numai atât: în ambiţia cunoscută de a insera în educaţia patriotică a tinerilor cu care am avut bucuria să interacţionez toată viaţa şi biografia unor personalităţi române, demne de a le deveni “idoli”, am pus la cale şi am realizat  mai multe ore de dirigenţie şi simpozioane ştiinţifice, atât la liceul unde am lucrat, cât şi cu nepreţuitul ajutor a prietenilor mei de la Direcţia pentru Cultură a Primăriei municipiului Roşiorii de Vede, având-o ca personaj central chiar pe Smaranda Brăescu. Cel mai recent a avut loc la Muzeul Municipal de Istorie “Petre Voivozeanu”, în aprilie 2022, atunci când am avut onoarea de a-I invita pe cercetătorul Dan Antoniu şi pe tânăra urmaşă a Smarandei, paraşutista Georgiana Dumitrescu, de la Aeroclubul României.

               De aceea m-am întrebat şi am întrebat într-un comentariu la postarea editurii: oare ce poate aduce nou încă o carte despre Smaranda Brăescu, apărută la un an şi ceva după studiul, pe care eu îmi permit să-l numesc exhaustiv, al lui Dan Antoniu?

Cu fairplay, reprezentantul editurii mi-a atras atenţia că orice subiect poate fi expus din mai multe puncte de vedere şi am fost obligat să-i dau dreptate, ba, mai mult, am şi completat formularul de comandă.

               Volumul a sosit curând şi mi-am făcut timp să-l citesc, dar acum trebuie să-mi explic şi eu punctul de vedere, pentru a mă face mai bine înţeles.

               Recunosc din capul locului că am pornit la drum cu o oarecare subiectivitate, ştiind că autorul lucrării nu este un cercetător al istoriei aviaţiei române. Dan-Silviu Boerescu a devenit cunoscut opiniei publice la sfârşitul secolului trecut, atunci când şi-a asumat o misiune destul de îndrăzneaţă, aceea de a publica în România versiunea românească a revistei Playboy. A beneficiat de o promovare perfectă, negativă şi negativistă, din partea mass media “serioase”, astfel încât revista lui s-a vândut foarte bine.

               Totuşi, înainte de a-l “înfrunta” la TV pe maestrul său, domnul profesor, scriitor şi politician Ştefan Cazimir, tânărul Dan-Silviu Boerescu devenise, deja, un nume cunoscut în literatura română, având eticheta “nouăzecist”, datorată multelor sale realizări în domeniu (biografia sa literară este accesibilă pe internet). Era cunoscut şi la Roşiori, pentru că aici a debutat ca profesor de limba şi literatura română, dar şi ca autor şi activist cultural. I-am moştenit, la liceul unde lucram, mai mulţi elevi şi toţi îşi aminteau cu plăcere de el. Mai mult: printre elevii lui de atunci se numără şi unul care, după ani de studiu şi de muncă, a devenit istoric de aviaţie, a publicat mai multe cărţi, a studiat şi a scris chiar şi despre Smaranda Brăescu, iar autorul cărţii noastre îl citează de foarte multe ori. Chiar mă întreb dacă şi-a adus aminte că, pe vremuri, citea acel nume în catalog …

               Am menţionat termenul subiectivitate pentru că printre toate lucrările lui Dan-Silviu Boerescu nu am văzut niciodată ceva legat de istoria aviaţiei sau a sportului românesc.

               De aceea, dar şi după ce am văzut cam ce alte subiecte de studiu a mai abordat autorul nostru, m-am gândit că a cercetat viaţa Smarandei Brăescu în căutare de episoade picante, senzaţionale, dintre acelea care atrag cititorii amator de o lectură uşoară, de tren sau de vacanţă.

Ei bine, mă bucur să recunosc că m-am înşelat. Volumul lui Dan-Silviu Boerescu are multe calităţi şi (să mă ierte autorul dacă nimereşte, cumva, din întâmplare, peste recenzia de faţă) multe defecte, dar nu este, în nici un caz, o carte uşoară.

               Vorbim, aşadar, despre biografia şi cariera primei paraşutiste românce, o sportivă de mare valoare, deţinătoare a două recorduri mondiale şi a mai multor priorităţi istorice.

Pentru a reconstrui o biografie, indiferent de profilul persoanei, înşiruite date şi fapte importante din existenţa acesteia.

               Un biograf “clasic” se “scufundă” în arhive, caută şi găseşte informaţia, o organizează şi o interpretează, apoi redactează un studiu ştiinţific, ordonat cronologic.

               Un filolog, ca Dan-Silviu Boerescu, sau ca mine, face altfel: citeşte cât mai mult, dacă poate chiar tot, din bibliografia existentă, iar după aceea realizează un gen de text, parţial ştiinţific, parţial beletristic. Autorul spune, de fapt: nu e vorba de o lucrare ştiinţifică (vreo “teză de doctorat”!), ci de o lucrare de popularizare realizată prin procedeul agregării de informaţii.

               Cum a făcut: întâi a cules informaţii. Judecând după bibliografia ataşată la finalul volului, domnul Boerescu nu s-a mulţumit cu jumătăţi de măsură. Vedem că a consultat câteva zeci de cărţi de specialitate (mai puţin sus-pomenitul studiu al lui Dan Antoniu) şi alte câteva zeci de siteuri de internet. Apoi a pus cap la cap aceste informaţii, reconstituind nu doar biografia personajului istoric cercetat, ci o întreagă atmosferă a epocii şi mediului în care a evoluat acesta.

               Astfel, pentru a plasa copilul Smaranda Brăescu în timp şi spaţiu, autorul reconstituie Bârladul începutului de secol XX. Un oraş mic, dar cu un suflet mare, constituit din numeroase persoane şi personalităţi de prim rang pentru cultura română. Aşa se face că un episod din viaţa Smarandei, care în alte biografii este menţionat sec, scurt şi fără figuri de stil, în cartea pe care o discutam aici devine un capitol de nouă pagini, în care citim despre Smaranda Brăescu vreo două-trei rânduri, dar şi pasaje despre Alexandru Vlahuţă, Câmpul Iarmarocului şi George Enescu. Şi mulţe alte nume, mai mult sau mai puţin cunoscute.

               În acelaşi stil au fost scrise şi celelalte părţi ale biografiei. Nu am avut răbdarea să număr cu atenţie, lectura este, totuşi, pasionantă, dar cred că din cele aproximativ 200 de pagini ale volumului, referirile stricte la Smaranda nu trec de 50. În schimb, din cele 75% dintre pagini în care nu apare numele personajului titular, cititorul, mai ales cel neinformat în domeniul istoriei aviaţiei române (şi mondiale), poate să afle o mulţime de informaţii.

               De fapt, textul cărţii cam aşa se dezvoltă: “Smaranda a făcut cutare lucru şi a fost ajutată, sabotată, admirată, etc. de X, Y, Z. Da, dar voi ştiţi cine a fost X? Sigur nu ştiţi, dar vă spun eu, pentru că am găsit informaţia pe site-ul … sau în cartea … Şi urmează o frumoasă şi amplă expunere legată de de acel X. Apoi de Y şi de Z, pe multe pagini.

               Sigur că e folositor. Puţini oameni vor căuta, neîndemnaţi, informaţii despre Alex Papană, Constantin Abeles sau Constantin “Bâzu” Cantacuzino. Sau Ioana şi Mircea Cantacuzino, sau Gheorghe Negrescu, sau Sumanele Negre. Dar, prins în naraţiunea pasionantă despre Smaranda Brăescu, te interesează tot ce e legat de evoluţia ei.

Ar apărea, însă, şi o problemă de compoziţie, după părerea mea de filolog, destul de deranjantă: în dorinţa lui de a fi cât mai minuţios, de exact în reproducerea informaţiei, autorul lucrării neglijează estetica textului. De exemplu, perioada “Escadrila Albă”, devine, în creaţia lui Dan-Silviu Boerescu, un lung şir de repetiţii, până la urmă deranjante. Redundanţa, în aviaţie, în tehnica de pilotaj, e un concept lăudat, pentru că măreşte gradul de safety al zborului cu aeronavele moderne. Dar pentru un filolog, orice repetiţie ne-artistică, chiar într-un text dedicat aviaţiei, devine enervantă, deci nepotrivită. Cu atât mai mult cu cât autorul spune că face o lucrare “de popularizare”, nu un manual, un gen de carte care se supune unor norme pedagogice având ca obiectiv dobândirea de noi cunoştinţe şi fixarea acestora.

Ar mai fi o problemă: deşi autorul nostru este un filolog de mare valoare, el face uneori nişte greşeli “à la Balzac”; mai exact, el uită nişte amănunte citate şi, în alt context, oferă detalii noi, diferite de cele anterior citate. Un exemplu, la repezeală: la o primă abordare, citim că Smaranda a fost suită la 6000 de metri de către locotenentul Papană, la bordul unui Potez XIII. Dar autorul reia expunerea privind recordul Smarandei Brăescu din 1931 şi, “uitând” că Papană ar fi pilotat Potez XIII, îl plasează (şi se pare că acesta este adevărul istoric) la manşa unui Potez XXV. Balzac, folosind tehnica (inventată de el) numită “personage reparaissant”, adică reluând informaţii despre personaje inventate la o “distanţă” de câteva romane din ciclul lui “La Comédie humaine”, cred că avea dreptul să încurce nişte amănunte. Dan-Silviu Boerescu ar fi trebuit să fie mult mai atent cu chestiile astea, dar, din păcate, domnia sa a folosit tehnica “copy – paste”, cel puţin o dată, preluând şi greşelile “de tipar” de pe textul online preluat în textul său. Eu nu îl pot acuza pe autor de plagiat, pentru că omul spune clar că preia (nu că ar copia, atenţie!) informaţie, dar cel puţin de “neglijenţă în serviciu” îl acuz fără să mă feresc.

Pe de altă parte, faptul că Dan-Silviu Boerescu nu se pricepe nici un pic la aviaţie e evident datorită multelor “gafe” (rămân la un eufemism) comise în text. Eu sunt un filolog care are multe intersecţii cu aviaţia şi cu istoria aviaţiei. Am început prin a citi cărţi şi reviste de aviaţie, de curiozitate, şi prin a căuta să înţeleg cât mai exact ceea ce citeam, am discutat cu specialişti şi am “văzut cu ochii şi cu mâinile mele”, iar azi pot pretinde că mă pricep un pic la domeniul ăsta. Domnul Boerescu dă dovezi clare că scrie despre chestii pe care nu le cunoaşte, formulând fraze şi paragrafe al căror sens îi rămâne străin. Sigur, domnia sa nu încearcă să explice lucruri pe care nu le ştie, dar un (cât de cât) cunoscător simte că exprimarea autorului nu este a unuia care ştie despre ce discută.

Când vorbim despre o carte (chiar şi de popularizare) ştiinţifică (ştiinţă înseamnă rigurozitate, nu?), principala întrebare care se pune este: putem noi, ăştia, nepricepuţii, să luăm de bun ceea ce citim? Putem face referire la textul lui Dan-Silviu Boerescu dacă ne apucăm să facem, de exemplu, (ceea ce eu am făcut, aşa cum am avut deja onoarea să ma laud mai sus, în anii mei de muncă de educator) un simpozion despre Smaranda Brăescu pentru a le spune tinerilor cine şi ce a fost Smaranda Brăescu? Putem crede şi prelua date şi fapte? Păiiii … am putea, dacă ştim să le filtrăm. Majoritatea informaţiei (ştiu că am abuzat de cuvântul ăsta, dar nu am alternativă, este ceea ce apare în genul ăsta de lucrare) este corectă, eu ştiu, pentru că o pot verifica, dar ce ne facem cu cele câteva procente de eroare? Poate un profesor diriginte nepriceput în domeniu, să aibă încredere în cartea lui Dan-Silviu Boerescu? Hmmmm … Eu ştiu răspunsul şi am şi argumentul practic: elevii unui liceu cu numele “Aurel Vlaicu” au fost întrebaţi de un ziarist cine a fost Aurel Vlaicu. Puţini au nimerit răspunsul exact, dar sunt sigur că, în afară de câţiva copii “jmekeri”, sau glumeţi, elevii mei ar fi răspuns fără greşeală. Sau, alt exemplu, e momentul când un grup de elevi de-ai mei au vizitat Aeroportul “Henri Coandă”, iar când doamna Cristina Giurgea, reprezentanta CNAB, a încercat să prezinte personalitatea marelui inventator, una dintre elevele mele, Cristina Şuţă, i-a luat vorbă de la gură şi a povestit despre Coandă tot ce era de spus. Fără a greşi. Am dreptul să mă laud: copiii mei au primit informaţia (da, ştiu …) exactă, verificată de mine din mai multe surse şi expusă corect.

Bun, şi atunci ce facem cu cartea asta?

M-am apucat să vorbesc despre ea, trebuie să îmi expun şi concluziile personale.

1.      Lectura este plăcută şi uşoară, terminologia este accesibilă şi unui nespecialist (cum este şi autorul). Totuşi, multele reluări şi reveniri devin, de multe ori obositoare şi plictisitoare.

2.      Informaţia este bogată, poate excesiv, chiar inutil de amplă. Repetiţia despre care am pomenit la punctul precedent nu este folositoare, nefiind vorba despre un manual, ci doar despre o carte de vulgarizare, ba poate deveni chiar dăunătoare, prin schimbarea conţinutului de la un paragraf la altul.

3.      Stilul scriitoricesc poate fi considerat obositor, tot datorită repetiţiilor, dar e opţiunea autorului.

4.      Acurateţea, cum spuneam, paote fi discutată, pentru că nu atinge procentul maxim.

5.      Impresia (mea) generală, la ultima închidere a volumului, este aproape pozitivă, pentru că tocmai am citit o carte scrisă fain, dar despre care sunt conştient că are de toate, bune, dar şi mai puţin bune.

 

Şi atunci? E o carte bună sau nu e o carte bună?

Comparată cu alte biografii ale Smarandei Brăescu, nu e o carte bună. Reia o temă prelucrată de alţi autori, o expune deficitar faţă de aceia, neştiinţific.

Dar cred că pentru un cititor care are puţină spre zero cultură aviatică, lucrarea este chiar foarte bună. Prezintă aşa multe întâmplări şi personalităţi, încât poate fi considerată o utilă şi plăcută introducere şi invitaţie la istoriografia adevărată a aviaţiei române. Un appetizer, dacă îmi pot permite termenul.

---

[1] Dan-Silviu Boerescu Smaranda Brăescu “Regina Aerului””, Bucureşti, Editura Neverland, 2023

56. AEROCLUBUL ROMÂNIEI LA CENTENAR

 

AEROCLUBUL ROMÂNIEI LA CENTENAR[1]

M-am tot gândit … şi nu de azi, de ieri … Oare istoria aviaţiei române, sau partea de istorie care merită sau trebuie menţionată de o istoriografie serioasă se reduce doar la aviaţia militară? Dacă facem o statistică a cărţilor, aşa pare, pentru că cercetătorii, în majoritatea lor, s-au ocupat de evoluţia aviaţiei ca armă, de faptele de eroism ale luptătorilor, neglijând, pe nedrept, aviaţia civilă, comercială, sportivă, sau generală.

Dar iată că în decembrie 2020 am aflat de apariţia a două lucrări care repară, întrucâtva, nedreptatea asta. Una dintre ele a fost publicată în Franţa şi am comandat-o la câteva minute după ce am aflat de existenţa ei. Sper că serviciile poştale europene vor funcţiona corect.

A doua lucrare a fost publicată în Romania, de către prietenul meu Horia Stoica şi, nesperat, am intrat foarte repede în posesia ei, prin atenţia şi bunăvoinţa unui om care îi “acuză” pe alţii pentru un lucru de care el este principalul “vinovat”: promovarea Aviaţiei Române! Îi mulţumesc încă o dată domnului George Rotaru, Directorul General al Aeroclubului României, cel care m-a făcut fericitul posesor şi cititor al unei lucrări de mare anvergură, istoria ilustrată a instituţiei pe care o conduce de câţiva ani.

Am trecut imediat la lectură şi, sigur, nu mi-a părut rău decât de un lucru: am terminat prea repede. Cartea-album este atât de bine structurată, scrisă şi ilustrată, încât am asimilat-o în câteva ore, învătând o lecţie pentru care, dacă era din alt domeniu, aş fi avut nevoie de câteva săptămâni. Şi acum pot depune mărturie că:

Lucrarea e alcătuită din patru capitole mari, redactate de cei trei autori după, să spunem, specialitatea fiecăruia.

Dan Antoniu, pe care îl ştiu dintotdeauna drept un mare cunoscător al perioadei de pionierat al aviaţiei române (cărţile lui despre Vuia, Vlaicu şi Coandă m-au obligat de fiecare dată să repar rucsacul în care le-am adus acasă, dovada că istoria aviaţiei e un domeniu foarte greu) a aprofundat această întindere de timp, pornind de la primele iniţiative ale prinţului George Valentin Bibescu. Baloane, planoare, ziarişti, aeronauţi, piloţi, cam asta vedem în pozele inserate, alături de documentele de arhivă şi memorialistice, după bunul obicei al autorului. Îmi exprim părerea că data cea mai importantă în context este 1920, atunci când numeroşii piloţi, observatori aerieni şi aeronauţi din România s-au adunat într-o organizaţie denumită Aero-Clubul Român. Este chiar momentul de la care se împlinesc 100 de ani, cei pe care Aeroclubul României l-a marcat în 2020 şi pe care, dacă un am fi avut ghinionul ăsta numit virus, l-ar fi sărbatorit cu mare fast, prin Zbor.

Sigur că nu am nici un interes să fac un rezumat scris al lucării despre care discutăm aici, ar fi păcat   să greşim astfel. Dar trebuie să apreciem acribia şi minuţia de matematician a cercetătorului, care trece în revistă majoritatea evenimentelor organizate de Aero-Club: mitinguri, competiţii (chiar şi de frumuseţe) pe plan intern, activităţi de turism aerian, colaborarea şi fuziunea cu ARPA (Asociaţia Română pentru Propaganda Aviaţiei), petreceri, deschideri de şcoli de zbor şi de modelism, recorduri … doar e perioada aceea când zburătorii din toată lumea doborau recorduri după recorduri, iar ai noştri au fost în primele rânduri, raiduri, dintre care unele au devenit faimoase şi, desigur, alegerea prinţului George Valentin Bibescu în fruntea Federaţiei Aeronautice Internaţionale. Capitolul “Născut din pasiune” se încheie (nici nu concepeam altfel, doar îl citesc pe domnul Dan Antoniu dintotdeauna) cu o serie de anexe, anume reproducerea documentelor citate ca sursă de cercetare istorică – “documente primite sau emise de Aero Clubul Român, sau instituţii oficiale”.

“Crescuţi prin sacrificiu” este al doilea capitol al cărţii, semnat de dl. Horia Stoica. Având avantajul tinereţii şi al “puterii de muncă” (ştiu cam ce preocupări diverse are cercetătorul braşovean şi mă mir mereu cum reuşeşte să-şi facă timp pentru toate, ba să şi răspundă, prompt, oricând, dacă îi cer ajutorul), Horia explică aproape didactic, minunea pe care o reprezintă dezvoltarea şi răspândirea zborului omului în România. Cine şi ce a contribuit la asta? Exact acest lucru îl află cititorul, cu multe amănunte, cu nume şi caractere umane: şcoli de pilotaj, organizaţii, asociaţii, locuri, aerodromuri, acte normative, documente înregistrate oficial, ştiri şi articole de presă, piloţi, instructori, elevi, performeri, afişe şi fluturaşi, din nou raiduri, recorduri, aeronave, cercetări, producători de aeronave, aeromodelism, situaţii amuzante, mitinguri, situaţii neplăcute, accidente, victime, personalităţi, dintre care care unele cu legături inedite cu aeronautica, planorism, ambiţii, paraşutism, alte recorduri … Este descrisă activitatea tuturor şcolilor civile de pilotaj existente până la sfârşitul anilor ’40; sigur, eu, subiectiv fiind, vreu să cred că se pune mai mult accent pe cele din zona Braşovului şi pe cea de la Roşiori.

Încerc să îmi explic la ce “sacrificii” se referă titlul capitolului. Autorul detaliază încă de la primele rânduri: sacrificii financiare, sacrificii morale … Dar, în cele 137 de pagini ale capitolului, cele mai grele sunt sacrificiile umane, numeroase în perioada abordată, aşa cum se vede în tot materialul documentar prezentat. Nu numai pentru că suntem compatrioţi cu Meşterul Manole, ci pentru că aviaţia mereu a cerut jertfe …

Al treilea capitol, redactat de acelaşi Horia Stoica, se referă la “transformarea şi organizarea aviaţiei sportive şi a şcolilor de pilotaj din România” după terminarea celui de-al doilea Război Mondial până la sfârşitul perioadei comuniste: “Spre un Aeroclub Central 1945-1989”. Binenţeles că ne aşteptăm să citim despre o nouă zonă cenuşie, pentru că ştim că, după 1945, aviatorii erau priviţi cu neîncredere de noua putere. Chiar dacă au apărut noi organizaţii care au preluat oamenii şi patrimoniul celor de dinainte de război, atât resursa umană, cât şi cea materială au fost mult diminuate. Fiecare filă de calendar scrisă de Horia Stoica conţine evenimentele care au privit aviaţia sportivă, căutând să expliciteze involuţia şi apoi evoluţia acesteia. Nu e uşor. Lozincile şi acţiunile propagandistice nu lipseau la începutul perioadei staliniste din istoria noastră. Dar nici acţiunile. Instituţia coordonatoare a aviaţiei sportive a devenit, din 1950, Aeroclubul Central al Republicii Populare Române, iar şeful ei avea rang de ministru. Au apărut şcoli de pilotaj, material volant, anume planoare şi chiar avioane din import, cadrul legislativ a fost perfecţionat, chiar dacă asta a presupus schimbarea continuă a “stăpânului”. Ca o remarcă importantă, în dotarea aviatorilor sportivi au intrat şi aeronave de concepţie şi producţie românească, avioane şi planoare. Încep să se înregistreze şi performanţe şi se afirmă tineri aviatori, care, după ani, aveau să fie consideraţi “legende ale aviaţiei sportive române”. Deja, pe paginile de carte se văd numele unor oameni pe care i-am cunoscut şi eu sau măcar am citit multe despre ei. Unul dintre ei mi-a fost chiar “şef”, fiind, pentru o vreme, preşedintele Asociaţiei Aviatorilor Braşoveni, domnul Nicolae Conţu. Odată cu răsfoirea “calendarului” şi cu creşterea valorii Aeroclubului, cresc şi performanţele aviaţiei române, la care am devenit şi eu martor de la un moment dat, pentru că, din fragedă pruncie am asistat la mitingurile aviatice de la Braşov, Sânpetru şi Ghimbav. Dacă eram prea mic pentru a şti sau recunoaşte aeronavele şi oamenii care evoluau pe aerodromul de pe strada 13 Decembrie (îmi pare rău că nu mai ţin minte dacă era aerodromul fostei fabrici IAR, de pe dreapta străzii, sau aeroportul de atunci al Braşovului, de pe stânga străzii), dar sigur îmi amintesc de voltijele biplanelor de atunci (cartea despre care discutăm îmi spune că ar fi putut fi Bücker 133) şi mai ales despre “nenea ăla care făcea gimnastică pe avionul în zbor” (azi s-ar numi “wing walker”, aici, în carte, aflu că îl chema Ion Negroiu), iar avionul era un Polikarpov Po-2, pilotul fiind Ştefan Calotă. Iată cum istoria scrisă verifică memoria mea, vizual-afectivă.

Istoricul de aviaţie nu va uita să reţină şi performanţele în competiţii, naţionale şi internaţionale, ale aviatorilor sportivi români. Şi la capitolul ăsta, memoria mea primeşte confirmări, dovadă că, şi de la distanţă, pentru că nu eram decât un tânăr spectator la mitinguri şi nu cunoşteam pe nimeni. Am chiar şi bucuria de a vedea o imagine de la, cred, ultimul miting de la Ghimbav la care mi-am folosit ochelarii, cel din 1975, dar şi de la o “defilare a oamenilor muncii şi sportivilor” de la Brasov, 23 august 1970, la care am participat şi eu, micuţ pionier de la şcoala 5, curios să vad apoi trecerea planorului (aflu acum, împins pe asfaltul bulevardului Gheorghe Gheorghiu-Dej de către planoriştii Aeroclubului). Ar trebui să mă fi cuprins şi pe mine autorul în lucrare ca făuritor de istorie.

După un scurt intermezzo constând dintr-un istoric al clădirii de pe Lascăr Catargiu care adăposteşte azi Sediul Aeroclubului României (autor dl. Sandu Bartoc), cartea continuă cu istorie contemporană: “Desăvârşit prin talent. Activitatea Aeroclubului României din 1990 în prezent”.

Capitolul al patrulea al cărţii noastre e redactat de domnul George Rotaru, de fapt cel mai în măsură să o facă, în calitate de Director General în funcţie.

Într-un stil complet diferit – autorul fiind inginer, om al ştiinţelor exacte şi pilot acrobat, capitolul final, “Desăvârşit prin talent”, e o dare de seamă amănunţită, privind patrimoniul, activitatea şi performanţele Aeroclubului şi ale oamenilor săi în aceşti ultimi 30 de ani. Şi trebuie să recunoaştem că avem cu ce să ne lăudăm. Avem (îmi permit să folosesc persoana întâi plural, un grup din care face parte şi vorbitorul, pentru că, deşi nu sunt membru al Aeroclubului României – denumirea instituţiei începând cu 1991 – sunt, afectiv, unul dintre aeroclubişti, ba, mai mult, sunt zburător, ca pasager, la bordul aeronavelor cu sigla AR), avem, aşadar, o flotă bogată de aeronave de toate categoriile, avem oameni extrem de bine pregătiţi, avem infrastructură, avem prieteni şi susţinători, avem, ca o consecinţă firească, performanţe extraordinare, care ne permit să ne aşezăm, cum spun comentatorii de fotbal, “la masa bogaţilor”.

Perioada asta de 30 de ani care completează centenarul Aeroclubului, şi la care am fost martor nemijlocit, este marcată de zeci de spectacole aeriene, mitinguri şi fly-in-uri – prin care, de fapt, AR îşi face datoria de a promova frumuseţea zborului. Avioanele de acrobaţie, de categorii diferite şi de … vârste diferite au arătat în fiecare an unor audienţe de zeci, chiar sute de mii de oameni la o manifestare, de ce sunt capabili piloţii români, cei care au inclus în inventarul cladirii din Lascăr Catargiu medalii luate la competiţii supreme, europene şi mondiale. Interesant şi frustrant, totuşi, orice român ştie cine e Mutu sau Tătăruşanu, deşi fotbaliştii ăştia nu au câştigat niciodată vreo medalie pentru România, ci doar bani pentru bugetul lor personal, dar numele lui Ferencz Laszlo sau Andrei Şerbu, medaliaţi la campionate europene şi mondiale de acrobaţie cu avionul, Alex Nicolau sau Valerica Popescu, deţinători de recorduri absolute la paraşutism, ori Octav Alexan, vicecampion mondial la acrobaţie cu planorul, sunt cunoscute numai unor prea puţini, pentru că nu sunt menţionate niciodată în jurnalele de ştiri sportive. Şi totuşi, oamenii ăştia zboară cu tricolorul pe piept (sau chiar poartă acel drapel imens la airshows sau la sărbători naţionale, dar numele lor uneori nici nu e aflat de cei de pe margine (mă gândesc la Cristinel Popescu, cel care a aterizat în 2018 în centrul Braşovului cu un tricolor de 200 metri pătraţi, aplaudat dar … neprezentat de moderatorul paradei).

Am prezentat aici o lucrare istorică pe care domnul George Rotaru mi-a oferit-o cu denumirea “album”. Cred că trebuie comentată ideea asta. Sigur că e un album, pentru că privim, pe 400 de pagini, 892 de imagini. Dar este mult mai mult decât atât, pentru că, de fapt, imaginile vin în completarea textului documentar şi nu invers. Dar trebuie apreciată selecţia fotografiilor, documente preţioase din istoria asta de 100 de ani. Pozele au fost selectate din colecţiile autorilor (iar eu ştiu cât suflet pun Dan Antoniu şi Horia Stoica în a căuta şi restaura, electronic, fotografii de demult legate de preocupările lor şi ale cititorilor lor), iar în privinţa celor mai recente, folosite de George Rotaru, unele sunt realizate de domnia sa, altele de artişti specializaţi în fotografia aviatică, spotteri, pe care i-am cunoscut şi de la care am învăţat şi eu câte ceva. Subiectele imaginilor sunt diverse, de la scannurile unor documente oficiale şi ale unor pagini publicate, în presă sau în volume, la portrete ale unor personalităţi, aeronave, instantanee de la evenimente, obiecte de patrimoniu, locuri importante în context, imagini de propagandă, secvenţe de zbor, bref, “mii de cuvinte” care exprimă evoluţia şi locul Aeroclubului în istoria României şi a Românilor. Aşadar, un ALBUM ISTORIC.

Pentru că am citit, împreună, lucrarea, putem încerca să tragem nişte concluzii. E cât se poate de uşor să o facem. Albumul trebuia să fie, în 2020, doar o verigă din lanţul unor manifestări dedicate aniversării centenarului Aeroclubului, celelalte fiind, în primul rând, mitingurile aviatice. (Nu pot şti, dar sunt convins că ar fi fost unele grandioase – păcat că adjectivul ăsta nu suportă grade de comparaţie, pentru că, de fapt, toate spectacolele aeriene organizate de AR sunt grandioase, chiar dacă nu au ceva de aniversat. Sper că 2021 va fi anul post covid, nu o prelungire a celuilalt şi ne vom “scoate pârleala”, pentru că ştiu, şi pentru oamenii din interiorul aviaţiei sportive a fost la fel de greu să zboare în “circuit închis”). De aceea, lucrarea s-a vrut şi a reuşit, cred eu, să fie un simbol al marii aniversări a Aeroclubului României. Prin conţinut, prin prezentare, prin propria-i măreţie grafică şi documentară, realizarea editurii Host Models se înscrie într-o listă (necesară) mereu mai lungă de cărţi de istorie a noastră, a tuturor românilor.

Îl citez pe George Rotaru: “La împlinirea a 100 de ani de la fondarea sa, Aeroclubul României se poate mândri cu o flotă impresionantă de planoare şi avioane […] şi cu facilităţi proprii dezvoltate recent, în care se realizează reparaţii capitale şi modernizări ale aeronavelor. Totodată, rezultatele deosebite obţinute în ultimii ani la campionatele europene şi mondiale la acrobaţia cu avionul şi planorul, la zborul de distanţă cu planorul, precum şi în paraşutism, sunt dovada clară că suntem o instituţie puternică, modernă şi hotărâtă să cultive performanţa în sporturile aeronautice.”

Păi … nici nu aşteptăm altceva.

---

[1] Dan Antoniu, Horia Stoica, George Rotaru Aeroclubul României 100 de ani în imagini, Braşov, Editura Hostmodels, 2020