INFERN DEASUPRA PLOIESTIULUI

Inca o carte importanta aparuta in acest an: INFERN DEASUPRA PLOIESTIULUI, de prof. dr. Valeriu Avram si Alexandru Arma. 
Ma mandresc cu dedicatia semnata de domnul profesor Avram pe exemplarul pe care mi l-a daruit.

 

NĂSCUT PENTRU A DOUA OARĂ

Pana ajung sa o citesc, ma multumesc sa semnalez aici cartea de debut a prietenului meu Alin C. Ionescu, cunoscut si ca Ronin_731. Felicitari, Alin si bonne continuation!

Istorie şi Aviaţie

Istorie şi Aviaţie[1]

            Istoria oricărui popor este scrisă, orice ar zice specialiştii, nu numai din mari evenimente sau conducători de state şi oştiri, ci şi din istorii individuale, din biografii şi fapte ale unor anonimi ai fronturilor de luptă. Aşa cum, din pâraie reunite se formează fluvii, tot aşa din poveşti ale unor indivizi se reconstituie (şi se explică), prin reunirea lor intre coperţile unor cărţi, evenimente descrise apoi prin lecţii in manualele de istorie.

            Un astfel de râu este volumul publicat de curând de cercetătorul şi scriitorul Daniel Focşa. Am spus scriitorul pentru că textele reunite sub titlul generic „Aviatori de altădată” nu se vrea un simplu studiu de specialitate. Aşa cum remarcă în prefaţă cunoscutul critic Horia Gârbea, volumul în discuţie se adresează unui public larg, nu doar unui public de specialitate.

            Încă de la prima vedere, cartea (vorbim despre o culegere de articole apărute în presa militară sau în cea specializată în istorie, destinate) atrage şi incită curiozitate. Coperta reproduce o fotografie foarte clară a unor femei frumoase, alături de un avion şi un ofiţer. Este vorba de trei aviatoare, Irina Burnaia, Virginia Duţescu şi Nadia Russo, căpitanul aviator Constantin Abeles şi avionul Nadiei, un Bücker Jungmann. Pentru cunoscători, numele sunt legendare. Pentru ceilalţi, o invitaţie de a afla mai multe despre aceste personalităţi. Parcurgând cuprinsul volumului, invitaţia este şi mai clară. Se regăsesc numele unor mari piloţi din aviaţia română, eroi uitaţi de unii, dar păstraţi cu sfinţenie în memorie de către cei care ştiu să respecte. Pe unii dintre cei menţionaţi, autorul i-a cunoscut personal, a avut norocul (şi cinstea!) de a sta de vorbă cu ei, de a le primi amintirile şi de a-i readuce în faţă: ma refer aici la generalul (av.) (r.) Dan Stoian, acela care, cand semnează o scrisoare uită să îşi scrie gradul, dar niciodată nu renunţă la iniţialele „V. R.” (veteran de război), calitate de care este mândru; la generalul (av.) Ion Di Cesare (de curând plecat dintre noi, la vârsta de 96 de ani, răpus de o boală mai nemiloasă decât inamicii de pe frontul celui de-al doilea Război Mondial; Mariana Drăgescu, faimoasă în anii războiului, când, alături de camaradele ei a pilotat avioane sanitare, readusă in mijlocul aviatorilor după 1990 şi sărbătorită, în acest an, la 100 de ani de viaţă; Stela Huţanu-Palade şi Viorica Huţanu, surori care au locul lor bine meritat în cartea aviaţiei române, prima ca pilot al Escadrilei Albe, a doua ca primă însoţitoare de bord brevetată. În cazul căpitanului aviator Dan Vizanty, decolat către Escadrila din ceruri cu mult înainte ca Daniel Focşa să să îşi înceapă activitatea, autorul nostru a cunoscut-o şi intervievat-o pe fiica aviatorului, doamna Ana Maria Vizanty, care i-a pus, de asemenea, la dispoziţie o sumă de documente importante.

            Lista personalităţilor menţionate în carte este completată cu comandorul aviator Traian Popteanu, pilot de hidroavion, locotenentul aviator Teodor (Dido) Greceanu, Nadia Russo, pilot al Escadrilei Albe şi căpitanul aviator Ion Profir, pilot de bombardament pe Frontul de Est.

            Pe toţi aceştia îi uneşte, dincolo de povestea mirifică a zborului, o activitate de război remarcabilă, indiferent de tipul de misiuni pe care le-au executat, şi, după 1945, aceeaşi lipsă de recunoştinţă a societăţii româneşti, de fapt a diriguitorilor comunişti ai ţării, care i-au răsplătit pe aviatorii noştri cu ani de puşcărie sau cu o nemeritată degradare militară şi socială pentru remarcabilele lor fapte de arme (mai ales) pe frontul antisovietic. Pentru unii dintre ei, recunoaşterea şi acordarea unor grade onorifice şi a unor (minore) recompense materiale a venit prea târziu, la vârste când nu mai puteau profita în nici un fel (mă refer aici la gradele onorifice de general primite de Dan Stoian şi Ion Di Cesare, sau acela de comandor al lui Traian Popteanu, grade care nu au adus cu ele şi o pensie militară corespunzătoare …). Pentru alţii, cum a fost Ion Profir, nu numai că ai lui nu i-au acordat respectul cuvenit, a fost jignit şi de cei la care căutase adăpost după începerea prigoanei comuniste, nemaigăsind altă soluţie decât sinuciderea.

            Lucrarea este completată cu un articol despre acei oameni pentru care zborul şi datoria faţă de patria lor au fost atât de importante încât nici infirmitatea nu i-a împiedicat să piloteze avionul sau să sară cu paraşuta. Da, noi îl cunoşteam pe Gheorghe Bănciulescu, un adevărat pionier al acestei categorii de aviatori, dar Daniel Focşa ne aduce la cunoştinţă o listă lungă de exemple, respectul (autorului, ca istoric) pentru ei nefiind ştirbit de faptul că, la un moment dat, unii au luptat în tabăra adversă.

            În sfârşit, dar nu în cele din urmă, cartea în discuţie conţine un capitol închinat pionierului istoriografiei de aviaţie a anilor puterii comuniste, Domnul (majuscula este necesară!) Cornel Marandiuc. Strecurându-se cu abilitate printre ochiurile plasei securisto-autoritariste ale cenzurii anilor 1980, Cornel Marandiuc a publicat, la Cluj, o carte de referinţă despre aviaţia română de vânătoare şi activitatea acesteia în 1944, atunci când ne băteam, pe două fronturi, cu două superputeri aeriene: Statele Unite şi Uniunea Sovietică, unite în frenezia distrugerii (spuneau ei doar a) sursei de energie a armatei germane şi a aliaţilor acesteia. Inimi cât să cuprindă cerul patriei, urmată de Cavalerii bimotoarelor de asalt (ar fi trebuit sa mai existe si o a treia parte a studiului, dar ceea ce nu a reuşit cenzura comunistă a izbutit economia de piaţă post-decembristă, care nu a găsit nicăieri resursele materiale necesare editării acestei cărţi) au deschis multora, inclusiv semnatarului acestei cronici, ochii spre o latură a istoriei românilor care, până atunci, ascunsă adânc sub praful uitării voite.

            Nu ne credem un formator de opinie, ci doar un cititor de istorie a aviaţiei. În această calitate ne permitem să recomandăm lectura acestei cărţi tuturor categoriilor de cititori. Cei care ştiu vor putea spune că sunt reluate elemente cunoscute (şi ce dacă, poate, odată şi odată, aceste elemente se vor impune şi vor impune respect). Cei care încă nu ştiu vor afla şi vor învăţa că noi, românii, nu suntem obligaţi să aşteptăm la coadă, după alte naţiuni, pentru a fi respectaţi. Avem conaţionali de cea mai mare valoare, avem înaintaşi respectabili (da, avem şi din cealaltă categorie, dar făcând comparaţia şi folosind puterea de judecată poate reuşim să nu repetăm nişte etape istorice de care acum ne ruşinăm). A, şi avem, din fericire, oameni care îşi fixează ca ideal de viaţă scrierea unei istorii cât mai adevărate şi cât mai complete. Printre aceştia se numără şi Daniel Focşa, pe care îl felicităm pentru realizarea sa de azi şi îi urăm succes în continuare. Şi chef şi putere de muncă!

---

[1] Daniel Focşa AVIATORI DE ALTĂDATĂ, Iaşi, Editura « Institutul European, 2012

Grupul 7 Vânătoare şi eroii săi

Grupul 7 Vânătoare şi eroii săi[*]

Cu aproape 30 de ani în urmă, când pentru mine « istoria » era doar disciplina pe care o predau colegii mei de cancelarie, un obiect de studiu încărcat cu cifre şi cu nume de oameni care nu însemnau nimic, decât poze din manuale, am avut norocul să îmi cada în mână o carte care m-a făcut să-mi schimb atitudinea: „Inimi cât să cuprindă cerul patriei”, a lui Cornel Marandiuc, mi-a adus în faţă nişte evenimente le cunoşteam, vag, din povestirile prietenilor tatălui meu, aviatori veterani de război.

Nu mult după aceea, la o şedinţă a Asociaţiei Aviatorilor Braşoveni, alături de preşedintele ASAB a luat loc un domn (pentru mine) necunoscut. Când a s-a prezentat, nu mi-a venit să cred: îl chema „comandor Di Cezare”. Unul dintre eroii acelei cărţi care mă fascinase. Era ca şi cum, dintr-o dată, asemenea Alicei lui Lewis Carrol, aş fi pătruns într-o lume livrescă, alături de un personaj de poveste. Aş fi vrut să îl aud relatând el însuşi evenimentele descrise în carte, mi-l imaginam la manşă, trăgând cu furie şi doborând toţi inamicii din lume.

L-am revăzut de multe ori pe comandorul, apoi generalul Ion Di Cezare. De fiecare dată mă bucuram de relatările lui, care aproape că nu se repetau de la o ocazie la alta. Cu atât mai mult m-am bucurat atunci când am aflat că prietenul meu, cercetătorul în domeniul istoriei aviaţiei Sorin Turturică, a acceptat, la sugestia dlui general Ion Di Cezare, să întreprindă un studiu al activităţii Grupului 7 Vânătoare, unitatea din care a făcut parte si locotenentul Di Cezare, şi care şi-a dobândit un binemeritat renume în luptele din prima parte a Războiului Mondial. Mulţumirea mea avea mai multe cauze: ştiu că Sorin Turturică este un foarte bun cunoscător al istoriei celui de-al doilea RM, mai ştiu că este un cercetător minuţios, care nu lasă să-i scape nici un amănunt conţinut de documentele de arhivă şi ştie cum să le pună cap la cap, pentru a reconstitui evenimentele; eram, de asemenea, sigur, că fiind iniţiatorul studiului, dl general Di Cezare nu va fi departe de cercetător, ajutându-l cu amintirile proprii, dar şi cu documente şi fotografii aflate în arhiva personală, care vor contribui la adevărul cărţii. De asemenea, dl Turturică poate fi considerat un scriitor experimentat, fiind, deja, la a cincea carte publicată (şi având zeci de articole tipărite în reviste specializate), ceea ce conferă garanţia unei lecturi plăcute, nu numai instructive.

Nu m-am înşelat. Am luat cunoştinţă cu textul încă din faza de elaborare a sa şi a trebuit să recunosc faptul că „ameninţările” autorului că are la dispoziţie o mare cantitate de informaţie, pe care nu intenţionează să le treacă cu vederea, toate fiind importante la descrierea unui fenomen, sunt cât se poate de reale.

Lucrarea începe cu o scurtă istorie a aviaţiei de vânătoare: apariţie, tactici de luptă, tehnică (avioane şi muniţii, terenuri, etc.), oameni, aparţinând mai multor forţe naţionale. Activitatea aviaţiei de vânătoare române este redată în comparaţie cu a altor forţe aeriene, în perspectivă diacronică, urmărindu-se atât dotarea, încă de la început, cât şi evoluţia tacticilor de luptă.

Trecând la obiectul strict al studiului, luăm cunoştinţă de apariţia unităţilor de vânătoare române cu amplasamentele lor respective şi misiunile încredinţate, pentru timp de pace sau de război, de oamenii care le-au încadrat şi avioanele pe care le-au avut în dotare, precum şi de diverse evenimente (unele tragice) din existenţa acestor unităţi. Astfel, Flotila 1 şi, apoi, Grupul 7, apar în istorie normal şi motivat, date fiind condiţiile geostrategice ale momentului.

Odată cu apariţia, să-i zicem, oarecum abstractă, a unei denumiri, pe scena istoriei păşesc şi oamenii, personajele principale ale cărţii. Aviatori români şi germani, cu viaţa lor militară şi privată, cu necesităţi şi ordine date şi primite, cu evenimente îmbucurătoare sau triste. Indiferent de gradul lor militar sau funcţia pe scara ierarhică, aviatorii, dar şi tehnicii Grupului 7 trec prin etape de evoluţie atent studiate de autor, pe baza arhivelor, amintirilor, interviurilor, fotografiilor. Oameni care învaţă să zboare şi să lupte, mai întâi potrivit unei tactici de inspiraţie franceză, apoi, aplicând experienţa aliaţilor germani. Sunt aduse în faţa cititorilor destinele din perioada premergătoare intrării României în război ale unor oameni care întâmplător sunt şi aviatori, sunt şi militari: Mihail Romanescu, Alexandru Popişteanu, Greceanu, DiCezare, Scurtu, Mucenica, Polizu, Manoliu (am notat aici doar câteva nume, la întâmplare, toţi zburătorii Grupului sunt pomeniţi în lucrare, milităreşte, în ordinea de bătaie).

Misiunile de luptă sunt menţionate istoric (data şi ora) şi tactic, cu precizarea importanţei tactice a misiunii, a participanţilor şi avioanelor lor, muniţiei îmbarcate şi consumate, a efectelor – victorii sau înfrângeri aeriene, efecte la sol, efecte pe termen lung asupra inamicului sau trupelor proprii. Pierderile alor noştri sunt percepute, de către cititor, uman, piloţii aceia sunt unii dintre noi, descrişi ca atare. Un episod, care, probabil, are un impact deosebit asupra noastră, este apariţia meteorică a fraţilor Ruspoli, italieni veniţi să lupte alături de ai noştri şi căzuţi în bătălie.

Un element de originalitate a cărţii lui Sorin Turturică este ampla şi competenta analizare a activităţii Grupului 7. Cum să nu fie competente, când aceste aprecieri (adăugate în anexele volumului) sunt făcute de însuşi comandantul Flotilei, comandorul Mihail Romanescu, cel care a fost alături de aviatorii lui, preluând, pentru o scurtă perioadă, chiar şi comanda Grupului, după pierderea lui Popişteanu. Sunt trecute în revistă toate realizările aviatorilor noştri, ca şi neîmplinirile, căutându-se soluţii pentru evitarea situaţiilor negative dar şi pentru asigurarea succesului la toate nivelurile, pornind de la cel individual, şi continuând cu celula, patrula, escadrila, grupul, flotila. Sunt oferite soluţii clare şi pentru cazul victoriei aeriene, cât şi pentru cel al înfrângerii, dar sunt făcute şi propuneri pentru o strategie de ansamblu a folosirii aviaţiei de vânătoare la apărarea teritoriului, în funcţie de posibile şi probabile atacuri inamice.

De asemenea, anexele cuprind şi documente referitoare la situaţia materială şi tehnică a Grupului la încheierea primei campanii (cucerirea Odessei), şi anume rapoarte privind situaţia şi starea materialului volant (avioane aflate în stare de zbor sau nu) dar şi propuneri cât se poate de concrete pentru îmbunătăţirea stării de fapt prin achiziţionarea de aeronave noi şi înarmarea corespunzătoare a acestora.

Un album bogat, cuprinzând fotografii in mare parte inedite, obţinute, în mare parte, de la dl. general Di Cezare, completează un studiu extrem de interesant, o lucrare care vine să clarifice şi să perpetueze activitatea de front acestui Grup 7 legendar din Flotila 1 Vânătoare.

Personal, nu pot decât să mă mândresc cu dedicaţia pe care mi-a oferit-o autorul pe volumul meu şi cu faptul că el crede ca i-am fost ajutor în redactarea textului cărţii, şi să îi urez lui Sorin Turturică mult succes la redactarea şi publicarea zecilor de cărţi de istorie a aviaţiei române care de abia aşteaptă să fie scrise şi citite.

Mihai-Athanasie Petrescu

---

[*] Sorin Turturică Cruciaţi ai înălţimilor – Grupul 7 Vânătoare de la Prut la Odessa (iunie-octombrie 1941), Bucureşti, Editura Militară, 2012

POEME DE LOCOTENENT AVIATOR GHEORGHE MOCIORNITA

Student fiind la Universitate in anii '70 am invatat Literatura Engleza cu dna profesoara Maria Mociornita. Nu am facut, pana azi, legatura intre numele ei si al pilotului de vanatoare Gheorghe Mociornita. Acum am gasit in siteul worldwar2.ro numele profesoarei mele si doua poezii de Gheorghe Mocionita, traduse de ea in limba engleza. Sper ca nu se supara nimeni pe mine ca preiau cele doua poeme, odata cu mentionarea sursei.

http://www.worldwar2.ro/arr/poems.htm

Poems of lt. av. Gheorghe Mociornita

The poems were translated by Prof. Maria Mociornita, the sister of poet/fighter pilot. I thought that the artist in Gheorghe Mociornita should not be overlooked. Nor should the soldier.
A DREAM
Deep in my dream
it was as if I were in flight
above the sky of humans.
Down beneath us,
gorgeous swellings of light
looked as though arrested
under blazing silver fires.
I was flying in a covey of Walachian birds
and our wings would carry
the red of poppies, the yellow of ripe fields,
the light blue sky of soaring larks.
From their far old-standing place
the Carpathian Mountains
were cautiously watching us!
A short sharp noise alarms the sky!
High above us
thin foil bumblebees were swarming.
More packed
and in no time at all
we made for them.
In endless flight from far-off countries
queer-looking birds with two long tails
and double-headed,
in wild and hungry rush had come
to rend my native land's clear sky.
At quiet speed
we all flew upwards
allowing them to pass.
Yet moving forward
they wouldn't even dream of it!
upward they fly in ever higher circles
and down they dash in spinning dives.
Upward vaultings
sideways glidings,
oblique boltings!
With wide-stretched arms
prodigious sirens are whirling in the air.
All at once, my searching eye
got a glimpse of two of them
in close pursuit of one of ours!
What were they up to?
Right then, my ploughman's hand from old ancestors
fired at them hot burning seeds
which they got deep into their bowels...!
With both of them tipped over and disrupted
their fierce rushing chase
was doomed to go to pieces!
From high up there, from the core of heavens
in piercing swirling downfall
they tried to find a way to our golden fields
and through their folded wings,
full-bloomed, the poppies glistened!
May 1944
Unfortunately, the claim on the P-38 (described in this poem) was not found yet. We can only speculate on the date: 5, 6 or 18 May?

SONG
... and these horizons are so wide...
down here, beneath us,
both the peaks of TATRA
and MATRA's slopes abrupt;
the sharpness of eyesight
establishes their limits.
Abundant snow is present everywhere,
the reddish spots are forests,
amidst the witness of the valleys
SAJO seems to have got lost!
.............................................
Searching the immensity
silently I count the instants.
Right now it's time!
In swift flight on one wing
we unscrew the heights,
one after the other
would fall through that tower
the tower of sacrifice!
.............................................
Bewitched by our swirl and wirl
the endless marching column stopped!
Burning circles doomed to death,
like fire balls we spit with stars
countless beads and beads of blood
.............................................
Somewhere the dearest ones
will be no longer waited for!
fresh tears are to be shed anew...
.............................................
The horizons are so wide...
the engine's singing, singing
and the song is within me;
I am myself the song,
the Blind song of Destiny!
January 1945

ÎNSEMNĂRI ALE OMULUI-PASĂRE

Deşi îl cunoşteam mai bine pe domnul profesor Vasile Tudor ca pe un cercetător al istoriei aviaţiei române, cu o pasiune deosebită pentru lupta zburătorilor români pe frontul celui de-al doilea Război Mondial, iată că domnia sa ne aduce aminte că este, înainte de toate şi mai presus decât orice, pilot - pilot planorist, om-pasăre care a simţit facinaţia formei celei mai pure a zborului, aceea a aparatului fără motor. Volumul pe care l-a propus cititorilor este o colecţie de jurnale de bord ale colegilor săi planorişti, o suită de notiţe luate de aceştia în timpul unor zboruri de rutină, sau, dimpotrivă, pentru recorduri.
După cum se ştie, românii au fost printre primii care au ştiut să se ridice în aer. Poate, aşa cum mărturisesc unele documente, i-au luat-o înainte chiar şi lui Otto Lilienthal, cel care este recunoscut ca primul om care a zburat cu un aparat (fără motor) mai greu decât aerul. Totuşi, primele şcoli de planorism au apărut la noi destul de târziu (1932), iar adevăratele performanţe au venit de abia începând cu 1938. Dar, după aceste date istorice, avântul planorismuluiu a fost deosebit de puternic ; au fost înfiinţate numeroase şcoli în toate regiunile ţării (începându-se, desigur, cu Braşov –Sânpetru) ; au început primele zboruri pentru performanţă (tot la Sânpetru) ; şi, desigur, odată cu zborurile, au apărut şi însemnările. Volumul despre care vorbim înmănunchează semnăturile a aproape treizeci de piloţi : Alexa Ioan, Atanasiu Constantin, Bartha Bela, Bochiş Lică, Cernescu Eugen, Cucu Gheorghe, Deliu Gheorghe, Enăchescu Titi, Finescu Mircea, Georgescu Gheorghe, Gheorghiu Ioan, Ghinea-Delaport Valentina (fiică a Teleormanului), Korabian Gheorghe, Macsek Alexandru, Manu Paul, Mihăiţă Nicolae, Noviţchi Vladimir, Pânzaru Claudiu, Pasca Radu, Popa Ovidiu, Popescu Valentin, Rosch Ervin, Roşianu Aurelia, Şilimon Iosif, Sorescu Bogdan Ionuţ, Ştefănescu Antoaneta, Tămăşdan Petru, Trelea Sorin, Tudor Vasile.
Unii dintre ei au foat mari campioni, alţii au construit planoare, unele chiar de mare succes. Nu puţini au trecut la zborul cu motor, înregistrând şi în acest doemniu rezulatte notabile, sau luând în primire chiar mari aeronave de transport. Dat toţi au ştiut să descrie sentimentele şi senzaţiile pe care le-au trăit la bordul planorului, atunci când raidul a decurs fără probleme, recordurile venind în mod, parcă, firesc, sau atunci când condiţiile meteo au fost vitrege (aflăm că în planorism ceea ce numim în general vreme frumoasă nu este întotdeauna chiar aşa …). Uneori planorul a fost aliatul pilotului, pentru alţii, poate din vina lor sau a celor de la hangar, maşina a devenit duşman … Poate, la primele rânduri, însemnările par scrise într-un limbaj prea tehnic. Poate, dar aparatele de bord, fenomenele meteo şi efectele lor aspra zborului, jargonul piloţilor, instructorilor şi piloţilor de pe avioanele remorchere, toate devin limbajul cititorului, care se simte ca un pasager în cabina strâmtă a unui Baby, sau IS, Weihe, Sohaj, cu sufletul la gură uneori, când norii cumuluşi îşi revarsă surplusul de energie electrică, cu inima cât un purice atunci când termicele dispar şi planorul îşi pierde rezerva de altitudine, riscând compromiterea unui raid şi aterizarea în teren necunoscut, sau satisfăcut, deşi îngheţat, la sfârşitul unui zbor de multe ore, când s-a atins norma – de durată, de înălţime, de distanţă – necesară obţinerii unei insigne sau a unui diamant.
Este meritul planoriştilor că au zburat şi au reuşit performanţe, este performanţa domnului Vasile Tudor că a ştiut să recupereze şi să restituie aceste însemnări, unele publicate, la vremea lor, în reviste de specialitate sau de sport, altele inedite. Pentru cititor, cartea este o adevărată aventură a cunoaşterii. Zburătorii nu pot să nu recunoască trăirile pe care le-au simţit sşi ei cândva. Pentru muritorii de rand, ar putea fi o invitaţie, sau poate un “sâc, iată ce facem noi !» sau cine ştie, pentru unii o lectură de vacanţă, sau un fel de « România pitorească văzută din zbor ». oricum am citi-o, însă, lucrarea este deosebit de valoroasă, o mărturie a frumoaselor cuvinte care se află pe frontispiciul Muzeului Aviaţiei: Românii sunt un popor cu vocaţia zborului.

* Vasile Tudor, FASCINATIA PLANORISMULUI, Pitesti, Editura Tiparg, 2005

PLEDOARIE PENTRU PACE

CRONICĂ DE CARTE

PLEDOARIE PENTRU PACE[1]

         

Înainte de a îndemna pe cineva să deschidă cărţile de aviaţie ale lui Cornel Marandiuc, ar trebui, poate, să avertizăm: Atenţie, pericol de contaminare! O spun din proprie experienţă. Citind remarcabilele studii de istorie a aviaţiei militare române, m-am îmbolnăvit, aşa cum mi se spune mereu, de aviaţie.

Şi cum aş fi putut evita riscul, dacă parcurgând aceste lucrări am descoperit o lume extraordinară, aceea a icarilor înarmaţi care au luptat pentru ţara lor, neaşteptând (şi neprimind) din partea ei nici o răsplată (decât decoraţii, pe câmpul de luptă, anulate şi acelea de către regimul comunist). 

Cea de-a doua carte a ciclului “Cu tunurile de bord prin trei anotimpuri” este dedicată aviatorilor asaltişti, membrii temutului Grup 8 Asalt (Asalt – Picaj după septembrie 1944), care au luptat pe cele trei fronturi ale Războiului Mondial. Grupul a fost constituit în vara lui 1943, în inima Rusiei, a fost echipat cu noul avion Henschel 129 B şi încadrat cu aviatori proveniţi, majoritatea, de la vânătoare. Într-un timp scurt, aceştia au fost nevoiţi să înveţe o meserie nouă, un nou tip de misiuni.

Apărut din necesitatea de a susţine din aer trupele terestre, asaltul are misiunea de a ataca, cu bombe, tunuri şi mitraliere de bord, de la foarte mică altitudine, uneori de la numai câţiva metri, obiective de la sol: trupe, blindate, autovehicule, trenuri, căi de comunicaţii. Pentru aceasta, piloţii au urmat un antrenament specific, incluzând atât trecerea pe noul bimotor, cât şi bombardări şi trageri de mare precizie (matematică). Pe baza unor documente – de la ordine de front la citări în discursuri oficiale, de la reportaje la însemnări, sau la scrisori ale foştilor aviatori – scriitorul reconstituie atmosfera din cadrul Grupului 8, surprinde starea de spirit a combatanţilor, relaţiile dintre toţi componenţii unităţii, de la comandant la ultimul servant, în care gradul militar se şterge în favoarea camaraderiei, idealul lor patriotic, spiritul lor de sacrificiu. Cititorul decolează alături de aviatori, simte aceleaşi emoţii ca şi ei în focul luptei, atunci când în faţa avionului în zbor la rasul solului explodează proiectilele antiaerienei sau se încrucişează gloanţele, ba chiar şi bolovanii cu care se apără duşmanul îngrozit şi disperat, sau încearcă, el, cititorul, aceeaşi nelinişte ca şi cei aşteaptă, pe aerodromul bază, să se întoarcă plecaţii în misiune. Dar de câte ori avioanele revenite nu au fost mai puţine decât cele plecate!

Cornel Marandiuc nu este, nici nu a fost aviator, dar, dacă nu ai şti-o, ai crede că şi-a petrecut viaţa pilotând aeronave. Cunoaşte şi descrie în amănunt manevrele necesare în fiecare clipă a misiunii, când totul merge “ceas”, dar şi când Henschel-ul este lovit, când intervin defecţiuni, mai mult sau mai puţin prevăzute la antrenamente. Cunoaşte şi descrie în amănunt şi simţămintele pilotului de război, atât în timpul executării tragerii asupra obiectivului, cât şi pe durata întoarcerii la bază, cu un avion neatins, sau cu găuri de gloanţe în fuselaj şi în planuri, cu un motor în flăcări, sau având incendiu în cabina de pilotaj. La fel de aproape se simte cititorul de aviatori şi atunci când aceştia cad, loviţi de inamic, şi sunt condamnaţi la săptămâni şi luni de spitalizare, la renunţarea la zbor.

……………………………………………………………………………

Departe de a se constitui într-o apologie a luptei nimicitoare, lucrarea lui Cornel Marandiuc este o pledoarie pentru pace. Prea multe sunt distrugerile provocate de război, suferinţele fizice şi morale, nu numai ale combatanţilor, ci şi, sau poate mai ales, ale civililor. Prea mari sunt preţurile care trebuie plătite pentru nebunia unora, ajunşi, prin slăbiciunea altora să decidă asupra destinului unei naţiuni, al omenirii. Aviatorii români s-au acoperit de glorie luptând pentru ţara lor, au merite incontestabile, dar ce bine era pentru ţară, pentru cetăţenii ei, dar şi pentru sus-numiţii aviatori, dacă nu ar fi fost nevoiţi să îşi piardă cei mai frumoşi ani ai vieţii în lupte. Dacă zborul ar fi rămas pentru ei o pasiune, un sport, cum îl visaseră Lilienthal, sau Vuia, sau fraţii Wright! Şi dacă după încheierea păcii ar fi putut să îşi continue activitatea de zburători, în loc să fie condamnaţi la închisoare politică (consideraţi fiind “duşmani ai poporului” pentru a fi luptat în est), sau să muncească pe şantiere, în uzine, în posturi neconforme cu calificarea lor. Unii dintre ei au trecut peste aceste avataruri, alţii nu au găsit puterea necesară, fiind învinşi în lupta cu viaţa …

Cărţile de aviaţie ale lui Cornel Marandiuc (“Inimi cât să cuprindă cerul patriei”, istoria din anul 1944 a grupului de vânătoare comandat de Alexandru Şerbănescu şi “Cavalerii bimotoarelor de asalt”) nu trebuie povestite. Trebuie citite, cu atenţie, cu pasiune. Trebuie trăite literă cu literă, frază cu frază, pagină cu pagină. Şi atunci lumea se va umple de bolnavi de aviaţie. O epidemie care ar avea ca efect, poate, o revigorare a sentimentului patriotic la români. Este nevoie!

MIHAI-ATHANASIE PETRESCU

Membru al ASOCIAŢIEI AVIATORILOR BRAŞOVENI

---

[1] Cornel Marandiuc, Cavalerii bimotoarelor de asalt, Bucureşti, Editura MODELISM, 2000

Orizont Aviatic la o nouă decolare

Cu câteva zile în urmă, deschizând cutia poştală, am avut marea şi extrem de plăcuta surpriză de a recunoaşte pe un plic mare, alb, scrisul unui mare prieten – al meu, dar mai ales al AVIAŢIEI, cel care mie mi-a deschis uşa spre acest domeniu, dar şi ochii, spre a putea vedea şi înţelege. Mă refer la cunoscutul scriitor arădean Cornel Marandiuc, autorul apărutei în 1985 „Inimi cât să cuprindă cerul patriei”.

Să spun că m-am bucurat e prea puţin, iar dacă folosesc cuvinte mai mari mă tem că îi lezez modestia. Totuşi, cum să nu sari în sus de bucurie când vezi că un prieten îşi aduce aminte de tine şi, mai mult decât atât, îţi dă un nou semn de prietenie?

Ca un român normal, înainte de a citi revista m-am lăudat cu ea. Eu credeam că doar o semnalez tuturor, dar, după trecerea celor două zile îmi dau seama că asta am făcut: m-am lăudat. De fapt, asta fac şi acum: mă laud cu prietenia lui Cornel Marandiuc (cel care mă apela, singura dată când ne-am întâlnit în „coliba” lui plină de relicve de aviaţie de pe strada Ghe. Doja din arad, „frate Mihai”; mă laud că Fratele Cornel şi-a revenit după o perioadă de tăcere; mă laud că sunt român şi că noi, românii, îl avem pe Marandiuc, care, la rândul lui, are despre ce să scrie. Şi mă mai laud că citind revista cu numărul 1/82/noiembrie 2011 (serie nouă) am regăsit în rândurile scrise de creatorul publicaţiei şi de ceilalţi autori nişte sentimente pe care le-am trăit şi eu, în momentul producerii evenimentelor descrise, gânduri care îmi trec şi mie prin cap revăzând nişte figuri familiare nouă. Celor care iubim aviaţia română şi pe oamenii ei.

Acest exemplar al „YR-O.Av.”, cum îl denumeşte părintele său, este un „număr special dedicat”. Dedicat, aşa cum au fost si primele 81 de numere, oamenilor cu aripi de la noi. Dar, de data asta, chenarul negru care delimitează coperta, este pentru anumiţi oameni, cei care, de trei ani încoace, nu mai citesc „Orizontul” şi nici orizontul.

Mişu (Mihai Dobre Ţone), Mugurel Uţă, Ozsda Ladislau (Laci), profesorul universitar doctor, membru al Academiei Române, Liviu Mărgitan, Doru Davidovici, Nicolae Patraulea (prin scrisul lui Liviu Mărghitan), Aurel Vlaicu (la fel), Marian Emanuel Ioniţă, ei sunt cei care ne zâmbesc din poze şi din texte de aduceri aminte.

Cel care a rămas în inima prietenilor (pe unii, cei de langă el, îi cunoştea, zburau împreună, pe ceilalţi, mult mai numerosi îi ştia, îi vedea de sus şi zbura pentru ei) Mişu este rememorat de Cornel Marandiuc şi vechiul său „tractor” Zenit cu film, dar şi colegii zburători Cristi Iorgov, Ilie Ionuţ Octav, Cătălin Porumbu, Ovidiu Petrache „Temelie”  şi George Barbu, colegi zburători ai lui şi ai tatălui său. Mugurel Uţă, paraşutist caruia viaţa i-a fost furată de un avion, este adus din nou printre noi de Ionuţ Riteş, Dan Grigore, Adrian Dumitru şi Adrian Gabriel Luca.

Un eseu surprinzător îl descrie pe „moş Craciun” Ozsda Laci, tehnicul iubitor, ca si Cornel Marandiuc, de avioane din epoca de glorie a TAROM, poate şi pentru că pentru ei, ca şi pentru mine sau alţii trecuţi de prima tinereţe Il-18 este un simbol, sau o imagine de care ne agăţăm ca sa ne convingem că am avut şi noi …

Arădeanul profesor Liviu Mărghidan, specialist în cu totul alte ramuri ale istoriei decât aviaţia, a bătut la uşa Orizontului Aviatic adus de interesul său pentru Aurel Vlaicu, şi a rămas prieten şi al revistei, şi al lui Marandiuc, dar şi al aviaţiei noastre.

Iar D. D. … Unii îl numesc Saint-Ex-ul român, Cornel Marandiuc îl numeşte simplu: „prietenul lui”. Şi îl mai numeşte, tot simplu, „Focul care trece ca o nebunie”, sau, şi mai simplu „Fulger”; ba nu: „Contrafulger”. Dar Doru Davidovici rămâne, şi pentru autorul Cornel Marandiuc, dar şi pentru cei care l-au cunoscut când zbura cu „Bătrâna Doamnă” sau îl cunosc doar acum, citindu-l, un Om, un Zburător, un Scriitor, un Prieten al Oamenilor. Iar o readucere a lui în faţa noastră e mereu necesară, pentru că nu avem destule valori ca să ne putem permite să uităm …

Tot aşa cum nu avem voie să-i uităm nici pe ceilalţi care zboară acum şi mai sus. Probabil ca Lilienthal a avut dreptate, zborul trebuie sa primească sacrificii, iar noi, cei ramaşi aici, trebuie să ne aducem aminte.

Fiind la prima re-apariţie, ne exprimăm speranţa că, aşa cum spune fratele Cornel, Orizontul va „zbura” mai lin, fără pene de motor sau tacuri inamice. Cunoscând măiestria şi iubirea lui Marandiuc pentru aviaţie şi pentru scris, suntem siguri că aşa va fi.

Cel puţin din partea mea şi a multor prieteni care s-au bucurat ca au revăzut YR-O.Av. îl asigur că are mulţi prieteni. Iar cititori … şi mai mulţi. 

Mai aproape de cer

Miercuri, 7 noiembrie 2007. Roşiorii de Vede. Crainicii de ştiri de la posturile naţionale de televiziune anunţă, aşa cum ştiu ei s-o facă, cu un permanent zâmbet atârnat de buze, căderea unui elicopter militar aici, la doi paşi, satul Ungheni. Colegii de cancelarie şi-au întrerupt brusc discuţiile, respectându-mi dorinţa de a afla mai multe. Ştiu ei că la apariţia pe ecran a unei maşini de zburat, Mihai …

Sâmbătă, 22 martie, 2008. Ungheni. Însoţit de Sorin Turturică, muzeograf la Muzeul Aviaţiei, străbat cei 50 km până la Ungheni. După programul stabilit, el urmează să îşi lanseze prima carte, MAI APROAPE DE CER, realizată împreună cu prof. Univ. Dr. Valeriu Avram. 

Am mai participat la lansări de cărţi. Ştiam că la astfel de evenimente cineva vorbeşte despre carte, despre autor, apoi autorul mulţumeşte pentru cuvintele frumoase, mai adaugă şi el câteva, semnează autografe şi gata. De data asta n-a fost aşa. Departe de a fi un eveniment monden sau literar, lansarea de la Ungheni a fost o tristă comemorare a unui aviator decolat mult prea devreme în călătoria eternă : comandorul Nicolae Bucur, « Bax », comandantul elicopterului căut la 7 noiembrie. Discuţia, care trebuia să se învârtă în jurul cărţii, s-a centrat pe personalitatea celui devenit personajul ei principal. Nici nu ar fi putut fi altfel, atâta timp cât în jurul monumentului de la Ungheni se aflau dna Silvia Bucur şi Elena, soţia şi fiica dlui comandor, dna Alexandra Craiu, soţia copilotului, lt. Ionel Craiu, camarazii lor, dar şi oameni din comună care au fost martori la prăbuşire. Nu s-a vorbit despre carte. Dl. Profesor Avram, care a scris până acum zeci de cărţi de aviaţie, de data asta, cu glasul plin de emoţie, a mărturisit ce prieten bun i-a fost cdr. Bucur. Sorin Turturică, după ce câteva zeci de minute, în maşina mea, şi-a tot construit discursuri, le-a uitat pe toate şi a spus cât de greu i-a fost să scrie despre soţul colegei lui dela Muzeu. Primarul Unghenilor, dl. Cornel Neacşu, a încercat să descreţească frunţile, deviind discuţia, dar s-a trezit povestind … ce altceva? … despre intervenţia sa şi a consătenilor lui pentru a încerca … ce? Să salveze echipajul căzut ? Să stingă incendiul ? Să limiteze dezastrul ? Nici el nu ştia, Ştia doar că fusese pus într-o situaţie cu totul specială, de către trei oameni, trei zburători, care făcuseră un act eroic, ţinând elicopterul ucigaş în aer până dincolo de case, de depozitul de azotat (evitând astfel o catastrofă mult mai mare decât cea de la Mihăileşti). 

Să mai vorbeşti de carte, de autori ? Ce să spui de cartea asta care apare în preajma datei de 1 aprilie, când comandorul Bucur trebuia să împlinească 50 de ani, dar el o citeşte din ceruri ? Să lauzi nişte autori care de abia putuseră zări, prin ceaţa lacrimilor, tastatura la care scriau ? Pentru cine să vorbeşti ? Pentru o asistenţă care cuprindea familia îndoliată şi camarazii care şi-i aminteau plini de poftă de viaţă ? Pentru fetiţa din Ungheni car i-a trimis Elenei Bucur o scrisoare de încurajare ? 

După « lansare » am vizitat locul accidentului. O uliţă strâmtă, un gard reparat de curând, câteva bucăţi din trunchiul unui pom rupt de rotorul elicopterului, două clădiri atinse de acelaşi rotor, o adâncitură provocată de coada aparatului, pământul negru de la incendiu, în ciuda stratului de pietriş aşternut, la cererea armatei, de întreprinzătorul primar şi … “Uite, aici era cabina … i-am văzut înăuntru … n-am avut cum să ne apropiem … aici a găsit Elena o bucată din telefonul celular al tatălui ei, după o lună … aici, şanţul, era plin de cherozen aprins, ia uitaţi, asta e o bucăţică de plexi, de la cabină, iar aici nişte aluminiu topit …” 

Şi mai e ceva: o troiţă, ridicată în câteva zile de ungheneni, la care ard candele şi lumânări. Chiar în prezenţa noastră au apărut două localnice care au aprins lumină la troiţă. Iar la capătul ulicioarei, un monument masiv, din marmură, de pe care ies în evidenţă chipurile zâmbitoare ale celor trei eroi. Pentru ca toţi cei care circulă pe şoseaua Roşiori – Piteşti să se oprească o clipă şi să aducă omagiu zburătorilor armatei române, care de aproape 100 de ani mor pentru ţara lor.