AEROCLUBUL ROMÂNIEI LA CENTENAR[1]
M-am tot gândit … şi nu de azi, de ieri … Oare
istoria aviaţiei române, sau partea de istorie care merită sau trebuie
menţionată de o istoriografie serioasă se reduce doar la aviaţia militară? Dacă
facem o statistică a cărţilor, aşa pare, pentru că cercetătorii, în majoritatea
lor, s-au ocupat de evoluţia aviaţiei ca armă, de faptele de eroism ale
luptătorilor, neglijând, pe nedrept, aviaţia civilă, comercială, sportivă, sau
generală.
Dar iată că în decembrie 2020 am aflat de
apariţia a două lucrări care repară, întrucâtva, nedreptatea asta. Una dintre
ele a fost publicată în Franţa şi am comandat-o la câteva minute după ce am
aflat de existenţa ei. Sper că serviciile poştale europene vor funcţiona corect.
A doua lucrare a fost publicată în Romania, de
către prietenul meu Horia Stoica şi, nesperat, am intrat foarte repede în
posesia ei, prin atenţia şi bunăvoinţa unui om care îi “acuză” pe alţii pentru
un lucru de care el este principalul “vinovat”: promovarea Aviaţiei Române! Îi
mulţumesc încă o dată domnului George Rotaru, Directorul General al
Aeroclubului României, cel care m-a făcut fericitul posesor şi cititor al unei
lucrări de mare anvergură, istoria ilustrată a instituţiei pe care o conduce de
câţiva ani.
Am trecut imediat la lectură şi, sigur, nu mi-a
părut rău decât de un lucru: am terminat prea repede. Cartea-album este atât de
bine structurată, scrisă şi ilustrată, încât am asimilat-o în câteva ore,
învătând o lecţie pentru care, dacă era din alt domeniu, aş fi avut nevoie de
câteva săptămâni. Şi acum pot depune mărturie că:
Lucrarea e alcătuită din patru capitole mari,
redactate de cei trei autori după, să spunem, specialitatea fiecăruia.
Dan Antoniu, pe care îl ştiu dintotdeauna drept
un mare cunoscător al perioadei de pionierat al aviaţiei române (cărţile lui
despre Vuia, Vlaicu şi Coandă m-au obligat de fiecare dată să repar rucsacul în
care le-am adus acasă, dovada că istoria aviaţiei e un domeniu foarte greu) a
aprofundat această întindere de timp, pornind de la primele iniţiative ale
prinţului George Valentin Bibescu. Baloane, planoare, ziarişti, aeronauţi,
piloţi, cam asta vedem în pozele inserate, alături de documentele de arhivă şi
memorialistice, după bunul obicei al autorului. Îmi exprim părerea că data cea
mai importantă în context este 1920, atunci când numeroşii piloţi, observatori
aerieni şi aeronauţi din România s-au adunat într-o organizaţie denumită
Aero-Clubul Român. Este chiar momentul de la care se împlinesc 100 de ani, cei
pe care Aeroclubul României l-a marcat în 2020 şi pe care, dacă un am fi avut
ghinionul ăsta numit virus, l-ar fi sărbatorit cu mare fast, prin Zbor.
Sigur că nu am nici un interes să fac un
rezumat scris al lucării despre care discutăm aici, ar fi păcat să greşim astfel. Dar trebuie să apreciem
acribia şi minuţia de matematician a cercetătorului, care trece în revistă
majoritatea evenimentelor organizate de Aero-Club: mitinguri, competiţii (chiar
şi de frumuseţe) pe plan intern, activităţi de turism aerian, colaborarea şi
fuziunea cu ARPA (Asociaţia Română pentru Propaganda Aviaţiei), petreceri,
deschideri de şcoli de zbor şi de modelism, recorduri … doar e perioada aceea
când zburătorii din toată lumea doborau recorduri după recorduri, iar ai noştri
au fost în primele rânduri, raiduri, dintre care unele au devenit faimoase şi,
desigur, alegerea prinţului George Valentin Bibescu în fruntea Federaţiei
Aeronautice Internaţionale. Capitolul “Născut
din pasiune” se încheie (nici nu concepeam altfel, doar îl citesc pe domnul
Dan Antoniu dintotdeauna) cu o serie de anexe, anume reproducerea documentelor
citate ca sursă de cercetare istorică – “documente primite sau emise de Aero
Clubul Român, sau instituţii oficiale”.
“Crescuţi
prin sacrificiu” este al doilea capitol al cărţii, semnat de dl. Horia
Stoica. Având avantajul tinereţii şi al “puterii de muncă” (ştiu cam ce preocupări
diverse are cercetătorul braşovean şi mă mir mereu cum reuşeşte să-şi facă timp
pentru toate, ba să şi răspundă, prompt, oricând, dacă îi cer ajutorul), Horia
explică aproape didactic, minunea pe care o reprezintă dezvoltarea şi
răspândirea zborului omului în România. Cine şi ce a contribuit la asta? Exact
acest lucru îl află cititorul, cu multe amănunte, cu nume şi caractere umane:
şcoli de pilotaj, organizaţii, asociaţii, locuri, aerodromuri, acte normative,
documente înregistrate oficial, ştiri şi articole de presă, piloţi,
instructori, elevi, performeri, afişe şi fluturaşi, din nou raiduri, recorduri,
aeronave, cercetări, producători de aeronave, aeromodelism, situaţii amuzante,
mitinguri, situaţii neplăcute, accidente, victime, personalităţi, dintre care
care unele cu legături inedite cu aeronautica, planorism, ambiţii, paraşutism,
alte recorduri … Este descrisă activitatea tuturor şcolilor civile de pilotaj
existente până la sfârşitul anilor ’40; sigur, eu, subiectiv fiind, vreu să cred
că se pune mai mult accent pe cele din zona Braşovului şi pe cea de la Roşiori.
Încerc să îmi explic la ce “sacrificii” se
referă titlul capitolului. Autorul detaliază încă de la primele rânduri: sacrificii
financiare, sacrificii morale … Dar, în cele 137 de pagini ale capitolului,
cele mai grele sunt sacrificiile umane, numeroase în perioada abordată, aşa cum
se vede în tot materialul documentar prezentat. Nu numai pentru că suntem
compatrioţi cu Meşterul Manole, ci pentru că aviaţia mereu a cerut jertfe …
Al treilea capitol, redactat de acelaşi Horia
Stoica, se referă la “transformarea şi organizarea aviaţiei sportive şi a
şcolilor de pilotaj din România” după terminarea celui de-al doilea Război
Mondial până la sfârşitul perioadei comuniste: “Spre un Aeroclub Central 1945-1989”. Binenţeles că ne aşteptăm să
citim despre o nouă zonă cenuşie, pentru că ştim că, după 1945, aviatorii erau
priviţi cu neîncredere de noua putere. Chiar dacă au apărut noi organizaţii care
au preluat oamenii şi patrimoniul celor de dinainte de război, atât resursa
umană, cât şi cea materială au fost mult diminuate. Fiecare filă de calendar
scrisă de Horia Stoica conţine evenimentele care au privit aviaţia sportivă,
căutând să expliciteze involuţia şi apoi evoluţia acesteia. Nu e uşor.
Lozincile şi acţiunile propagandistice nu lipseau la începutul perioadei
staliniste din istoria noastră. Dar nici acţiunile. Instituţia coordonatoare a
aviaţiei sportive a devenit, din 1950, Aeroclubul Central al Republicii
Populare Române, iar şeful ei avea rang de ministru. Au apărut şcoli de pilotaj,
material volant, anume planoare şi chiar avioane din import, cadrul legislativ
a fost perfecţionat, chiar dacă asta a presupus schimbarea continuă a “stăpânului”.
Ca o remarcă importantă, în dotarea aviatorilor sportivi au intrat şi aeronave
de concepţie şi producţie românească, avioane şi planoare. Încep să se înregistreze
şi performanţe şi se afirmă tineri aviatori, care, după ani, aveau să fie
consideraţi “legende ale aviaţiei sportive române”. Deja, pe paginile de carte
se văd numele unor oameni pe care i-am cunoscut şi eu sau măcar am citit multe
despre ei. Unul dintre ei mi-a fost chiar “şef”, fiind, pentru o vreme,
preşedintele Asociaţiei Aviatorilor Braşoveni, domnul Nicolae Conţu. Odată cu
răsfoirea “calendarului” şi cu creşterea valorii Aeroclubului, cresc şi
performanţele aviaţiei române, la care am devenit şi eu martor de la un moment dat,
pentru că, din fragedă pruncie am asistat la mitingurile aviatice de la Braşov,
Sânpetru şi Ghimbav. Dacă eram prea mic pentru a şti sau recunoaşte aeronavele
şi oamenii care evoluau pe aerodromul de pe strada 13 Decembrie (îmi pare rău
că nu mai ţin minte dacă era aerodromul fostei fabrici IAR, de pe dreapta
străzii, sau aeroportul de atunci al Braşovului, de pe stânga străzii), dar
sigur îmi amintesc de voltijele biplanelor de atunci (cartea despre care
discutăm îmi spune că ar fi putut fi Bücker 133) şi mai ales despre “nenea
ăla care făcea gimnastică pe avionul în zbor” (azi s-ar numi “wing walker”,
aici, în carte, aflu că îl chema Ion Negroiu), iar avionul era un Polikarpov
Po-2, pilotul fiind Ştefan Calotă. Iată cum istoria scrisă verifică memoria
mea, vizual-afectivă.
Istoricul de aviaţie nu va uita să reţină şi
performanţele în competiţii, naţionale şi internaţionale, ale aviatorilor
sportivi români. Şi la capitolul ăsta, memoria mea primeşte confirmări, dovadă
că, şi de la distanţă, pentru că nu eram decât un tânăr spectator la mitinguri
şi nu cunoşteam pe nimeni. Am chiar şi bucuria de a vedea o imagine de la,
cred, ultimul miting de la Ghimbav la care mi-am folosit ochelarii, cel din
1975, dar şi de la o “defilare a oamenilor muncii şi sportivilor” de la Brasov,
23 august 1970, la care am participat şi eu, micuţ pionier de la şcoala 5,
curios să vad apoi trecerea planorului (aflu acum, împins pe asfaltul
bulevardului Gheorghe Gheorghiu-Dej de către planoriştii Aeroclubului). Ar
trebui să mă fi cuprins şi pe mine autorul în lucrare ca făuritor de istorie.
După un scurt intermezzo constând dintr-un
istoric al clădirii de pe Lascăr Catargiu care adăposteşte azi Sediul
Aeroclubului României (autor dl. Sandu Bartoc), cartea continuă cu istorie
contemporană: “Desăvârşit prin talent. Activitatea Aeroclubului României din
1990 în prezent”.
Capitolul al patrulea al cărţii noastre e
redactat de domnul George Rotaru, de fapt cel mai în măsură să o facă, în calitate
de Director General în funcţie.
Într-un stil complet diferit – autorul fiind
inginer, om al ştiinţelor exacte şi pilot acrobat, capitolul final, “Desăvârşit prin talent”, e o dare de
seamă amănunţită, privind patrimoniul, activitatea şi performanţele Aeroclubului
şi ale oamenilor săi în aceşti ultimi 30 de ani. Şi trebuie să recunoaştem că avem
cu ce să ne lăudăm. Avem (îmi permit să folosesc persoana întâi plural, un grup
din care face parte şi vorbitorul, pentru că, deşi nu sunt membru al Aeroclubului
României – denumirea instituţiei începând cu 1991 – sunt, afectiv, unul dintre
aeroclubişti, ba, mai mult, sunt zburător, ca pasager, la bordul aeronavelor cu
sigla AR), avem, aşadar, o flotă bogată de aeronave de toate categoriile, avem
oameni extrem de bine pregătiţi, avem infrastructură, avem prieteni şi
susţinători, avem, ca o consecinţă firească, performanţe extraordinare, care ne
permit să ne aşezăm, cum spun comentatorii de fotbal, “la masa bogaţilor”.
Perioada asta de 30 de ani care completează
centenarul Aeroclubului, şi la care am fost martor nemijlocit, este marcată de
zeci de spectacole aeriene, mitinguri şi fly-in-uri – prin care, de fapt, AR
îşi face datoria de a promova frumuseţea zborului. Avioanele de acrobaţie, de
categorii diferite şi de … vârste diferite au arătat în fiecare an unor
audienţe de zeci, chiar sute de mii de oameni la o manifestare, de ce sunt
capabili piloţii români, cei care au inclus în inventarul cladirii din Lascăr
Catargiu medalii luate la competiţii supreme, europene şi mondiale. Interesant
şi frustrant, totuşi, orice român ştie cine e Mutu sau Tătăruşanu, deşi
fotbaliştii ăştia nu au câştigat niciodată vreo medalie pentru România, ci doar
bani pentru bugetul lor personal, dar numele lui Ferencz Laszlo sau Andrei
Şerbu, medaliaţi la campionate europene şi mondiale de acrobaţie cu avionul, Alex
Nicolau sau Valerica Popescu, deţinători de recorduri absolute la paraşutism, ori
Octav Alexan, vicecampion mondial la acrobaţie cu planorul, sunt cunoscute
numai unor prea puţini, pentru că nu sunt menţionate niciodată în jurnalele de
ştiri sportive. Şi totuşi, oamenii ăştia zboară cu tricolorul pe piept (sau
chiar poartă acel drapel imens la airshows sau la sărbători naţionale, dar
numele lor uneori nici nu e aflat de cei de pe margine (mă gândesc la Cristinel
Popescu, cel care a aterizat în 2018 în centrul Braşovului cu un tricolor de 200
metri pătraţi, aplaudat dar … neprezentat de moderatorul paradei).
Am prezentat aici o lucrare istorică pe care
domnul George Rotaru mi-a oferit-o cu denumirea “album”. Cred că trebuie comentată
ideea asta. Sigur că e un album, pentru că privim, pe 400 de pagini, 892 de
imagini. Dar este mult mai mult decât atât, pentru că, de fapt, imaginile vin
în completarea textului documentar şi nu invers. Dar trebuie apreciată selecţia
fotografiilor, documente preţioase din istoria asta de 100 de ani. Pozele au
fost selectate din colecţiile autorilor (iar eu ştiu cât suflet pun Dan Antoniu
şi Horia Stoica în a căuta şi restaura, electronic, fotografii de demult legate
de preocupările lor şi ale cititorilor lor), iar în privinţa celor mai recente,
folosite de George Rotaru, unele sunt realizate de domnia sa, altele de artişti
specializaţi în fotografia aviatică, spotteri, pe care i-am cunoscut şi de la
care am învăţat şi eu câte ceva. Subiectele imaginilor sunt diverse, de la
scannurile unor documente oficiale şi ale unor pagini publicate, în presă sau
în volume, la portrete ale unor personalităţi, aeronave, instantanee de la
evenimente, obiecte de patrimoniu, locuri importante în context, imagini de
propagandă, secvenţe de zbor, bref, “mii de cuvinte” care exprimă evoluţia şi
locul Aeroclubului în istoria României şi a Românilor. Aşadar, un ALBUM
ISTORIC.
Pentru că am citit, împreună, lucrarea, putem încerca
să tragem nişte concluzii. E cât se poate de uşor să o facem. Albumul trebuia
să fie, în 2020, doar o verigă din lanţul unor manifestări dedicate aniversării
centenarului Aeroclubului, celelalte fiind, în primul rând, mitingurile
aviatice. (Nu pot şti, dar sunt convins că ar fi fost unele grandioase – păcat că
adjectivul ăsta nu suportă grade de comparaţie, pentru că, de fapt, toate
spectacolele aeriene organizate de AR sunt grandioase, chiar dacă nu au ceva de
aniversat. Sper că 2021 va fi anul post covid, nu o prelungire a celuilalt şi
ne vom “scoate pârleala”, pentru că ştiu, şi pentru oamenii din interiorul
aviaţiei sportive a fost la fel de greu să zboare în “circuit închis”). De aceea,
lucrarea s-a vrut şi a reuşit, cred eu, să fie un simbol al marii aniversări a
Aeroclubului României. Prin conţinut, prin prezentare, prin propria-i măreţie
grafică şi documentară, realizarea editurii Host Models se înscrie într-o listă
(necesară) mereu mai lungă de cărţi de istorie a noastră, a tuturor românilor.
Îl citez pe George Rotaru: “La împlinirea a 100 de ani de la fondarea
sa, Aeroclubul României se poate mândri cu o flotă impresionantă de planoare şi
avioane […] şi cu facilităţi proprii dezvoltate recent, în care se realizează
reparaţii capitale şi modernizări ale aeronavelor. Totodată, rezultatele
deosebite obţinute în ultimii ani la campionatele europene şi mondiale la
acrobaţia cu avionul şi planorul, la zborul de distanţă cu planorul, precum şi
în paraşutism, sunt dovada clară că suntem o instituţie puternică, modernă şi
hotărâtă să cultive performanţa în sporturile aeronautice.”
Păi … nici nu aşteptăm altceva.
[1] Dan Antoniu, Horia Stoica, George
Rotaru Aeroclubul României 100 de ani în
imagini, Braşov, Editura Hostmodels, 2020
