PLEDOARIE PENTRU PACE

CRONICĂ DE CARTE

PLEDOARIE PENTRU PACE[1]

         

Înainte de a îndemna pe cineva să deschidă cărţile de aviaţie ale lui Cornel Marandiuc, ar trebui, poate, să avertizăm: Atenţie, pericol de contaminare! O spun din proprie experienţă. Citind remarcabilele studii de istorie a aviaţiei militare române, m-am îmbolnăvit, aşa cum mi se spune mereu, de aviaţie.

Şi cum aş fi putut evita riscul, dacă parcurgând aceste lucrări am descoperit o lume extraordinară, aceea a icarilor înarmaţi care au luptat pentru ţara lor, neaşteptând (şi neprimind) din partea ei nici o răsplată (decât decoraţii, pe câmpul de luptă, anulate şi acelea de către regimul comunist). 

Cea de-a doua carte a ciclului “Cu tunurile de bord prin trei anotimpuri” este dedicată aviatorilor asaltişti, membrii temutului Grup 8 Asalt (Asalt – Picaj după septembrie 1944), care au luptat pe cele trei fronturi ale Războiului Mondial. Grupul a fost constituit în vara lui 1943, în inima Rusiei, a fost echipat cu noul avion Henschel 129 B şi încadrat cu aviatori proveniţi, majoritatea, de la vânătoare. Într-un timp scurt, aceştia au fost nevoiţi să înveţe o meserie nouă, un nou tip de misiuni.

Apărut din necesitatea de a susţine din aer trupele terestre, asaltul are misiunea de a ataca, cu bombe, tunuri şi mitraliere de bord, de la foarte mică altitudine, uneori de la numai câţiva metri, obiective de la sol: trupe, blindate, autovehicule, trenuri, căi de comunicaţii. Pentru aceasta, piloţii au urmat un antrenament specific, incluzând atât trecerea pe noul bimotor, cât şi bombardări şi trageri de mare precizie (matematică). Pe baza unor documente – de la ordine de front la citări în discursuri oficiale, de la reportaje la însemnări, sau la scrisori ale foştilor aviatori – scriitorul reconstituie atmosfera din cadrul Grupului 8, surprinde starea de spirit a combatanţilor, relaţiile dintre toţi componenţii unităţii, de la comandant la ultimul servant, în care gradul militar se şterge în favoarea camaraderiei, idealul lor patriotic, spiritul lor de sacrificiu. Cititorul decolează alături de aviatori, simte aceleaşi emoţii ca şi ei în focul luptei, atunci când în faţa avionului în zbor la rasul solului explodează proiectilele antiaerienei sau se încrucişează gloanţele, ba chiar şi bolovanii cu care se apără duşmanul îngrozit şi disperat, sau încearcă, el, cititorul, aceeaşi nelinişte ca şi cei aşteaptă, pe aerodromul bază, să se întoarcă plecaţii în misiune. Dar de câte ori avioanele revenite nu au fost mai puţine decât cele plecate!

Cornel Marandiuc nu este, nici nu a fost aviator, dar, dacă nu ai şti-o, ai crede că şi-a petrecut viaţa pilotând aeronave. Cunoaşte şi descrie în amănunt manevrele necesare în fiecare clipă a misiunii, când totul merge “ceas”, dar şi când Henschel-ul este lovit, când intervin defecţiuni, mai mult sau mai puţin prevăzute la antrenamente. Cunoaşte şi descrie în amănunt şi simţămintele pilotului de război, atât în timpul executării tragerii asupra obiectivului, cât şi pe durata întoarcerii la bază, cu un avion neatins, sau cu găuri de gloanţe în fuselaj şi în planuri, cu un motor în flăcări, sau având incendiu în cabina de pilotaj. La fel de aproape se simte cititorul de aviatori şi atunci când aceştia cad, loviţi de inamic, şi sunt condamnaţi la săptămâni şi luni de spitalizare, la renunţarea la zbor.

……………………………………………………………………………

Departe de a se constitui într-o apologie a luptei nimicitoare, lucrarea lui Cornel Marandiuc este o pledoarie pentru pace. Prea multe sunt distrugerile provocate de război, suferinţele fizice şi morale, nu numai ale combatanţilor, ci şi, sau poate mai ales, ale civililor. Prea mari sunt preţurile care trebuie plătite pentru nebunia unora, ajunşi, prin slăbiciunea altora să decidă asupra destinului unei naţiuni, al omenirii. Aviatorii români s-au acoperit de glorie luptând pentru ţara lor, au merite incontestabile, dar ce bine era pentru ţară, pentru cetăţenii ei, dar şi pentru sus-numiţii aviatori, dacă nu ar fi fost nevoiţi să îşi piardă cei mai frumoşi ani ai vieţii în lupte. Dacă zborul ar fi rămas pentru ei o pasiune, un sport, cum îl visaseră Lilienthal, sau Vuia, sau fraţii Wright! Şi dacă după încheierea păcii ar fi putut să îşi continue activitatea de zburători, în loc să fie condamnaţi la închisoare politică (consideraţi fiind “duşmani ai poporului” pentru a fi luptat în est), sau să muncească pe şantiere, în uzine, în posturi neconforme cu calificarea lor. Unii dintre ei au trecut peste aceste avataruri, alţii nu au găsit puterea necesară, fiind învinşi în lupta cu viaţa …

Cărţile de aviaţie ale lui Cornel Marandiuc (“Inimi cât să cuprindă cerul patriei”, istoria din anul 1944 a grupului de vânătoare comandat de Alexandru Şerbănescu şi “Cavalerii bimotoarelor de asalt”) nu trebuie povestite. Trebuie citite, cu atenţie, cu pasiune. Trebuie trăite literă cu literă, frază cu frază, pagină cu pagină. Şi atunci lumea se va umple de bolnavi de aviaţie. O epidemie care ar avea ca efect, poate, o revigorare a sentimentului patriotic la români. Este nevoie!

MIHAI-ATHANASIE PETRESCU

Membru al ASOCIAŢIEI AVIATORILOR BRAŞOVENI

---

[1] Cornel Marandiuc, Cavalerii bimotoarelor de asalt, Bucureşti, Editura MODELISM, 2000

Orizont Aviatic la o nouă decolare

Cu câteva zile în urmă, deschizând cutia poştală, am avut marea şi extrem de plăcuta surpriză de a recunoaşte pe un plic mare, alb, scrisul unui mare prieten – al meu, dar mai ales al AVIAŢIEI, cel care mie mi-a deschis uşa spre acest domeniu, dar şi ochii, spre a putea vedea şi înţelege. Mă refer la cunoscutul scriitor arădean Cornel Marandiuc, autorul apărutei în 1985 „Inimi cât să cuprindă cerul patriei”.

Să spun că m-am bucurat e prea puţin, iar dacă folosesc cuvinte mai mari mă tem că îi lezez modestia. Totuşi, cum să nu sari în sus de bucurie când vezi că un prieten îşi aduce aminte de tine şi, mai mult decât atât, îţi dă un nou semn de prietenie?

Ca un român normal, înainte de a citi revista m-am lăudat cu ea. Eu credeam că doar o semnalez tuturor, dar, după trecerea celor două zile îmi dau seama că asta am făcut: m-am lăudat. De fapt, asta fac şi acum: mă laud cu prietenia lui Cornel Marandiuc (cel care mă apela, singura dată când ne-am întâlnit în „coliba” lui plină de relicve de aviaţie de pe strada Ghe. Doja din arad, „frate Mihai”; mă laud că Fratele Cornel şi-a revenit după o perioadă de tăcere; mă laud că sunt român şi că noi, românii, îl avem pe Marandiuc, care, la rândul lui, are despre ce să scrie. Şi mă mai laud că citind revista cu numărul 1/82/noiembrie 2011 (serie nouă) am regăsit în rândurile scrise de creatorul publicaţiei şi de ceilalţi autori nişte sentimente pe care le-am trăit şi eu, în momentul producerii evenimentelor descrise, gânduri care îmi trec şi mie prin cap revăzând nişte figuri familiare nouă. Celor care iubim aviaţia română şi pe oamenii ei.

Acest exemplar al „YR-O.Av.”, cum îl denumeşte părintele său, este un „număr special dedicat”. Dedicat, aşa cum au fost si primele 81 de numere, oamenilor cu aripi de la noi. Dar, de data asta, chenarul negru care delimitează coperta, este pentru anumiţi oameni, cei care, de trei ani încoace, nu mai citesc „Orizontul” şi nici orizontul.

Mişu (Mihai Dobre Ţone), Mugurel Uţă, Ozsda Ladislau (Laci), profesorul universitar doctor, membru al Academiei Române, Liviu Mărgitan, Doru Davidovici, Nicolae Patraulea (prin scrisul lui Liviu Mărghitan), Aurel Vlaicu (la fel), Marian Emanuel Ioniţă, ei sunt cei care ne zâmbesc din poze şi din texte de aduceri aminte.

Cel care a rămas în inima prietenilor (pe unii, cei de langă el, îi cunoştea, zburau împreună, pe ceilalţi, mult mai numerosi îi ştia, îi vedea de sus şi zbura pentru ei) Mişu este rememorat de Cornel Marandiuc şi vechiul său „tractor” Zenit cu film, dar şi colegii zburători Cristi Iorgov, Ilie Ionuţ Octav, Cătălin Porumbu, Ovidiu Petrache „Temelie”  şi George Barbu, colegi zburători ai lui şi ai tatălui său. Mugurel Uţă, paraşutist caruia viaţa i-a fost furată de un avion, este adus din nou printre noi de Ionuţ Riteş, Dan Grigore, Adrian Dumitru şi Adrian Gabriel Luca.

Un eseu surprinzător îl descrie pe „moş Craciun” Ozsda Laci, tehnicul iubitor, ca si Cornel Marandiuc, de avioane din epoca de glorie a TAROM, poate şi pentru că pentru ei, ca şi pentru mine sau alţii trecuţi de prima tinereţe Il-18 este un simbol, sau o imagine de care ne agăţăm ca sa ne convingem că am avut şi noi …

Arădeanul profesor Liviu Mărghidan, specialist în cu totul alte ramuri ale istoriei decât aviaţia, a bătut la uşa Orizontului Aviatic adus de interesul său pentru Aurel Vlaicu, şi a rămas prieten şi al revistei, şi al lui Marandiuc, dar şi al aviaţiei noastre.

Iar D. D. … Unii îl numesc Saint-Ex-ul român, Cornel Marandiuc îl numeşte simplu: „prietenul lui”. Şi îl mai numeşte, tot simplu, „Focul care trece ca o nebunie”, sau, şi mai simplu „Fulger”; ba nu: „Contrafulger”. Dar Doru Davidovici rămâne, şi pentru autorul Cornel Marandiuc, dar şi pentru cei care l-au cunoscut când zbura cu „Bătrâna Doamnă” sau îl cunosc doar acum, citindu-l, un Om, un Zburător, un Scriitor, un Prieten al Oamenilor. Iar o readucere a lui în faţa noastră e mereu necesară, pentru că nu avem destule valori ca să ne putem permite să uităm …

Tot aşa cum nu avem voie să-i uităm nici pe ceilalţi care zboară acum şi mai sus. Probabil ca Lilienthal a avut dreptate, zborul trebuie sa primească sacrificii, iar noi, cei ramaşi aici, trebuie să ne aducem aminte.

Fiind la prima re-apariţie, ne exprimăm speranţa că, aşa cum spune fratele Cornel, Orizontul va „zbura” mai lin, fără pene de motor sau tacuri inamice. Cunoscând măiestria şi iubirea lui Marandiuc pentru aviaţie şi pentru scris, suntem siguri că aşa va fi.

Cel puţin din partea mea şi a multor prieteni care s-au bucurat ca au revăzut YR-O.Av. îl asigur că are mulţi prieteni. Iar cititori … şi mai mulţi. 

Mai aproape de cer

Miercuri, 7 noiembrie 2007. Roşiorii de Vede. Crainicii de ştiri de la posturile naţionale de televiziune anunţă, aşa cum ştiu ei s-o facă, cu un permanent zâmbet atârnat de buze, căderea unui elicopter militar aici, la doi paşi, satul Ungheni. Colegii de cancelarie şi-au întrerupt brusc discuţiile, respectându-mi dorinţa de a afla mai multe. Ştiu ei că la apariţia pe ecran a unei maşini de zburat, Mihai …

Sâmbătă, 22 martie, 2008. Ungheni. Însoţit de Sorin Turturică, muzeograf la Muzeul Aviaţiei, străbat cei 50 km până la Ungheni. După programul stabilit, el urmează să îşi lanseze prima carte, MAI APROAPE DE CER, realizată împreună cu prof. Univ. Dr. Valeriu Avram. 

Am mai participat la lansări de cărţi. Ştiam că la astfel de evenimente cineva vorbeşte despre carte, despre autor, apoi autorul mulţumeşte pentru cuvintele frumoase, mai adaugă şi el câteva, semnează autografe şi gata. De data asta n-a fost aşa. Departe de a fi un eveniment monden sau literar, lansarea de la Ungheni a fost o tristă comemorare a unui aviator decolat mult prea devreme în călătoria eternă : comandorul Nicolae Bucur, « Bax », comandantul elicopterului căut la 7 noiembrie. Discuţia, care trebuia să se învârtă în jurul cărţii, s-a centrat pe personalitatea celui devenit personajul ei principal. Nici nu ar fi putut fi altfel, atâta timp cât în jurul monumentului de la Ungheni se aflau dna Silvia Bucur şi Elena, soţia şi fiica dlui comandor, dna Alexandra Craiu, soţia copilotului, lt. Ionel Craiu, camarazii lor, dar şi oameni din comună care au fost martori la prăbuşire. Nu s-a vorbit despre carte. Dl. Profesor Avram, care a scris până acum zeci de cărţi de aviaţie, de data asta, cu glasul plin de emoţie, a mărturisit ce prieten bun i-a fost cdr. Bucur. Sorin Turturică, după ce câteva zeci de minute, în maşina mea, şi-a tot construit discursuri, le-a uitat pe toate şi a spus cât de greu i-a fost să scrie despre soţul colegei lui dela Muzeu. Primarul Unghenilor, dl. Cornel Neacşu, a încercat să descreţească frunţile, deviind discuţia, dar s-a trezit povestind … ce altceva? … despre intervenţia sa şi a consătenilor lui pentru a încerca … ce? Să salveze echipajul căzut ? Să stingă incendiul ? Să limiteze dezastrul ? Nici el nu ştia, Ştia doar că fusese pus într-o situaţie cu totul specială, de către trei oameni, trei zburători, care făcuseră un act eroic, ţinând elicopterul ucigaş în aer până dincolo de case, de depozitul de azotat (evitând astfel o catastrofă mult mai mare decât cea de la Mihăileşti). 

Să mai vorbeşti de carte, de autori ? Ce să spui de cartea asta care apare în preajma datei de 1 aprilie, când comandorul Bucur trebuia să împlinească 50 de ani, dar el o citeşte din ceruri ? Să lauzi nişte autori care de abia putuseră zări, prin ceaţa lacrimilor, tastatura la care scriau ? Pentru cine să vorbeşti ? Pentru o asistenţă care cuprindea familia îndoliată şi camarazii care şi-i aminteau plini de poftă de viaţă ? Pentru fetiţa din Ungheni car i-a trimis Elenei Bucur o scrisoare de încurajare ? 

După « lansare » am vizitat locul accidentului. O uliţă strâmtă, un gard reparat de curând, câteva bucăţi din trunchiul unui pom rupt de rotorul elicopterului, două clădiri atinse de acelaşi rotor, o adâncitură provocată de coada aparatului, pământul negru de la incendiu, în ciuda stratului de pietriş aşternut, la cererea armatei, de întreprinzătorul primar şi … “Uite, aici era cabina … i-am văzut înăuntru … n-am avut cum să ne apropiem … aici a găsit Elena o bucată din telefonul celular al tatălui ei, după o lună … aici, şanţul, era plin de cherozen aprins, ia uitaţi, asta e o bucăţică de plexi, de la cabină, iar aici nişte aluminiu topit …” 

Şi mai e ceva: o troiţă, ridicată în câteva zile de ungheneni, la care ard candele şi lumânări. Chiar în prezenţa noastră au apărut două localnice care au aprins lumină la troiţă. Iar la capătul ulicioarei, un monument masiv, din marmură, de pe care ies în evidenţă chipurile zâmbitoare ale celor trei eroi. Pentru ca toţi cei care circulă pe şoseaua Roşiori – Piteşti să se oprească o clipă şi să aducă omagiu zburătorilor armatei române, care de aproape 100 de ani mor pentru ţara lor.

Un grup de aviatie face istorie

Un grup de vânătoare face istorie[1]

            Încă de când am aterizat la Roşiorii de Vede, acum vreo 30 de ani, am auzit vorbindu-se în oraş despre locul numit “aeroport” şi despre, vorba filmului, acei oameni minunaţi care zburau acolo. Atunci mai erau printre noi martori oculari ai evenimentelor, dar nu se inventaseră aparatele de înregistrat discuţii şi nici camerele digitale. Păcat, pentru că, de-a lungul anilor, mai ales în zilele frumoase când oraşul era survolat de Mig-urile de la Deveselu în zboruri de instrucţie şi antrenament, am auzit multe istorii, mai ales picante, despre aviatorii de pe deal.

Sigur că nici Sorin Turturică nu a putut rata poveştile astea, mai ales că el e teleormănean get-beget. Probabil că şi din asta i s-a tras curiozitatea ştiinţifică pe care şi-a satisfacut-o studiind cu atenţie documentele arhivelor militare, încă din vremea când era profesor de istorie la Liceul Economic. În fiecare miercuri “făcea naveta” la arhivele de la Piteşti, venind mereu entuziasmat de “noutăţile” găsite.  Din naveta aceea s-a născut jumătate din primul volum al lucrării “Teleormanul şi Aeronautica”, iar din acea jumătate de volum, dezvoltată prin colaborarea cu Alexandru Armă, a venit printre noi lucrarea “Misiuni de sacrificiu – Grupul 1 Vânătoare în apărarea teritoriului naţional (aprilie – iunie 1944)”.

            Lucrarea este extrem de interesantă prin materia abordată, dar şi prin felul cum este elaborată.

Activitatea aviaţiei de vânătoare române pe fronturile celui de-al doilea război mondiala a mai fost descrisă în câteva cărţi, expunându-se, însă, în mod special, lupta de pe frontul sovietic şi cea purtată pentru apărarea teritoriului de unităţile de elită, Grupurile 7 şi 9. Mai puţin s-a scris despre grupul 6 (excepţie făcând remarcabilul articol al lui Dan Melinte din Aeromagazin), şi despre Grupul 1, unităţi “înarmate” cu  IAR-80. Pe baza Jurnalului de operaţiuni al Grupului, al rapoartelor şi declaraţiilor piloţilor, completate cu informaţii găsite în registrele de inventar şi în arhivele americane, la care se adaugă, din când în când, şi amintiri ale zburătorilor consemnate, de-a lungul anilor, în presă sau în lucrări monografice, cei doi cercetători au elaborat cronica întregii perioade în care Grupul 1 a fost bazat pe aerodromul de la Roşiorii de Vede.

Între noiembrie 1943 şi iunie 1944, pe aerodromul de la marginea oraşului Roşiorii de Vede, Grupul 1 Vânătoare a avut în componenţă trei escadrile; 63 si 64 venite de la Târgşor, şi 43, aflată, iniţial, la Grupul 7 şi rămasă la Roşiori după ce acest grup a fost mutat la Pipera. Unitatea de la Roşiori a fost dotată cu avioane IAR-80 şi IAR 81, şi încadrată, în majoritate, cu piloţi foarte tineri, care încă nu aveau încheiată instrucţia. Cei mai experimentaţi dintre piloţi erau comandantul de grup, căpitan-comandorul Ioan Sandu, căpitanul Parsifal Ştefănescu şi căpitanul Grigore Muşică. Misiunea lor principală a fost aceea de a apăra partea de sud a României împotriva potenţialelor atacuri aeriene aliate venite dinspre nordul Africii, aşa cum fusese, la 1 august 1943, Tidal Wave.

Felul în care şi-au împlinit această menire este redat, cu maximă minuţie ştiinţifică, de cei doi autori. Este descrisă fiecare misiune, potrivit calendarului, fiind menţionate: numarul avionului, pilotul, obiectivul, rezultatele. Din păcate, in paisprezece cazuri, rezultatul este pierderea pilotului român, paisprezece eroi care au întregit “escadrila românească din ceruri”. Dar şi pierderile inamicului au fost grele, în pofida materialului de război mult superior al acestora şi al cantităţii covârşitoare. Vorbim, aici, de fapte eroice, săvârşite de acei aviatori pentru care viaţa de abia începea. Ei au obţinut nu mai puţin decât 42 de victorii aeriene sigure, dintre care 41 de bombardiere (37 B-24 « Liberator » şi 4 B-17 « Flying Fortress ») şi un vânător bifuselat P-38 “Lightning”, la care se adaugă şi 16 victorii probabile, anume 6 B-24, 6 B-17, 3 P-38 şi 1 P-51 (care ar fi singurul “Mustang” doborât în lupte de un IAR-80).

S-ar putea spune că bilanţul este unul pozitiv. După părerea mea, într-un război nu există bilanţ pozitiv, pentru că orice victorie a unei părţi se înscrie ca pierdere pentru tabăra cealaltă, adica tot oameni. Iar în cazul acesta particular, al Grupului 1 Vânătoare, care a pornit la drum cu 30 de piloti, pierderea a 14 dintre ei, printre care şi comandantul, căpitan-comandorul Ioan Sandu, înseamnă aproape jumătate din efectiv. În felul acesta se explică titlul ales de autorii lucrarii ... fiecare misiune de luptă a zburătorilor de la Roşiori fiind, pentru ei, o misiune de sacrificiu. Dramatismul acestor confruntări este subliniat în lucrare şi printr-un bogat material iconografic, fotografii aflate la arhive, sau obţinute de de familiile aviatorilor, de la gazdele lor din Roşiori sau prin bunăvoinţa altor cercetători.

Cartea lui Alexandru Armă şi Sorin Turturică este un text lipsit de figuri de limbaj, cu toate acestea este atrăgător şi oferă o lectură plăcută, nu doar instructivă. Roşiorenii o citesc cu un plus de interes, dictat de patriotismul local, dar lucrarea este extrem de interesantă pentru oricine vrea să cunoască adevărul istoric.

Şi, vorbind despre patriotismul local, să menţionăm aici recunoştinţa comunităţii roşiorene care, în septembrie 2011, a inaugurat un ansamblu monumental în cinstea şi memoria Eroilor Grupului 1 Vânătoare. Placa de marmură neagră va mărturisi tuturor că micul oraş din Câmpia Burnasului a contribuit, prin Grupul 1, la apărarea spaţiului aerian al României.

---

[1] Alexandru Armă, Sorin Turturică – Misiuni de sacrificiu – Grupul 1 Vânătoare în apărarea teritoriului naţional (aprilie – iunie 1944), Bucureşti, Editura Militară, 2011

Pantazi, Ivanovici, Manolescu …

Pantazi, Ivanovici, Manolescu … [1]

Îl cunoşteam pe domnul Ioan Cherecheş. Ştiam despre dumnealui că este dintre acei scriitori care mânuiesc pana cu aceeaşi dexteritate cu care au mânuit manşa. Acum am aflat că la fel de priceput este şi în domeniul istoriei. Cartea pe care am aşteptat-o cu nerăbdare, acest volum de peste 300 de pagini tipărite în foarte bune condiţii grafice şi însoţite de o amplă colecţie de fotografii, a apărut în sfârşit, pentru a ne oferi nouă, cititorilor secolului 21, un fragment al istoriei neamului românesc. 

Tema centrală a studiului este escadrila de demonstraţii aviatice Dracii Roşii. Desigur, era necesar a se urmări în amănunt evoluţia individuală a fiecărui pilot până la înfiinţarea formaţiei şi apoi întreaga sa activitate. Dar AUTORUL, conştient că escadrila nu a fost o apariţie întâmplătoare pe cerul Bucureştiului, a făcut mult mai mult. A creionat, cu mână de maestru, un adevărat tablou al societăţii bucureştene de început de secol 20, un mediu în care aviatorii apăreau şi creşteau în număr odată cu trecerea anilor. 

Dacă în 1906, anul istoricului prim zbor al lui Traian Vuia, bucureştenii de abia văzuseră un balon (al lui George Valentin Bibescu), după 1909 demonstraţiile aeriene au devenit ceva obişnuit şi aşteptat. Citim cu interes descrierea primului miting, acela organizat de Cerchez şi Bibescu în 1910, cu participarea lui Aurel Vlaicu, pentru a urmări apoi numeroase astfel de manifestări. Facem cunoştinţă cu numeroşi aviatori, dintre care unii aveau să devină adevărate legende ale aeronauticii române şi cu un mediu specific, al aerodromului. Traversăm anii primului Război Mondial odată cu viitorii membri ai escadrilei de acrobaţie – Mihai Pantazi, Petre Ivanovici, Maximilian Manolescu – în acel moment luptători în alte arme ale Armatei Române, necunoscând nimic despre avioane şi zbor. Apoi urmărim dezvoltarea lor ca aviatori, de la botezul aerului până la dobândirea calităţii de piloţi, de instructori de zbor. 

Şi dintr-o dată, la iniţiativa singurului ofiţer dintre ei, Mihai Pantazi, militant al Asociaţiei Române pentru Propaganda Aviaţiei, cei trei se unesc pentru a înfiinţa un grup cu care să ia parte la mitingurile ARPA. Pregătirea formaţiei a fost extrem de minuţioasă, cei prezenţi la zborurile de antrenament neîndrăznind, de multe ori, să urmărească cu privirea evoluţia aeronavelor. Apoi, cei trei piloţi, la manşa unor avioane ICAR de fabricaţie românească, vopsite în roşu, au ieşit în lume, traversând România în cadrul unor turnee de mitinguri, fermecând publicul şi atrăgând numeroşi tineri în aviaţie. De fapt, nu acesta era scopul ARPA? Ziariştii, la fel de captivaţi, au născocit tot felul de epitete pentru a descrie evoluţiile, unul dintre ei, Mihai Negru, oferind şi numele escadrilei: Dracii roşii!

După momentul de glorie, urmează cel de decădere. Ivanovici moare, prăbuşindu-se cu avionul de linie pe care îl pilota, din cauza unei defecţiuni tehnice. Pantazi are aceeaşi soartă în timp de efectua un zbor de încercare cu o aeronavă poloneză. Manolescu continuă, dar noii lui coechipieri, chiar dacă erau la fel de buni manevrieri ca cei dispăruţi, nu realizau acelaşi nivel de performanţă. 

Apoi escadrila dispare. Al doilea Război Mondial a făcut imposibile mitingurile. După încheierea sa, noua putere de la Bucureşti nu mai avea nevoie (se temea) să adune la un loc o asistenţă numeroasă, iar şi piloţii erau supuşi persecuţiilor. Manolescu este prins de securitate, dar reuşeşte să evadeze şi se refugiază în occident, unde continuă să zboare ca pilot de linie.

Textul cărţii, departe de a fi unul sec, ştiinţific, este foarte atrăgător. Cartea se citeşte cu sufletul la gură, oferind dubla satisfacţie a unei lecturi plăcute şi a dobândirii unei mari cantităţi de informaţie.

Nu putem încheia fără ca, în calitate de membru al unei grupări care, ca şi ARPA de altă dată, militează pentru propăşirea aeronauticii române, să insistăm pentru înfiinţarea unei formaţii demonstrative a Forţelor Aeriene Române. Cu siguranţă demonstraţiile unei astfel de escadrile, de ce nu, chiar cu aeronave româneşti (poate IAR 99), ar fi urmărite cu cel puţin la fel de mult interes ca cele ale formaţiilor străine (Frecce Tricolori din Italia, sau Turkish Stars, etc.)

Ioan Chereches, Dracii rosii, Bucuresti, Editura Olimp, 2006

(29.10.2006)

Un grup de vânătoare face istorie

Un grup de vânătoare face istorie[1]

            Încă de când am aterizat la Roşiorii de Vede, acum vreo 30 de ani, am auzit vorbindu-se în oraş despre locul numit “aeroport” şi despre, vorba filmului, acei oameni minunaţi care zburau acolo. Atunci mai erau printre noi martori oculari ai evenimentelor, dar nu se inventaseră aparatele de înregistrat discuţii şi nici camerele digitale. Păcat, pentru că, de-a lungul anilor, mai ales în zilele frumoase când oraşul era survolat de Mig-urile de la Deveselu în zboruri de instrucţie şi antrenament, am auzit multe istorii, mai ales picante, despre aviatorii de pe deal.

Sigur că nici Sorin Turturică nu a putut rata poveştile astea, mai ales că el e teleormănean get-beget. Probabil că şi din asta i s-a tras curiozitatea ştiinţifică pe care şi-a satisfacut-o studiind cu atenţie documentele arhivelor militare, încă din vremea când era profesor de istorie la Liceul Economic. În fiecare miercuri “făcea naveta” la arhivele de la Piteşti, venind mereu entuziasmat de “noutăţile” găsite.  Din naveta aceea s-a născut jumătate din primul volum al lucrării “Teleormanul şi Aeronautica”, iar din acea jumătate de volum, dezvoltată prin colaborarea cu Alexandru Armă, a venit printre noi lucrarea “Misiuni de sacrificiu – Grupul 1 Vânătoare în apărarea teritoriului naţional (aprilie – iunie 1944)”.

            Lucrarea este extrem de interesantă prin materia abordată, dar şi prin felul cum este elaborată.

Activitatea aviaţiei de vânătoare române pe fronturile celui de-al doilea război mondiala a mai fost descrisă în câteva cărţi, expunându-se, însă, în mod special, lupta de pe frontul sovietic şi cea purtată pentru apărarea teritoriului de unităţile de elită, Grupurile 7 şi 9. Mai puţin s-a scris despre grupul 6 (excepţie făcând remarcabilul articol al lui Dan Melinte din Aeromagazin), şi despre Grupul 1, unităţi “înarmate” cu  IAR-80. Pe baza Jurnalului de operaţiuni al Grupului, al rapoartelor şi declaraţiilor piloţilor, completate cu informaţii găsite în registrele de inventar şi în arhivele americane, la care se adaugă, din când în când, şi amintiri ale zburătorilor consemnate, de-a lungul anilor, în presă sau în lucrări monografice, cei doi cercetători au elaborat cronica întregii perioade în care Grupul 1 a fost bazat pe aerodromul de la Roşiorii de Vede.

Între noiembrie 1943 şi iunie 1944, pe aerodromul de la marginea oraşului Roşiorii de Vede, Grupul 1 Vânătoare a avut în componenţă trei escadrile; 63 si 64 venite de la Târgşor, şi 43, aflată, iniţial, la Grupul 7 şi rămasă la Roşiori după ce acest grup a fost mutat la Pipera. Unitatea de la Roşiori a fost dotată cu avioane IAR-80 şi IAR 81, şi încadrată, în majoritate, cu piloţi foarte tineri, care încă nu aveau încheiată instrucţia. Cei mai experimentaţi dintre piloţi erau comandantul de grup, căpitan-comandorul Ioan Sandu, căpitanul Parsifal Ştefănescu şi căpitanul Grigore Muşică. Misiunea lor principală a fost aceea de a apăra partea de sud a României împotriva potenţialelor atacuri aeriene aliate venite dinspre nordul Africii, aşa cum fusese, la 1 august 1943, Tidal Wave.

Felul în care şi-au împlinit această menire este redat, cu maximă minuţie ştiinţifică, de cei doi autori. Este descrisă fiecare misiune, potrivit calendarului, fiind menţionate: numarul avionului, pilotul, obiectivul, rezultatele. Din păcate, in paisprezece cazuri, rezultatul este pierderea pilotului român, paisprezece eroi care au întregit “escadrila românească din ceruri”. Dar şi pierderile inamicului au fost grele, în pofida materialului de război mult superior al acestora şi al cantităţii covârşitoare. Vorbim, aici, de fapte eroice, săvârşite de acei aviatori pentru care viaţa de abia începea. Ei au obţinut nu mai puţin decât 42 de victorii aeriene sigure, dintre care 41 de bombardiere (37 B-24 « Liberator » şi 4 B-17 « Flying Fortress ») şi un vânător bifuselat P-38 “Lightning”, la care se adaugă şi 16 victorii probabile, anume 6 B-24, 6 B-17, 3 P-38 şi 1 P-51 (care ar fi singurul “Mustang” doborât în lupte de un IAR-80).

S-ar putea spune că bilanţul este unul pozitiv. După părerea mea, într-un război nu există bilanţ pozitiv, pentru că orice victorie a unei părţi se înscrie ca pierdere pentru tabăra cealaltă, adica tot oameni. Iar în cazul acesta particular, al Grupului 1 Vânătoare, care a pornit la drum cu 30 de piloti, pierderea a 14 dintre ei, printre care şi comandantul, căpitan-comandorul Ioan Sandu, înseamnă aproape jumătate din efectiv. În felul acesta se explică titlul ales de autorii lucrarii ... fiecare misiune de luptă a zburătorilor de la Roşiori fiind, pentru ei, o misiune de sacrificiu. Dramatismul acestor confruntări este subliniat în lucrare şi printr-un bogat material iconografic, fotografii aflate la arhive, sau obţinute de de familiile aviatorilor, de la gazdele lor din Roşiori sau prin bunăvoinţa altor cercetători.

Cartea lui Alexandru Armă şi Sorin Turturică este un text lipsit de figuri de limbaj, cu toate acestea este atrăgător şi oferă o lectură plăcută, nu doar instructivă. Roşiorenii o citesc cu un plus de interes, dictat de patriotismul local, dar lucrarea este extrem de interesantă pentru oricine vrea să cunoască adevărul istoric.

Şi, vorbind despre patriotismul local, să menţionăm aici recunoştinţa comunităţii roşiorene care, în septembrie 2011, a inaugurat un ansamblu monumental în cinstea şi memoria Eroilor Grupului 1 Vânătoare. Placa de marmură neagră va mărturisi tuturor că micul oraş din Câmpia Burnasului a contribuit, prin Grupul 1, la apărarea spaţiului aerian al României.

---

[1] Alexandru Armă, Sorin Turturică – Misiuni de sacrificiu – Grupul 1 Vânătoare în apărarea teritoriului naţional (aprilie – iunie 1944), Bucureşti, Editura Militară, 2011

Campionatul Național de Paramotor 2011 , 6 - 9 octombrie 2011

Campionatul Național de Paramotor 2011 , 6 - 9 octombrie 2011

COMUNICAT DE PRESĂ

            Federația Aeronautică Română și Aeroclubul României, împreună cu  Asociaţia Sportivă “PHOENIX CLUB '89” și Paramotor Club - C.S. Universitatea Timișoara organizează în perioada 6 - 9 octombrie 2011 a treia ediție a Campionatului Național de Paramotor. Compeția se desfășoară la Aerodromul "Iosif Șilimon" din Sânpetru, Brașov sub egida Federației Aeronautice Române și cu suportul Aeroclubului României.

            Participanții la Campionatul Național de Paramotor al anului 2011 vor susține două probe de concurs: proba de precizia aterizării și proba de jaloane, acestea regăsindu-se într-o formă asemănătoare și în calendarul competițional al Campionatului Mondial de Paramotor.

            În premieră, după încheierea Campionatului Național de Paramotor 2011, se desfășoară în aceeași locație și prima ediție a Romanian Paramotor Open 2011. Romanian Paramotor Open 2011 este primul concurs care reunește toate categoriile de paramotor din țară. La acest campionat, concurenții vor avea singură o singură probă de concurs și anume proba de regularitate.

            Aeroclubul României a pus la dispoziția participanților la cele două competiții facilitățile de desfășurare a concursurilor în conditii optime: cazare, aerodrom înierbat, hangar și alte anexe.

            Înscrierea concurenților la cele două competiții se face până în data de 6 octombrie, orele 20.00, telefonic sau prin email la: Adrian Buzan/adi.buzan @ yahoo.com/ 0722.885.946 sau Ionut Riteș/rittesch @ yahoo.com/0726.241.101. Prezentarea concurenţilor se va efectua începând de joi, 6 octombrie, iar probele de concurs vor avea loc pe 7 și 8 octombrie între orele 10.00 şi 18.00. Programul complet al competițiilor, regulamentele, participanții și clasamentul pot fi consultate pe Internet, la adresa http://www.aripiromanesti.ro.

            Sponsorii principali ai competiției sunt Asociația “Aripi Românesti” și YACCO - Uleiul recordurilor mondiale. 

            Aeroclubul României este o instituţie publică finanţată de la bugetul de stat, care se ocupă de pregătirea şi perfecţionarea teoretică şi practică de zbor, precum şi de paraşutare, cu aeronave civile uşoare, de şcoală şi de sport, pentru personalul aeronautic propriu şi pentru sportivii săi legitimaţi.

Pentru informații suplimentare despre cele două competiții vă rugăm să contactați:

Magdalena Râșnoveanu - Coordonator Comunicare și Relații Publice

Asociația "Aripi Românești"

Telefon: +4 0734.101.887

E-mail: pr @ aripiromanesti.ro

Web: http://www.aripiromanesti.ro