duminică, 10 ianuarie 2021

56. AEROCLUBUL ROMÂNIEI LA CENTENAR

 

AEROCLUBUL ROMÂNIEI LA CENTENAR[1]



M-am tot gândit … şi nu de azi, de ieri … Oare istoria aviaţiei române, sau partea de istorie care merită sau trebuie menţionată de o istoriografie serioasă se reduce doar la aviaţia militară? Dacă facem o statistică a cărţilor, aşa pare, pentru că cercetătorii, în majoritatea lor, s-au ocupat de evoluţia aviaţiei ca armă, de faptele de eroism ale luptătorilor, neglijând, pe nedrept, aviaţia civilă, comercială, sportivă, sau generală.

Dar iată că în decembrie 2020 am aflat de apariţia a două lucrări care repară, întrucâtva, nedreptatea asta. Una dintre ele a fost publicată în Franţa şi am comandat-o la câteva minute după ce am aflat de existenţa ei. Sper că serviciile poştale europene vor funcţiona corect.

A doua lucrare a fost publicată în Romania, de către prietenul meu Horia Stoica şi, nesperat, am intrat foarte repede în posesia ei, prin atenţia şi bunăvoinţa unui om care îi “acuză” pe alţii pentru un lucru de care el este principalul “vinovat”: promovarea Aviaţiei Române! Îi mulţumesc încă o dată domnului George Rotaru, Directorul General al Aeroclubului României, cel care m-a făcut fericitul posesor şi cititor al unei lucrări de mare anvergură, istoria ilustrată a instituţiei pe care o conduce de câţiva ani.

Am trecut imediat la lectură şi, sigur, nu mi-a părut rău decât de un lucru: am terminat prea repede. Cartea-album este atât de bine structurată, scrisă şi ilustrată, încât am asimilat-o în câteva ore, învătând o lecţie pentru care, dacă era din alt domeniu, aş fi avut nevoie de câteva săptămâni. Şi acum pot depune mărturie că:

Lucrarea e alcătuită din patru capitole mari, redactate de cei trei autori după, să spunem, specialitatea fiecăruia.

Dan Antoniu, pe care îl ştiu dintotdeauna drept un mare cunoscător al perioadei de pionierat al aviaţiei române (cărţile lui despre Vuia, Vlaicu şi Coandă m-au obligat de fiecare dată să repar rucsacul în care le-am adus acasă, dovada că istoria aviaţiei e un domeniu foarte greu) a aprofundat această întindere de timp, pornind de la primele iniţiative ale prinţului George Valentin Bibescu. Baloane, planoare, ziarişti, aeronauţi, piloţi, cam asta vedem în pozele inserate, alături de documentele de arhivă şi memorialistice, după bunul obicei al autorului. Îmi exprim părerea că data cea mai importantă în context este 1920, atunci când numeroşii piloţi, observatori aerieni şi aeronauţi din România s-au adunat într-o organizaţie denumită Aero-Clubul Român. Este chiar momentul de la care se împlinesc 100 de ani, cei pe care Aeroclubul României l-a marcat în 2020 şi pe care, dacă un am fi avut ghinionul ăsta numit virus, l-ar fi sărbatorit cu mare fast, prin Zbor.

Sigur că nu am nici un interes să fac un rezumat scris al lucării despre care discutăm aici, ar fi păcat   să greşim astfel. Dar trebuie să apreciem acribia şi minuţia de matematician a cercetătorului, care trece în revistă majoritatea evenimentelor organizate de Aero-Club: mitinguri, competiţii (chiar şi de frumuseţe) pe plan intern, activităţi de turism aerian, colaborarea şi fuziunea cu ARPA (Asociaţia Română pentru Propaganda Aviaţiei), petreceri, deschideri de şcoli de zbor şi de modelism, recorduri … doar e perioada aceea când zburătorii din toată lumea doborau recorduri după recorduri, iar ai noştri au fost în primele rânduri, raiduri, dintre care unele au devenit faimoase şi, desigur, alegerea prinţului George Valentin Bibescu în fruntea Federaţiei Aeronautice Internaţionale. Capitolul “Născut din pasiune” se încheie (nici nu concepeam altfel, doar îl citesc pe domnul Dan Antoniu dintotdeauna) cu o serie de anexe, anume reproducerea documentelor citate ca sursă de cercetare istorică – “documente primite sau emise de Aero Clubul Român, sau instituţii oficiale”.

“Crescuţi prin sacrificiu” este al doilea capitol al cărţii, semnat de dl. Horia Stoica. Având avantajul tinereţii şi al “puterii de muncă” (ştiu cam ce preocupări diverse are cercetătorul braşovean şi mă mir mereu cum reuşeşte să-şi facă timp pentru toate, ba să şi răspundă, prompt, oricând, dacă îi cer ajutorul), Horia explică aproape didactic, minunea pe care o reprezintă dezvoltarea şi răspândirea zborului omului în România. Cine şi ce a contribuit la asta? Exact acest lucru îl află cititorul, cu multe amănunte, cu nume şi caractere umane: şcoli de pilotaj, organizaţii, asociaţii, locuri, aerodromuri, acte normative, documente înregistrate oficial, ştiri şi articole de presă, piloţi, instructori, elevi, performeri, afişe şi fluturaşi, din nou raiduri, recorduri, aeronave, cercetări, producători de aeronave, aeromodelism, situaţii amuzante, mitinguri, situaţii neplăcute, accidente, victime, personalităţi, dintre care care unele cu legături inedite cu aeronautica, planorism, ambiţii, paraşutism, alte recorduri … Este descrisă activitatea tuturor şcolilor civile de pilotaj existente până la sfârşitul anilor ’40; sigur, eu, subiectiv fiind, vreu să cred că se pune mai mult accent pe cele din zona Braşovului şi pe cea de la Roşiori.

Încerc să îmi explic la ce “sacrificii” se referă titlul capitolului. Autorul detaliază încă de la primele rânduri: sacrificii financiare, sacrificii morale … Dar, în cele 137 de pagini ale capitolului, cele mai grele sunt sacrificiile umane, numeroase în perioada abordată, aşa cum se vede în tot materialul documentar prezentat. Nu numai pentru că suntem compatrioţi cu Meşterul Manole, ci pentru că aviaţia mereu a cerut jertfe …

Al treilea capitol, redactat de acelaşi Horia Stoica, se referă la “transformarea şi organizarea aviaţiei sportive şi a şcolilor de pilotaj din România” după terminarea celui de-al doilea Război Mondial până la sfârşitul perioadei comuniste: “Spre un Aeroclub Central 1945-1989”. Binenţeles că ne aşteptăm să citim despre o nouă zonă cenuşie, pentru că ştim că, după 1945, aviatorii erau priviţi cu neîncredere de noua putere. Chiar dacă au apărut noi organizaţii care au preluat oamenii şi patrimoniul celor de dinainte de război, atât resursa umană, cât şi cea materială au fost mult diminuate. Fiecare filă de calendar scrisă de Horia Stoica conţine evenimentele care au privit aviaţia sportivă, căutând să expliciteze involuţia şi apoi evoluţia acesteia. Nu e uşor. Lozincile şi acţiunile propagandistice nu lipseau la începutul perioadei staliniste din istoria noastră. Dar nici acţiunile. Instituţia coordonatoare a aviaţiei sportive a devenit, din 1950, Aeroclubul Central al Republicii Populare Române, iar şeful ei avea rang de ministru. Au apărut şcoli de pilotaj, material volant, anume planoare şi chiar avioane din import, cadrul legislativ a fost perfecţionat, chiar dacă asta a presupus schimbarea continuă a “stăpânului”. Ca o remarcă importantă, în dotarea aviatorilor sportivi au intrat şi aeronave de concepţie şi producţie românească, avioane şi planoare. Încep să se înregistreze şi performanţe şi se afirmă tineri aviatori, care, după ani, aveau să fie consideraţi “legende ale aviaţiei sportive române”. Deja, pe paginile de carte se văd numele unor oameni pe care i-am cunoscut şi eu sau măcar am citit multe despre ei. Unul dintre ei mi-a fost chiar “şef”, fiind, pentru o vreme, preşedintele Asociaţiei Aviatorilor Braşoveni, domnul Nicolae Conţu. Odată cu răsfoirea “calendarului” şi cu creşterea valorii Aeroclubului, cresc şi performanţele aviaţiei române, la care am devenit şi eu martor de la un moment dat, pentru că, din fragedă pruncie am asistat la mitingurile aviatice de la Braşov, Sânpetru şi Ghimbav. Dacă eram prea mic pentru a şti sau recunoaşte aeronavele şi oamenii care evoluau pe aerodromul de pe strada 13 Decembrie (îmi pare rău că nu mai ţin minte dacă era aerodromul fostei fabrici IAR, de pe dreapta străzii, sau aeroportul de atunci al Braşovului, de pe stânga străzii), dar sigur îmi amintesc de voltijele biplanelor de atunci (cartea despre care discutăm îmi spune că ar fi putut fi Bücker 133) şi mai ales despre “nenea ăla care făcea gimnastică pe avionul în zbor” (azi s-ar numi “wing walker”, aici, în carte, aflu că îl chema Ion Negroiu), iar avionul era un Polikarpov Po-2, pilotul fiind Ştefan Calotă. Iată cum istoria scrisă verifică memoria mea, vizual-afectivă.

Istoricul de aviaţie nu va uita să reţină şi performanţele în competiţii, naţionale şi internaţionale, ale aviatorilor sportivi români. Şi la capitolul ăsta, memoria mea primeşte confirmări, dovadă că, şi de la distanţă, pentru că nu eram decât un tânăr spectator la mitinguri şi nu cunoşteam pe nimeni. Am chiar şi bucuria de a vedea o imagine de la, cred, ultimul miting de la Ghimbav la care mi-am folosit ochelarii, cel din 1975, dar şi de la o “defilare a oamenilor muncii şi sportivilor” de la Brasov, 23 august 1970, la care am participat şi eu, micuţ pionier de la şcoala 5, curios să vad apoi trecerea planorului (aflu acum, împins pe asfaltul bulevardului Gheorghe Gheorghiu-Dej de către planoriştii Aeroclubului). Ar trebui să mă fi cuprins şi pe mine autorul în lucrare ca făuritor de istorie.

După un scurt intermezzo constând dintr-un istoric al clădirii de pe Lascăr Catargiu care adăposteşte azi Sediul Aeroclubului României (autor dl. Sandu Bartoc), cartea continuă cu istorie contemporană: “Desăvârşit prin talent. Activitatea Aeroclubului României din 1990 în prezent”.

Capitolul al patrulea al cărţii noastre e redactat de domnul George Rotaru, de fapt cel mai în măsură să o facă, în calitate de Director General în funcţie.

Într-un stil complet diferit – autorul fiind inginer, om al ştiinţelor exacte şi pilot acrobat, capitolul final, “Desăvârşit prin talent”, e o dare de seamă amănunţită, privind patrimoniul, activitatea şi performanţele Aeroclubului şi ale oamenilor săi în aceşti ultimi 30 de ani. Şi trebuie să recunoaştem că avem cu ce să ne lăudăm. Avem (îmi permit să folosesc persoana întâi plural, un grup din care face parte şi vorbitorul, pentru că, deşi nu sunt membru al Aeroclubului României – denumirea instituţiei începând cu 1991 – sunt, afectiv, unul dintre aeroclubişti, ba, mai mult, sunt zburător, ca pasager, la bordul aeronavelor cu sigla AR), avem, aşadar, o flotă bogată de aeronave de toate categoriile, avem oameni extrem de bine pregătiţi, avem infrastructură, avem prieteni şi susţinători, avem, ca o consecinţă firească, performanţe extraordinare, care ne permit să ne aşezăm, cum spun comentatorii de fotbal, “la masa bogaţilor”.

Perioada asta de 30 de ani care completează centenarul Aeroclubului, şi la care am fost martor nemijlocit, este marcată de zeci de spectacole aeriene, mitinguri şi fly-in-uri – prin care, de fapt, AR îşi face datoria de a promova frumuseţea zborului. Avioanele de acrobaţie, de categorii diferite şi de … vârste diferite au arătat în fiecare an unor audienţe de zeci, chiar sute de mii de oameni la o manifestare, de ce sunt capabili piloţii români, cei care au inclus în inventarul cladirii din Lascăr Catargiu medalii luate la competiţii supreme, europene şi mondiale. Interesant şi frustrant, totuşi, orice român ştie cine e Mutu sau Tătăruşanu, deşi fotbaliştii ăştia nu au câştigat niciodată vreo medalie pentru România, ci doar bani pentru bugetul lor personal, dar numele lui Ferencz Laszlo sau Andrei Şerbu, medaliaţi la campionate europene şi mondiale de acrobaţie cu avionul, Alex Nicolau sau Valerica Popescu, deţinători de recorduri absolute la paraşutism, ori Octav Alexan, vicecampion mondial la acrobaţie cu planorul, sunt cunoscute numai unor prea puţini, pentru că nu sunt menţionate niciodată în jurnalele de ştiri sportive. Şi totuşi, oamenii ăştia zboară cu tricolorul pe piept (sau chiar poartă acel drapel imens la airshows sau la sărbători naţionale, dar numele lor uneori nici nu e aflat de cei de pe margine (mă gândesc la Cristinel Popescu, cel care a aterizat în 2018 în centrul Braşovului cu un tricolor de 200 metri pătraţi, aplaudat dar … neprezentat de moderatorul paradei).

Am prezentat aici o lucrare istorică pe care domnul George Rotaru mi-a oferit-o cu denumirea “album”. Cred că trebuie comentată ideea asta. Sigur că e un album, pentru că privim, pe 400 de pagini, 892 de imagini. Dar este mult mai mult decât atât, pentru că, de fapt, imaginile vin în completarea textului documentar şi nu invers. Dar trebuie apreciată selecţia fotografiilor, documente preţioase din istoria asta de 100 de ani. Pozele au fost selectate din colecţiile autorilor (iar eu ştiu cât suflet pun Dan Antoniu şi Horia Stoica în a căuta şi restaura, electronic, fotografii de demult legate de preocupările lor şi ale cititorilor lor), iar în privinţa celor mai recente, folosite de George Rotaru, unele sunt realizate de domnia sa, altele de artişti specializaţi în fotografia aviatică, spotteri, pe care i-am cunoscut şi de la care am învăţat şi eu câte ceva. Subiectele imaginilor sunt diverse, de la scannurile unor documente oficiale şi ale unor pagini publicate, în presă sau în volume, la portrete ale unor personalităţi, aeronave, instantanee de la evenimente, obiecte de patrimoniu, locuri importante în context, imagini de propagandă, secvenţe de zbor, bref, “mii de cuvinte” care exprimă evoluţia şi locul Aeroclubului în istoria României şi a Românilor. Aşadar, un ALBUM ISTORIC.

Pentru că am citit, împreună, lucrarea, putem încerca să tragem nişte concluzii. E cât se poate de uşor să o facem. Albumul trebuia să fie, în 2020, doar o verigă din lanţul unor manifestări dedicate aniversării centenarului Aeroclubului, celelalte fiind, în primul rând, mitingurile aviatice. (Nu pot şti, dar sunt convins că ar fi fost unele grandioase – păcat că adjectivul ăsta nu suportă grade de comparaţie, pentru că, de fapt, toate spectacolele aeriene organizate de AR sunt grandioase, chiar dacă nu au ceva de aniversat. Sper că 2021 va fi anul post covid, nu o prelungire a celuilalt şi ne vom “scoate pârleala”, pentru că ştiu, şi pentru oamenii din interiorul aviaţiei sportive a fost la fel de greu să zboare în “circuit închis”). De aceea, lucrarea s-a vrut şi a reuşit, cred eu, să fie un simbol al marii aniversări a Aeroclubului României. Prin conţinut, prin prezentare, prin propria-i măreţie grafică şi documentară, realizarea editurii Host Models se înscrie într-o listă (necesară) mereu mai lungă de cărţi de istorie a noastră, a tuturor românilor.

Îl citez pe George Rotaru: “La împlinirea a 100 de ani de la fondarea sa, Aeroclubul României se poate mândri cu o flotă impresionantă de planoare şi avioane […] şi cu facilităţi proprii dezvoltate recent, în care se realizează reparaţii capitale şi modernizări ale aeronavelor. Totodată, rezultatele deosebite obţinute în ultimii ani la campionatele europene şi mondiale la acrobaţia cu avionul şi planorul, la zborul de distanţă cu planorul, precum şi în paraşutism, sunt dovada clară că suntem o instituţie puternică, modernă şi hotărâtă să cultive performanţa în sporturile aeronautice.”

Păi … nici nu aşteptăm altceva.





[1] Dan Antoniu, Horia Stoica, George Rotaru Aeroclubul României 100 de ani în imagini, Braşov, Editura Hostmodels, 2020

miercuri, 2 decembrie 2020

55. AŞTEPTATA PRIMĂ CARTE DESPRE AGARICI …

 

AŞTEPTATA PRIMĂ CARTE DESPRE AGARICI …


… a apărut acum câteva luni la Editura Militară şi i se datorează domnului Florian Bichir, o cunoscută personalitate a istoriografiei româneşti, cercetător al Academiei Române şi membru în Comisia de Istorie Militară, aşa cum se prezintă el însuşi pe Facebook. Cunoscut de asemenea ca realizator şi invitat al unor emisiuni de televiziune, domnul Florian Bichir este cadru didactic universitar şi autor a 34 de cărţi.

Nu aveam cum să rezist tentaţiei de a-i cumpăra cartea. Horia Agarici este un nume foarte bine cunoscut printre cei care au luptat pe fronturile celui de-al doilea Război Mondial (veteranii de război, printre care s-a numărat şi tatăl meu) iar apoi, prin povestirile lor, şi generaţiilor următoare. Tăticu mi-a povestit demult despre aviatorul faimos şi mi-a cântat acel cântecel al lui Dendrino (probabil ca apoi s-a temut ca nu cumva să-l “interpretez” şi eu cine ştie unde; era vremea comuniştilor şi a Securităţii).

Mai mult decât atât, la o adunare a Asociaţiei Aviatorilor Braşoveni, cred că prin 1999 sau 2000, colonelul (r.) Nicolaae Dărăbanţ a evocat personalitatea lui Agarici. Surpriza a venit din partea colegului de Asociaţie, domnul Traian Moraru, servant, la 23 iunie 1941, la o baterie de antiaeriană de lângă Mamaia, martor de la sol al luptei aeriene care l-a făcut celebru pe Agarici, care şi-a amintit că unul dintre bombardierele lovite de aviatorul român a fost atins şi de focurile bateriei lui … Atunci a intervenit în discuţie şi comandorul aviator (r.) Horia Pop, care ştia despre eveniment chiar din relatarea directă a lui Agarici, cu care a fost pentru scurt timp camarad în escadrila 53. Bazându-mă pe spusele celor doi veterani de război am încropit la acea oră un scurt documentar, pe care l-am publicat în ziarul Drum, care apare din 1998 la Roşiorii de Vede, reluându-l, apoi, în volumul “Zburători români”, publicat în 2002 la Editura Euro-Vida M. 


Cărticica a fost tipărită în regie proprie, iar cererea a depăşit cu mult resursa mea financiară, de aceea am ales să public articolul meu şi pe siteul agonia.ro, unde a fost la îndemâna oricui ar fi vrut să-l citească.

https://www.poezie.ro/index.php/article/215392/Capitan_av._Horia_Agarici

Mare a fost bucuria mea când, citind bibliografia la care a apelat dl Florian Bichir pentru a se documenta în vederea redactării cărţii sale, am văzut că a citit şi acest articol al meu. Sigur, nu e prima dată (şi sper, în vanitatea mea, ca nici ultima) când modesta mea carte este menţionată ca sursă biografică, dar acum e vorba de un foarte cunoscut cercetător, scriitor şi om politic, cu care nu mă cunosc personal.

Prima dată m-am simţit oarecum umilit: eu ştiam, din sursele mele, că Agarici a trăit la Eforie Sud, unde ar fi murit. Autorul, însă, a avut alte surse şi îmi demonstrează că, de fapt, decesul fostului pilot de vânătoare a survenit la Constanţa. Ce să fac, informaţia mea a fost eronată.

Dar, cu câteva pagini mai încolo, dl. Bichir mă face să mă simt cel mai mare istoric de aviaţie şi scriitor din toate timpurile! La pagina 24-25 din cartea sa, îmi face cinstea nemeritată de a transcrie, aproape cuvânt cu cuvânt, din modestul meu articol! Cum să un te simţi măgulit când un mare cercetător te copiază în a 34-a sa carte pe tine, biet autor a şase cărţi, dintre care doar una, cea citată mai sus, de istoria aviaţiei (a doua din seria volumelor semnate doar de mine).



Un pot decât să îi mulţumesc domnului Florian Bichir, om cu două licenţe şi două doctorate, că s-a coborât să copieze din articolul meu.


(Articol care, din câte am văzut de-a lungul anilor, a stârnit curiozitatea şi interesul multora. Odată a apărut într-un ziar de la Giurgiu, cu semnatura unui muzeograf local, care nu s-a obosit nici măcar să corecteze greşelile de tipo din textul pe care îl credeam al meu. Apoi a fost reprodus de Wikipedia, dar oamenii de acolo m-au rugat să nu cer retragerea lui de pe site. Nu am cerut-o pentru că postarea mea de pe agonía.ro a fost menţionată ca sursă. Apoi am avut din nou surpriza să îmi văd textul transpus prin aceeaşi bună metodă copy / paste pe siteul Rador (agenţia de ştiri a Radio România). Am luat legătura cu redactorul-şef al agenţiei, doamna respectivă şi-a cerut scuze şi a retras articolul. Mi-a şi promis că îl va sancţiona pe cel care re-semnase articolul cu numele său, dar sper că nu s-a ţinut de cuvânt).

Acum, sincer să fiu, cum am mărturisit mai sus, sunt un tip orgolios. Ar fi trebuit şi atunci să le mulţumesc celor care au preluat şi semnat textul meu cu numele lor, nu să reacţionez cu duritate. De, am făcut asta înainte de a gândi şi, oricum, un jurnalist de la Rador sau un muzeograf de la Giurgiu nu erau nişte personalităţi atât de importante încât să ma laud că mi-au copiat textul. Dar acum e vorba de un om mult mai important, posibil senator peste câteva zile, deci chiar trebuie să mă bucur că mi-a admirat atât de mult talentul încât m-a copiat.

Recomand, deci, spre lectură cartea domnului Florian Bichir, mai ales că, citindu-l pe domnia-sa, mă veţi citi, simultan, şi pe mine.

vineri, 17 iulie 2020

54. INTERVIU ŞI ÎNTREBARI sau DON’T JUDGE A BOOK BY ITS COVER de Mihai-Athanasie Petrescu


INTERVIU ŞI ÎNTREBARI sau DON’T JUDGE A BOOK BY ITS COVER[i]


Am cumpӑrat prin comandӑ pe internet o carte care, judecând dupӑ titlu şi conţinutul coperţii, promitea sӑ fie interesantӑ. Erich Hartmann este, dacӑ putem folosi termenul în context, un recordman mondial în privinţa numӑrului de victorii aeriene obţinute în cariera sa de pilot de vânӑtoare, un aviator despre care un cititor de istorie a aviaţiei nu se poate sӑ nu fi auzit, iar o carte cu numele, figura şi avionul lui pe copertӑ nu are cum sӑ nu atragӑ atenţia.
Probabil pe asta s-au bazat cei care au realizat volumul prezentat aici. Ca obiect, cartea nedeschisӑ aratӑ fain. Surpriza – neplӑcutӑ – se dezvӑluie odatӑ cu pagina de gardӑ: titlul, numele editurii şi copyrightul sunt (foarte) vizibile. De negӑsit sunt, însӑ, numele intervievatorului, adicӑ al autorului cӑrţii, ca şi al traducӑtorului. Sigur, acesta din urmӑ nici nu cred cӑ poate fi menţionat, pentru cӑ experienţa mea de traducӑtor şi prof de limbi strӑine îmi spune cӑ citim o traducere automatӑ, fӑcutӑ cu google translate sau cu alt traducӑtor electronic.
Am trecut la prima paginӑ de text. Aici am avut o altӑ surprizӑ. Una “de proporţii”: fontul folosit de tipograf este atât de mare, încât ar fi putut fi folosit la o carte de colorat pentru copiii de la clasa pregӑtitoare, nu la una care se vrea carte ştiinţificӑ. Am trecut prin text foarte rapid, pentru cӑ lectura celor 15-20 de rânduri x şase, şapte cuvinte x 81 de pagini nu au cum sӑ dureze.
Iar conţinutul nu m-a fӑcut cu nimic mai deştept. Interviul ar putea fi interesant adӑugat, ca anexӑ, la o biografie a pilotului german. Aşa, pentru a înţelege puţin din intimitatea sa. Dar, prin felul în care este realizat şi prezentat, interviul e, aş spune, lipsit de conţinut, de informaţie. Se discutӑ aluziv despre oameni şi misiuni, cu treceri de la un moment la altul şi reveniri, fӑrӑ explicaţii sau trimiteri la vreo biografie. Existӑ şi vreo douӑ fotografii nedatate şi fӑrӑ nici o explicaţie, care nu valoreazӑ cât mia aia de cuvinte evocatӑ mereu de jurnalişti, ci parcӑ mai sunt degrabӑ alte enigme adӑugate la toate celelalte pe care cititorul nu le poate dezlega prin lectura cӑrţii.
Am ajuns, cam în 15-20 de minute, la ultima paginӑ a volumului, dupӑ care, cӑutând alte informaţii, am studiat şi coperta a patra. Existӑ acolo doar un cod de bare, probabil conţinând ceva informaţii pentru comercianţi sau bibliotecari.  Nici mӑcar preţul nu e afişat, probabil editorului i-a fost ruşine, initial, sӑ cearӑ bani pentru produsul ӑsta. E destul de scump: 15 lei, la care se adaugӑ costurile de curierat (preţuri afişate de distribuitorul prin internet).
În concluzie: pӑcӑlealӑ!
Nu voi spune cӑ editura e neserioasӑ, pentru cӑ am avut norocul sӑ citesc alte produse ale sale şi am avut altӑ impresie. Dar, în cazul lucrӑrii de faţӑ, cred cӑ a cam tras pe lângӑ barӑ …


[i] Erich “Bubi” Hartmann * Ultimul interviu, Bragadiru, Editura Miidecӑrţi, 2020

miercuri, 9 octombrie 2019

53. SPRE ADUCERE AMINTE

Datoram domnului comandor aviator Alexandru Popa, presedintele ARPIA Bucuresti-Otopeni, o lucrare deosebit de importanta, inscrisa in seria celor care incearca sa dezlege enigmele Revolutiei din decembrie 1989.
Ca participant la evenimente, putem spune chiar ca a fost, la propriu, in mijlocul focului incrucisat - dar tot nu stim al cui - domnul comandor povesteste unul dintre episoadele notorii ale Revolutiei, acela al transportarii de la Bucuresti la Targoviste a cmpletului de judecata care se face vinovat de inscenarea unui proces fostului presedinte al Republicii Socialiste Romania, iar apoi al transportarii, cu acelasi elicopter Puma, nr. 78, al sus-pomenitului complet dar si a cadavrelor sotilor Ceausescu.
Recomand lecturarea acestei carti, sunt sigur ca aduce multe noutati chiar si celor care cred ca stiu totul despre Revolutie.


vineri, 19 aprilie 2019

Historia Special (Martie 2019) de Mihai-Athanasie Petrescu


Historia Special (Martie 2019)

Numӑrul din martie 2019 al revistei Historia Special este dedicate, în întregime, aviaţiei. De fapt, este un compendiu de câteva zeci de pagini al istoriei Aviaţiei Române, de la pionierii zborului la ceea ce ar fi trebuit sӑ fie un adevӑrat “rӑcnet” al industriei aeronanutice române.
Mӑrturisesc cӑ aşteptam cu nerӑbdare apariţia acestui numӑr de revistӑ, iar în ziua când am aflat de eveniment m-am şi înfiinţat la chişcul de ziare de vis-à-vis de magazinul universal din Braşov. La întrebarea mea, vânzӑtorul mi-a rӑspuns, cu un ton oarecum indifferent, ca sӑ nu zic mai mult, cӑ nu a apӑrut nici o historie, ci doar o “aia cu nişte avioane”. Ştiam cӑ se pregӑtea o serie de machete pe la un ziar central şi era gata sӑ pornesc în cӑutarea altui chioşc, dar omul a avut totuşi amabilitatea sӑ iasӑ din mica lui colivie şi sӑ îmi arate “aia cu avioane”, adicӑ exact ce voiam eu sӑ cumpӑr. “Chiar vreţi s-o luaţi?!” Voiam şi am luat-o şi am citit-o:
Revista, coordonatӑ de Ciprian Stoleru, conţine articole semnate de cunoscuţii istorici de aviaţie: Prof. Dr. Valeriu Avram, Viorel Gheorghe, Alexandru Armӑ, Comandor Doctor Adrian Nicoarӑ şi Drd. Sorin Turturicӑ. Textele acoperӑ istoria aeronaticii române, pornind de primele zboruri cu balonul cu aer cald executate de români în spaţiul aerian românesc, şi continuӑ cu zborurile inventatorilor de la 1900, Vuia, Vlaicu şi Coandӑ. Un spaţiu generos este acordat activitӑţii aviaţiei militare în cele douӑ Rӑzboaie Mondiale, de fapt este normal, pentru cӑ a fost extrem de importantӑ şi cu efecte majore în evoluţia situaţiei pe toate fronturile de luptӑ.
Ultima parte a revistei este dedicatӑ perioadei postbelice, aducând în discuţie atitudinea regimului comunist faţӑ de Traian Vuia, dar, şi mai important, evoluţia industriei de construcţii aeronautice dupӑ ce teama de influenţa sovieticӑ a dispӑrut, şi anume istoria avionului de pasageri ROM-BAC 1-11 (adicӑ România a fost odatӑ în elita constructorilor de avioane comerciale!) şi proiectul IAR-95, nefinalizat, dar care ar fi putut asigura dotarea forţelor aeriene ale României cu avioane supersonice de vânӑtoare.
În concluzie, o revistӑ interesantӑ prin conţinut şi modul de prezentare, accesibil mai ales celor mai puţin familiarizaţi cu acest domeniu al istoriei Românilor.