53. SPRE ADUCERE AMINTE

Datoram domnului comandor aviator Alexandru Popa, presedintele ARPIA Bucuresti-Otopeni, o lucrare deosebit de importanta, inscrisa in seria celor care incearca sa dezlege enigmele Revolutiei din decembrie 1989.
Ca participant la evenimente, putem spune chiar ca a fost, la propriu, in mijlocul focului incrucisat - dar tot nu stim al cui - domnul comandor povesteste unul dintre episoadele notorii ale Revolutiei, acela al transportarii de la Bucuresti la Targoviste a cmpletului de judecata care se face vinovat de inscenarea unui proces fostului presedinte al Republicii Socialiste Romania, iar apoi al transportarii, cu acelasi elicopter Puma, nr. 78, al sus-pomenitului complet dar si a cadavrelor sotilor Ceausescu.
Recomand lecturarea acestei carti, sunt sigur ca aduce multe noutati chiar si celor care cred ca stiu totul despre Revolutie.

Historia Special (Martie 2019) de Mihai-Athanasie Petrescu

Historia Special (Martie 2019)

Numӑrul din martie 2019 al revistei Historia Special este dedicate, în întregime, aviaţiei. De fapt, este un compendiu de câteva zeci de pagini al istoriei Aviaţiei Române, de la pionierii zborului la ceea ce ar fi trebuit sӑ fie un adevӑrat “rӑcnet” al industriei aeronanutice române.

Mӑrturisesc cӑ aşteptam cu nerӑbdare apariţia acestui numӑr de revistӑ, iar în ziua când am aflat de eveniment m-am şi înfiinţat la chişcul de ziare de vis-à-vis de magazinul universal din Braşov. La întrebarea mea, vânzӑtorul mi-a rӑspuns, cu un ton oarecum indifferent, ca sӑ nu zic mai mult, cӑ nu a apӑrut nici o historie, ci doar o “aia cu nişte avioane”. Ştiam cӑ se pregӑtea o serie de machete pe la un ziar central şi era gata sӑ pornesc în cӑutarea altui chioşc, dar omul a avut totuşi amabilitatea sӑ iasӑ din mica lui colivie şi sӑ îmi arate “aia cu avioane”, adicӑ exact ce voiam eu sӑ cumpӑr. “Chiar vreţi s-o luaţi?!” Voiam şi am luat-o şi am citit-o:

Revista, coordonatӑ de Ciprian Stoleru, conţine articole semnate de cunoscuţii istorici de aviaţie: Prof. Dr. Valeriu Avram, Viorel Gheorghe, Alexandru Armӑ, Comandor Doctor Adrian Nicoarӑ şi Drd. Sorin Turturicӑ. Textele acoperӑ istoria aeronaticii române, pornind de primele zboruri cu balonul cu aer cald executate de români în spaţiul aerian românesc, şi continuӑ cu zborurile inventatorilor de la 1900, Vuia, Vlaicu şi Coandӑ. Un spaţiu generos este acordat activitӑţii aviaţiei militare în cele douӑ Rӑzboaie Mondiale, de fapt este normal, pentru cӑ a fost extrem de importantӑ şi cu efecte majore în evoluţia situaţiei pe toate fronturile de luptӑ.

Ultima parte a revistei este dedicatӑ perioadei postbelice, aducând în discuţie atitudinea regimului comunist faţӑ de Traian Vuia, dar, şi mai important, evoluţia industriei de construcţii aeronautice dupӑ ce teama de influenţa sovieticӑ a dispӑrut, şi anume istoria avionului de pasageri ROM-BAC 1-11 (adicӑ România a fost odatӑ în elita constructorilor de avioane comerciale!) şi proiectul IAR-95, nefinalizat, dar care ar fi putut asigura dotarea forţelor aeriene ale României cu avioane supersonice de vânӑtoare.

În concluzie, o revistӑ interesantӑ prin conţinut şi modul de prezentare, accesibil mai ales celor mai puţin familiarizaţi cu acest domeniu al istoriei Românilor.

CÂND ISTORICUL DE AVIAŢIE POVESTEŞTE … de Mihai-Athanasie Petrescu

CÂND ISTORICUL DE AVIAŢIE POVESTEŞTE …

Ne aflӑm în faţa celei mai recente lucrӑri[1] a unui tânӑr şi respectat istoric de aviaţie, domnul Sorin Turturicӑ, muzeograf la Muzeul Militar Naţional.

Aş începe prin a recunoaşte cӑ am fost surprins. Nu în sensul ӑla pe care îl cautӑ uneori comentatorii de cӑrţi, ci, pur şi simplu, de distanţa mare, timp, de la precedenta lui carte, deşi, urmӑrindu-i cu atenţie preocupӑrile, ştiam cӑ studiazӑ cu sârg prin arhive.

Poveşti de-ale aviaţiei? Da, dar poveştile sunt episoade sau perioade din istoria aviaţiei române şi a oamenilor care au alcӑtuit istoria asta. De fapt, citim patru capitole, pornind de la prima zi a României în cel de-al doilea Rӑzboi Mondial, continuând cu una din perioadele cele mai grele cunoscute vreodatӑ de nişte luptӑtori români, cu modul în care aviatorii (nu) s-au adaptat la regimul comunist şi încheind cu ultima situaţie realӑ de luptӑ a aviaţiei române, aceea din decembrie 1989. Am putea spune, nu-i aşa? cӑ e cumva o abordare ciclicӑ a domeniului.

Sӑ începem cu începutul, anume cu ziua de 22 iunie 1941. E o datӑ care marcheazӑ schimbarea completӑ a ţӑrii noastre, trecerea de la starea de pace (mӑ rog, cum o fi fost pacea aia într-o Europӑ deja devenitӑ camp total de luptӑ) la cea de rӑzboi, cu operaţiuni militare şi fapte eroice mult mediatizate în nevoia comandanţilor şi a autoritӑţilor de a crea idoli şi eroi. Norocul de a deveni un astfel de idol i-a revenit aviatorului Horia Agarici, pilot de vânӑtoare la Mamaia, care a reuşit sӑ atragӑ atenţia tuturor zburând şi luptând deasupra unei zone aglomerate şi obţinând şi victorii spectaculoase. Agarici a devenit un fel de legendӑ printre militarii armatei române, cu un asemenea impact încât, dupӑ zeci de ani, veteranii de rӑzboi îşi aminteau de el şi – atât eu, cât şi dl Turturicӑ o ştim bine – cereau sӑ le fie evocatӑ personalitatea aviatorului şi lupta lui de la Constanţa, dar nu le venea sӑ creadӑ cӑ realitatea e mai puţin impresionantӑ decât legenda. De fapt este exact aşa cum apare în primul capitol al cӑrţii: Portret de aviator: Horia Agarici.

Motivul e simplu, iar autorul nostru îl evidenţiazӑ: cӑpitanul aviator Horia Agarici nu era un fel de super-erou, ci un intelectual, un poet, un rӑzvrӑtit, dar şi un tip discret, resemnat sӑ trӑiascӑ (dupӑ rӑzboi) în anonimat, dar sӑ trӑiascӑ. Interesant pentru înţelegerea cât mai bunӑ a biografiei schiţatӑ în cartea de faţӑ este sӑ dezvӑluim, odatӑ cu autorul, sursa istoricӑ: arhivele Securitӑţii, în speţӑ autobiografia depusӑ acolo de Horia Agarici. O sursӑ care, dacӑ poate fi suspectatӑ de subiectivism, de fals nu cred cӑ se poate face vinovatӑ, ştiindu-se cӑ Securitatea ştia sӑ verifice adevӑrul spus de petent.

Aici ar fi de discutat o parte a informaţiei expuse în lucrare, subiect de controversӑ între dl. Sorin Turturicӑ şi prietenul sӑu, adicӑ eu. Într-un articol pe aceeaşi temӑ, publicat acum vreo doi ani, Horia Agarici era prezentat ca absolvent al Liceului “Andrei Şaguna” din Braşov. Sigur, în bigrafia unui aviator, numele liceului absolvit e puţin important, dar când în discuţie se implicӑ un absolvent al Liceului “Dr. Ioan Meşotӑ”, lucrurile se schimbӑ. Iar în cartea pe care o citim azi, numele liceului nu mai apare. Apare, în schimb, în altӑ parte informaţia sigurӑ cӑ Agarici este absolvent Meşotist, nu Şagunist: în nomenclatorul absolvenţilor de la Meşotӑ. Deci controversa s-a lӑmurit şi, la aniversarea primilor 150 de ani de existenţӑ a Colegiului Naţional “Dr. Ioan Meşotӑ’ acest lucru meritӑ a fi scos în evidenţӑ.

Pe calea deschisӑ, într-un fel, de Horia Agarici, au pӑşit apoi, cu un bilanţ de luptӑ poate mai important, dar mai puţin spectaculos, mai puţin cunoscut de mase, zeci de alţi piloţi români de vânӑtoare. O parte din istoria lor este povestitӑ în a doua parte a lucrӑrii: Aeronautica Militarӑ Românӑ în Bӑtӑlia Stalingradului – Septembrie-Decembrie 1942.

Capitolul este complet diferit, ca abordare şi prezentare, de primul. Subiectivitatea dispare complet, înlocuitӑ fiind cu obiectivitatea omului de ştiinţӑ. Informaţia este prezentatӑ cât se poate de strict, în cifre şi date. Operaţiunile de pe câmpul de luptӑ nici nu pot fi prezentate altfel, pentru cӑ nu mai e vorba de un om, ci de o forţӑ aerianӑ în conflict cu toate armele unei oştiri inamice, de la infanterie la blindate şi, binenţeles, la aviaţia sovieticӑ.

Dintre toate momentele cӑrţii domnului Sorin Turturicӑ, acesta, al doilea, este, probabil armӑtura care certificӑ rigurozitatea adevӑrului istoric al întregii lucrӑri. Şi asta pentru cӑ ne este oferit conţinutul unor documente atât de exacte, matematice, încât impun. Sigur, informaţia este extrasӑ din documentele originale ale unitӑţilor de aviaţie aflate pe linia frontului şi, chiar dacӑ “povestea” nu mai e atât de uşor de receptat de cӑtre un cititor cu totul strӑin de domeniul aviaţiei, ea e importantӑ poate mai ales pentru el, pentru cӑ îi aduce nişte cunoştinţe şi mai greu de receptat din alte surse.

Partea a treia cuprinde câteva episoade poate şi mai greu de înteles din punct de vedere subiectiv de cititorii tineri. ARIPILE LIBERTӐŢII Cum au fugit aviatorii români din “raiul” comunist – studii de caz.

Tinerii din ziua de azi – sic – pleacӑ din România pentru bani mai mulţi. Tinerii anilor stalinismului şi leninismului plecau (fugeau) în cӑutarea libertӑţii. Care libertate? Pӑi, de fapt, toate faţetele libertӑţii, de la cea de conştiinţӑ la cea de exprimare sau la cea de liberӑ circulaţie. Posibilitӑţile de a ieşi din ţarӑ erau extrem de limitate, iar ideea de a folosi avionul a fost foarte tentantӑ – sigur, pentru aviatori şi pentru prietenii lor. Se cunosc numeroase tentative – reuşite sau nu -  de evaziune pe calea aerului, autorul în discuţie se rezuma la cinci, printre care cea a lui Dumitru Piţurcӑ, o (vorba americanilor) defecţiune care avea sӑ-i coste mult pe cei rӑmaşi acasӑ din cauza mӑsurilor luate de autoritӑţi împotriva aviaţiei şi aviatorilor. De fapt, fiecare “poveste” a unei evadӑri este o dramӑ, pentru protagonist (protagonişti) şi pentru cei rӑmaşi în urmӑ.

Şi în aceste cazuri, izvorul de informaţii este CNSAS.Chiar dacӑ o astfel de sursӑ nu este chiar simpaticӑ pentru românii care au trӑit anii comunismului, cred şi eu, ca şi autorul cӑrţii de faţӑ, cӑ este o sursӑ credibilӑ. Iar unde nu putem atinge suta de procente, meseria istoricului este aceea de a completa, prin logicӑ, nesiguranţa, sau de a asigura credibilitatea cercetӑrii prin prezentarea variantelor posibile, astfel încât şi cititorul sӑ judece care este cea mai probabilӑ. Cam asta este rezolvarea în cazul Piţurcӑ, unde relatӑrile informatorilor în legӑturӑ cu soarta aviatoriului evadat ar putea fi puse la îndoialӑ.

Şi, inevitabil, ajungem şi la evenimentele din 1989. Ştim, din amintirile proprii şi din relatӑrile participanţilor la operaţiunile militare, câte ceva despre participarea elicopteriştilor la acţiunile armatei în luptӑ cu mai mult sau mai puţin realii terorişti. Chiar în acele zile, redactorii televiziunii “libere” chemau tinerii înarmaţi cu “pieptul dezgolit” sӑ îi apere de himericii atacatori. S-a discutat mult, în faimosul Studio 4 şi în presa scrisӑ din lunile urmӑtoare, despre atacul cu rachete executat de nişte elicoptere fantomӑ împotriva “eroilor” manipulatori de mase din redacţia de ştiri. Sigur cӑ, dupӑ o vreme, regizorul Sergiu Nicolaescu şi alţi emanaţi au recunoscut cӑ atacatorii erau, de fapt, elicopteriştii de la Titu, chemaţi chiar de ei în ajutor. Cӑ aşa este, pot depune mӑrturie chiar acei piloţi, adevӑraţi eroi, aceştia, care au executat, la ordin, numeroase misiuni deasupra capitalei.

Unul dintre ei a fost şi locotenentul-major Adrian Constantinescu, protagonistul ultimului capitol al cӑrţii lui Sorin Turturicӑ. Participarea lui la misiuni este evocatӑ în cadrul unui interviu acordat autorului şi transcris aici, printr-o evocare subiectivӑ, deci incompletӑ, dar extreme de emoţionantӑ, a zilelor din Decembrie.

Ca unul care am servit Patria intr-o unitate de cercetare a Armatei române din timpul “iepocii de aur”, ştiu cӑ militarii se pregӑteau destul de conştiincios pentru situaţii de rӑzboi, dar nu credeau cӑ vor avea vreodatӑ parte de aşa ceva. Uite cӑ la 17 decembrie a fost emis ordinul “Radu cel Frumos”, adicӑ a fost decretatӑ stare de rӑzboi. Cu cine? Încӑ nu se ştie, dar piloţii aviatori au decolat în misiune realӑ şi, unii dintre ei au plӑtit chiar preţul suprem (se cunoaşte cӑ au fost pierdute, doborâte de … de cine? mai multe elicoptere). Lt-maj Adrian Constantinescu a avut noroc, a scӑpat din încleştare, chiar dacӑ aparatul sӑu a fost lovit de tirul … amic, dar prost dirijat şi, cu grad de cӑpitan-comandor, a devenit eroul cӑrţii noastre.

Am citit, deci, o carte de istorie alcӑtuitӑ din multe poveşti, expuse în stiluri şi moduri diferite, de la relatӑri subiective la tabele cu cifre, de la legende (explicate) la reproduceri de documente oficiale.

O recomandӑm şi altora? Eu sigur da. Un om care şi-a format o culturӑ istoricӑ citind din cӑrţi rezultatul cercetӑrii altora şi obişnuit şi mulţumit sӑ facӑ asta, câştigӑ noi cunoştinţe. Pentru un om din afara aviaţiei, care, poate atras de coperta spectaculoasӑ, va cumpӑra cartea din librӑrie, ea probabil cӑ va fi şi mai utilӑ – va cunoaşte o lume nouӑ şi poate, aşa cum mi s-a întâmplat şi mie, se va ataşa de aceasta. Sincer, dacӑ un neofit (cunosc pe cineva care citeşte recenziile mele autocaracterizându-se drept neofit) ar citi cartea, i-aş recomanda sӑ schimbe puţin oridinea capitolelor – adicӑ sӑ renunţe la înşirarea cronologicӑ şi sӑ porneascӑ lectura cu interviul lui Adrian Constantinescu, pentru a continua cu poveştile lui Agarici şi Piţurcӑ şi a încheia cu acea porţiune durӑ, a bӑtӑliei de la Cotul Donului. Poate, plecând de la un eveniment mult mai cunoscut, adaptarea ar fi mai uşoarӑ, dar şi aderarea la temӑ ar fi mai puternicӑ.

În concluzie, o lucrare importantӑ şi interesantӑ, adresatӑ multor categorii de cititori – dar pe care eu aş distribui-o în primul rând “neofiţilor”. Poate astfel numӑrul lor se va micşora.

---

[1] Sorin Turturicӑ: Din poveştile aviaţiei române, Bragadiru, Editura Miidecӑrţi, 2019

ISTORIA UNUI ZBOR ISTORIC de Mihai-Athanasie Petrescu

ISTORIA UNUI ZBOR ISTORIC

 

Naţiunea noastrӑ are dreptul sӑ se considere, aşa cum a spus şi Henri Coandӑ, una dintre cele care au adus foarte multe (şi esenţiale) contribuţii la crearea şi dezvoltarea aparatelor de zbor, dar şi la progresului omului ca zburӑtor. Dacӑ în 1906 un zbor la o altitudine de 1 (un) metru era o mare performanţӑ, la începutul anilor 1950 se trecea uşor de 10.000 de metri şi se atingeau viteze apropiate de 1000 km/h. Asta dovedeşte cât de rapid a fost progresul tehnic, dar şi cât de repede a putut ajungea omul la conditia fizica ceruta de posibilele performanţe tehnice.

Nu ştiu dacӑ vreun istoric sau statistician a fӑcut o ordonare a naţiilor pe criteriul accesului la zborul reactiv. Dacӑ admitem cӑ avionul Coandӑ 1910 a zburat, şi acceptӑm cӑ a fost un avion cu reacţie (şi nu doar un avion fӑrӑ elice, cum scriu azi unele publicaţii – pӑi dacӑ nu avea elice şi nu era cu reacţie, atunci ce era?), atunci Henri Coandӑ deţine prioritatea mondialӑ a zborului reactiv. Nimeni, însӑ, nu prea e dispus sӑ recunoascӑ aşa ceva, mergând în istorie pânӑ la sfârşitul anilor 1930 pentru a nota aceastӑ performanţӑ. Perioada celui de-al doilea Rӑzboi Mondial a adus, din aceastӑ perspectivӑ,  mari progrese, pentru cӑ atunci s-au înregistrat primele avioane cu reacţie – folosite, binenţeles, în scop militar (unii istorici şi tacticieni chiar îşi pun întrebarea: care ar fi fost soarta rӑzboiului dacӑ Hitler ar fi stiut sӑ profite de avantajul creat de Messerschmitt 262? El a decretat sӑ fie utilizat ca bombardier; dar dacӑ ar fi fost utilizat ca vânӑtor?) (întrebarea mea este retoricӑ şi nu tine seama de ceilalţi factori ai rӑzboiului).

Dupӑ terminarea rӑzboiului, licenţele şi proiectele germane au devenit proprietatea învingӑtorilor. Americanii şi sovieticii nu s-au sfiit sӑ transfere în ţӑrile lor şi teorie şi tehnologie, pentru propriul avantaj. Pe baza ştiinţei nemţilor, învingӑtorii s-au pomenit producӑtori de … şi de …, ba chiar şi de avioane cu reacţie. Iar acestea au marcat pasul înainte în progresul şi dezvoltarea transportului aerian şi în transformarea aviaţiei în cea mai puternicӑ armӑ (sigur, şi în cel mai rapid şi sigur mijloc de transport, dar nu despre asta discutӑm aici).

Din punctul de vedere al românilor, anul 1945 a însemnat un punct şi … Stop! Nu mai facem nimic, îi lӑsӑm pe alţii. Nu mi-am fixat ca obiectiv al articolului de faţӑ decât sӑ discut despre cartea domnului Ioan Chercheş[i], dar nu se poate rupe aceastӑ lucrare de contextul istoriei aviaţiei române (şi mondiale) fӑrӑ a o face de neînţeles.  

Cum ziceam, o ierarhizare istoricӑ a zborurilor cu reacţie – dacӑ scoatem din aceasta nemţii, englezii, italienii şi … nu mai stiu, e greu de fӑcut. Poate cӑ sursele de informare existӑ, dar sunt sigur cӑ multe dintre ele sunt subiective şi, în consecinţӑ, inexacte. Pe noi ne intereseazӑ doar ce au fӑcut compatrioţii nostri, iar aici existӑ şi surse subiective, dar şi unele cât se poate de obiective şi certificate.

La prima categorie se încadreazӑ relatarea lui Tudor Greceanu, care menţioneazӑ, în memoriile sale, cӑ ar fi zburat cu un Messerschmitt-262, în cadrul unui eveniment organizat de americani in anul 1945. Din pӑcate, zborul acesta nu este certificat în nici un document de arhivӑ şi nici unul dintre camarazii lui nu îi susţine spusele. E greu de crezut cӑ un pilot care vede prima datӑ un 262 îl şi poate zbura, având experienţӑ de pilot de rӑzboi pe Me-109.

În consecinţӑ, primul reactorist român este recunoscut prin mӑrturii şi documente în persoana Maiorului Aurel Rӑican. Acesta, în calitatea lui de zburӑtor al regimentului 14 de la Ianca, a decolat la 26 iunie 1951 pentru un zbor de aproximativ 20 de minute, la bordul unui avion românesc de vânӑtoare de tip Yak-23, importat din URSS, .

Ioan Cherecheş, scriitorul despre care discutӑm aici, a avut marele noroc (putem sӑ-l numim un noroc istoric) de a se afla la Ianca şi de a asista la zborul maiorului Rӑican. Iar pentru un om cum e Cherecheş, amintirea a rӑmas vie şi nu i-a dat pace pânӑ nu l-a forţat sӑ scrie despre eveniment.

Cartea pe care a publicat-o în 2017 este o antologie de reportaje legate de zborul inaugural în sine, dar şi, sau poate mai ales, de personalitatea aviatorului Aurel Rӑican, autor de istorie. Avem şase texte, şase mici capodopere, şase reportaje care nu se limiteazӑ a descrie doar evenimentul de la 26 iunie 1956, acel zbor de numai 20 de minute, ci întreaga traiectorie a pilotului aviator care atunci, la Ianca, a fost selectat de instructorii lui sӑ execute prima decolare cu reacţie din România.

Nu sunt pilot, dar, dupӑ ce am citit atâtea mӑrturii ale zburӑtorilor, îmi închipui ce emoţie reprezintӑ pentru un om primul zbor la simplӑ, atât în prima fazӑ de instruire, cât şi în etapele urmӑtoare, de trecere la alte calificӑri. Rӑican era, în 1951, un pilot experimentat, în ciuda vârstei destul de fragede – doar 26 de ani. Zburase avioane performante, iar programul special de pregӑtire pe care îl executase împreunӑ cu camaradul sӑu, Pӑduraru, pe Yak-11, îi oferise prilejul sӑ progreseze foarte mult. Trecerea pe noul avion nu i-o fi fost uşoarӑ, dar a realizat-o bine, obţinând girul instructorului sovietic şi … aterizând sӑnӑtos şi cu avionul întreg dupӑ prima lui simplӑ.

Reporterul-scriitor nu trece sub tӑcere modul în care autoritӑţile momentului au înţeles sӑ îl felicite şi rӑsplӑteascӑ pe primul pilot reactorist roman. Nu cu bani, doar era epoca stalinistӑ şi foloasele materiale nu aveau nici o valoare (sic!), ci moral: vorbe frumoase (parcӑ îi şi auzim pe Petru Groza şi pe Emil Bodnӑraş cum rostesc cuvinte pompoase, uitându-se, ca şi ceilalţi tovarӑşi conducӑtori ai partidului si ai României, înspre un punct fix ales pe cerul patriei), un stilet-suvenir, cu o inscripţie gravatӑ („Maiorului Răican Aurel, pilotul român care primul a sburat pe avionul de vânătoare reactiv. Din partea ministrului Forṭelor Armate ale RPR. 26 iunie 1951”) şi … perspectiva avansӑrii pe scara ierarhicӑ a aviaţiei militare.

Ioan Cherecheş surprinde aceste aspecte în cartea sa, dupӑ cum nu uitӑ sӑ consemneze şi alte evenimente din viaţa reactoriştilor de la începutul deceniului al şaselea. Dar principalul obiectiv urmӑrit de scriitorul şi istoricul de aviaţie Ioan Cherecheş este schiţarea biografiei lui Aurel Rӑican, dar şi a portretului sӑu moral şi psihologic, ceea ce el reuşeşte foarte bine, urmӑrind evoluţia ulterioarӑ a celui care avea sӑ devinӑ general aviator şi şef al aviaţiei civile române. O evoluţie punctatӑ de suişuri şi de neaşteptate coborâşuri, provocate de “şopârliţe” strecurate în dosarul sӑu de la Securitate.

Totul se rezolvӑ/lamureşte dupӑ intervenţia ministrului Forţelor Armate, generalul Ion Ioniţӑ, dupӑ sistemul “pcr”. Simplu, cineva, o elevӑ, a avut o nevoie, a apelat la ministru (unchiul ei), care a apelat la o directoare de şcoalӑ, intamplator, soţia lui Rӑican. Sigur, ministrul nu a fӑcut decât sӑ declanşeze mecanismul fӑcӑtor de dreptate, dar de ce oare nu a fӑcut-o şi înainte de a avea nevoie de bunӑvoinţa doamnei Rӑican?! [ii]

Cartea domnului Ioan Cherecheş, ca şi celelalte lucrӑri ale sale, publicate în volum sau în periodice, este un capitol important al istoriei aviaţiei militare române. Menţioneazӑ evenimente şi caracterizeazӑ personalitӑti, ridicӑ probleme şi aduce rezolvӑri. Scrisӑ în stilul “cherecheşian” inconfundabil, oferӑ o lecturӑ plӑcutӑ şi atractivӑ, desigur, poate rezervatӑ doar celor interesaţi de acest domeniu de activitate, dar asta nu îi scade cu nimic din valoarea literarӑ şi documentarӑ.

---

[i] Ioan Cherecheş, ZBOR ISTORIC, Bucureşti, editura SemnE, 2017

[ii] O posibilӑ rezolvare a enigmei “şopârliţei” menţionate în cartea dlui Ioan Cherecheş este oferitӑ de istoricul şi prietenul meu Sorin Turturicӑ – vezi Sorin Turturicӑ, Din poveştile aviaţiei române, Bragadiru, Editura Miidecӑrţi, 2019, pp 95-96.

 

IOAN CHERECHES, CӐRŢILE LUI ŞI CARTEA CӐRŢILOR LUI

IOAN CHERECHES, CӐRŢILE LUI ŞI CARTEA CӐRŢILOR LUI[1]

16 septembrie 2017. În Parcul Crângaşi, unde se desfasura AERONAUTIC 2017, prin mijlocirea lui Alex Stoian “Nemo” am fericita ocazie de a o cunoaşte pe doamna Corina Cherecheş, fiica unui scriitor pe care îl cunoşteam de mai mulţi ani, aşa cum îi cunoşteam şi – în mare parte – opera. Dupӑ ce am fost “examinat” de cӑtre un veteran care o ajuta sӑ isi supravhegheze standul cu cӑrţi (am remarcat imediat cӑ toate erau semnate Ioan Cerecheş) şi am “trecut examenul” (domnul Tony, membru ARPIA, a vrut sӑ se convingӑ cӑ eu chiar ştiam câte ceva din istoria aviaţiei militare române moderne), am pornit o discuţie despre bӑtrânul scriitor.

Îl cunoscusem încӑ din primii ani ai noului mileniu, prin intermediul volumului sӑu “Aerodrom şi cer”, cumpӑratӑ în timpul unei şedinţe a Asociaţiei Aviatorilor Braşoveni la care a participat şi regretata doamnӑ pilot Sanda Agache (ea cӑra pentru noi de la Bucureşti zeci de cӑrţi de aviaţie). Dupӑ o vreme, l-am regӑsit ca autor, cunoscându-l şi pe Ştefan Alexandrescu, “Mareşalul din Bӑneasa”, la o şedinţӑ a Fundaţiei “Cӑpitan Erou Alexandru Şerbӑnescu”, iar dupӑ puţina vreme am dat mâna chiar cu scriitorul, pentru prima oarӑ, la Muzeul Aviaţiei, în Pipera, într-o zi de Sfântul Ilie. Mi-a înmânat cartea lui “Dracii roşii”, pe care am citit-o pe nerӑsuflate. În sfârşit, l-am revӑzut tot la Muzeul aviaţiei, în momentul lansӑrii unei lucrӑri a lui Dan Antoniu, cand am provocat amândoi o discuţie foarte interesantӑ (şi poate şi cu niţel ecou acolo unde trebuie) despre accesul cercetӑtorului istoriei aviaţiei la sursele de informare, cu precӑdere, pentru cӑ în salӑ se aflau şi oameni cu funcţii de comandӑ în Forţele Aeriene, la arhivele militare.

Acum discutam cu Corina Cherecheş, din nefericire la timpul trecut, despre personalitatea tatӑlui ei. Am cumpӑrat atunci toate titlurile pe care le avea pe stand şi pe care eu încӑ nu le aveam în bibliotecӑ şi, în plus, lucrarea În sarea cuvintelor  - Destinul scriitorului Ioan Cherecheş, semnatӑ Aurel Pentelescu şi Corina Cherecheş.

Sigur cӑ le-am citit pe toate, cu mare interes şi cu multӑ bucurie. Iar la sfârşit a venit şi rândul acestei cӑrţi a cӑrţilor şi a autorului lor, pe care a avut şi el bucuria sӑ o vadӑ, înainte de a face marele pas dincolo.

Înainte de a începe lectura, decriptasem titlul cu ajutorul codului lui Petre Ispirescu. M-am înşelat, explicaţia e alta, dar nu am greşit, chiar şi autorii monografiei spun undeva cӑ autorul în discuţie e un meseriaş în potrivirea vorbelor, întocmai ca un bun bucӑtar, pentru a (pre)gӑti un adevӑrat festin, gustat de cӑtre cititori. De fapt, sarea are altӑ semnificaţie: Ioan, tatӑl scriitorului a fost şuvagӑu, adicӑ tӑietor în sare; Ioan, fiul, la rândul sӑu a fost un cioplitor în masa vocabularului, un artist al cuvântului.

Cartea pe care o propunem spre discuţie acum este o lucrare foarte interesantӑ şi cuprinzӑtoare, al cӑrei obiectiv este prezentarea deplinӑ a unui autor literar. Strategia adoptatӑ de coautori este clasicӑ: un capitol bio-bibliografic şi un al doilea, mult mai amplu, o antologie de texte din activitatea reportericeascӑ a lui Ioan Cherecheş. La final, volumul cuprinde şi un album cu fotografii, unele realizate de cӑtre autorul recenzat şi utilizate de cӑtre el la ilustrarea articolelor de presӑ, altele care îl reprezintӑ pe Ioan Cherecheş, de multe ori în tovӑrӑşia unor personalitӑti de seamӑ ale aviaţiei române (din care, de fapt, face şi el parte).

Voi încerca sӑ analizez pe rând capitolele lucrӑrii, pornind, de ce nu, chiar de la cuvintele introductive. Dupӑ pӑrerea mea, cele douӑ prefeţe datorate domnilor general de flotilӑ aerianӑ Ştefan Voian şi inginer Doru-Laurian Bӑdulescu, sponsorul apariţiei editoriale dar, în primul rând fiul aviatorului Mircea T. Bӑdulescu, una dintre personalitӑţile aviaţiei militare despre care Ioan Cherecheş a avut multe de scris, sunt nişte argumente importante pentru un eventual îndemn de a citi cartea, dat fiind prestigiul de care domniile lor se bucurӑ în rândul celor care ştiu.

Trecând la lucrarea monograficӑ, trebuie sӑ evidenţiem originalitatea prezentӑrii biografice a omului şi scriitorului Ioan Cherecheş. Domnul comandor Aurel Pentelescu, un om de ştiinţӑ, istoric recunoscut pentru lucrӑrile sale anterioare, a optat pentru reproducerea unui dialog purtat cu eroul sӑu, de fapt un interviu condus cu mӑiestrie socratianӑ. Aş spune “strâns cu uşa” de cӑtre intervievator, el, care ştia doar sӑ ia, nu şi sӑ dea interviuri, Ioan Cherecheş e obligat sӑ spunӑ tot, nefiindu-i îngӑduit nici sӑ uite amӑnunte relevante, nici sӑ le omitӑ, din modestie. Sincer, “ascultând” discuţia, parcӑ îl vedeam pe bӑtrânul scriitor în poziţia aceea care vӑdea concentrare şi înţelegere, pe care i-o cunoşteam din convorbirile noastre, parcӑ îi recunoşteam, odatӑ cu rӑspunsul, şi gestul acela care parcӑ te punea la locul tӑu, sau care, alteori, sublinia adevӑrul unor fraze. Toatӑ viaţa lui este astfel rememoratӑ de el însuşi, insistându-se asupra momentelor şi circumstanţelor importante pentru noi din punctul de vedere al activitӑţii literare: prima reuşitӑ, ca elev în clasӑ primarӑ, pe tӑrâmul scrisului, examenul de selecţie pentru şcoala de ziarişti militari, ucenicia pe lângӑ jurnalişti consacraţi în cadrul şcolii de la Apӑrarea Patriei, apoi activitatea de ziarist, atât la publicaţiile militare, cât şi la cea de pe lângӑ uzina la care a lucrat, dupӑ dezbrӑcarea (forţatӑ) a hainei militare, sau la cea afiliatӑ unui partid politic, terminând, cum altfel, cu colaborarea recentӑ la un revistӑ de aviaţie. Moderatorul interviului insistӑ pe metodele de documentare ale reporterului, militar sau civil, pentru a scoate în evidenţӑ extrema acurateţe a textelor publicate, mai ales cӑ reporterul nu e din afara fenomenului descris, adicӑ este un ofiţer tehnic de aviaţie, care ştie exact despre ce scrie atunci când abordeazӑ viaţa aviatorilor şi activitatea de pe aerodromul militar, şi este un muncitor (foarte) calificat care descrie în deplinӑ cunoştinţӑ de cauzӑ procesul de producţie dintr-o uzinӑ a industriei (socialiste) române.

Autorii monografiei nu se sfiesc sӑ îşi exprime pӑrerea cӑ şocurile din viaţa lui Ioan Cherecheş au fost şi adevӑrate imbolduri pentru un nou pas evoluţia sa. Eliminarea din liceu l-a obligat sӑ se înscrie la Şcoala de ofiţeri, astfel formându-se el ca ofiţer de aviaţie, iar apoi ca fotoreporter militar; epurarea din armatӑ l-a fӑcut sӑ se angajeze într-o întreprindere industrialӑ, loc unde a cunoscut alte realitӑţi ale societӑţii româneşti, oameni, mediu social; dispariţia ziarului uzinal “Dinamul” i-a dat timpul necesar pentru a elabora o carte, pe care a reuşit, datoritӑ unor demni oameni de culturӑ, sӑ o tipӑreascӑ în 1982, devenind astfel prima dintr-o lungӑ serie; evenimentele din decembrie 1989, odatӑ cu schimbarea de direcţie din istoria României, l-a readus pe Ioan Cherecheş într-o redacţie de ziar, oferindu-I prilejul sӑ se informeze şi sӑ îşi exprime pӑrerea în legӑturӑ cu noua evoluţie a societӑţii; iar întâlnirea cu Cornel Marandiuc i-a oferit prilejul sӑ se reîntoarcӑ la aviaţia pe care, de fapt, nu a pӑrӑsit-o, afectiv, niciodatӑ.

Capitolul bio-bibliografic este completat de un sub capitol dedicat activitӑţii editoriale a lui Ioan Cherecheş. Dupӑ lista completӑ a cӑrţilor publicate de acesta, sunt reproduce, ca argument, toate prefeţele şi mesajele de pe coperta a patra a cӑrţilor.

Prefeţele sunt de fiecare datӑ semnate de oameni cu nume grele. Aviatori cunoscuţi, generali sau ofiţeri superiori, prieteni vechi ai lui Cherecheş, au fost bucuroşi sӑ fie primii lui cititori, pentru a-şi aşterne, apoi, pӑrerea cu scopul de a atrage urmӑtorii cititori. Relaţia lor cu scriitorul şi pӑrerea pe care şi-o exprimӑ au, de asemenea, şi efectul de a gira, dacӑ nu calitatea literarӑ a cӑrţilor cherecheşiene, ei nefiind specialişti în critica literarӑ, cel puţin calitatea lor documentaristicӑ, istoricӑ. Aceastӑ parte a cӑrţii este rotunjitӑ cu o nouӑ antologie, formatӑ din recenzii şi articole critice referitoare la cӑrţile lui Ioan Cherecheş. Şi în acest caz vorbim de criticӑ de întâmpinare sau de popularizare , texte semnate de personalitӑţi prestigioase din domeniul abordat de scriitor. Nu mӑ ascund dupӑ o falsӑ modestie, ci recunosc cu mare bucurie şi mândrie cӑ unul dintre aceste texte este semnat de mine şi este preluat din ziarul DRUM care apare la Roşiorii de Vede.

Partea a doua şi cea mai amplӑ a cӑrţii cuprinde o selecţie de articole publicate de Ioan Cherecheş într-o viaţӑ (lungӑ) de jurnalist.

Autorii recunosc faptul cӑ selecţia nu a fost uşoarӑ. Au fost nevoiţi sӑ lase la o parte, din cauza limitei spaţiului tipografic, o mulţime de texte de foarte bunӑ calitate, dar cele pe care le-au ales sunt menite şi reuşesc sӑ traseze un portret foarte interesant al publicistului Ioan Cherecheş.

Eu, unul, recunosc cinstit cӑ nu ştiam nimic despre activitatea lui Cherecheş din afara aviaţiei. Cu toate cӑ sunt mult mai tânӑr decât el, am trӑit şi eu perioada comunistӑ, fiind familiarizat cu stilul de atunci al presei. Eram obligat sӑ am abonament la organelle de presӑ adecvate vârstei mele de atunci. Am citit Arici Pogonici, Luminiţa, Cutezӑtorii, Scânteia tineretului pentru cӑ aşa trebuia sau pentru cӑ, de multe ori, chiar mӑ interesau. Dar, fiu de militar activ fiind, am avut acces şi la presa militarӑ a timpului, iar conţinutul textelor şi modul de abordare a subiectelor de cӑtre reporteri imi este foarte bine cunoscut, de aceea nu sunt şocat de stilul ziaristului Ioan Cherecheş, de cele mai multe ori laudativ, propagandistic, uneori tributar acelei abordӑri în spirit critic şi autocritic impus de organele de partid şi de stat şi supravegheat de CI sau de securitate. Sunt, în schimb, plӑcut impresionat de subiectele alese de cӑtre ziarist. Uneori senzaţionale, descriind evenimente de zbor – pânӑ la urmӑ cam asta cauta presa, pentru a atrage lectorii. Dar, şi acestea sunt majoritare, reportajele (literare, cum subliniazӑ autorii monografiei) se referӑ la evenimente obişnuite din viaţa aviatorilor sau a muncitorilor români, senzaţionale nu prin descrierea unor evenimente limitӑ, ci tocmai prin descrierea vieţii obişnuite a românilor. Evenimente în care orice cititor se recunoaşte.

Reportajele lui Ioan Cherecheş, tipӑrite de publicaţiile Şoimii patriei (ziarul aviaţiei militare), Apӑrarea Patriei (ziarul armatei române), Dinamul (ziarul Uzinei de Maşini Electrice Bucureşti), Atitudinea (ziar al Partidului Republican post-decembrist) şi revista Orizont aviatic (publicaţie de culturӑ aviaticӑ iniţiatӑ şi condusӑ de istoricul şi scriitorul Cornel Marandiuc) antologate în lucrarea de faţӑ traseazӑ o istorie a României. Mai întâi, o istorie a aviaţiei anilor 1950, perioadӑ de pionierat  în domeniul  propulsiei reactive, punctatӑ de (mult prea) multe evenimente datorate atât calitӑţii materialului volant, dar şi, uneori,  pregӑtirii personalului. Nu evenimente deosebite, soldate cu accidente, ia în discuţie Ioan Cherecheş, ci zile normale, cu situaţii grele rezolvate de piloţi şi tehnici. Pentru cӑ în uzinӑ nu toate sunt roze, nu fiecare zi este încununatӑ de satisfacţia datoriei împlinite, ci şi umbritӑ de situaţii limitӑ, dar şi în acest caz reporterul nu se apleacӑ asupra senzaţionalului negativ, ci cautӑ acele evenimente care sunt rezolvate, de cele mai multe ori datoritӑ calitӑţii umane a muncitorilor.

O particularitate prezintӑ textele din ziarul post-decembrist. Aici ne întâlnim cu o nouӑ faţetӑ a lui Ioan Cherecheş, care, pe lângӑ (puţine) situaţii uşor rezolvabile, aduce în discuţie multe evenimente reprobabile din acei primi doi ani ai României eliberate de communism. Dar, şi aici, recunoaştem atitudinea pozitivӑ, optimistӑ, a reporterului de actualitate, care înţelege esenţa fenomenului şi sperӑ într-o rezolvare favorabilӑ.

Ajungând la Orizontul Aviatic, puţinele texte selectate reveleazӑ o altfel de personalitate a lui Ioan Cherecheş, datoratӑ şi vârstei, dar şi experienţei şi conjuncturii. Incursiunea în viaţa unui mare aviator, al cӑrui destin ar fi putut fi schimbat dacӑ pӑrinţii lui nu ar fi fӑcut un mare sacrificiu, dar, şi mai ales, cele douӑ texte închinate vechiului sӑu prieten, generalul Horia Opruţӑ, ne aratӑ un suflet sensibil şi un scriitor de facturӑ romantic, poate greu de anticipat vӑzând fotografia de pe copertӑ a unui ofiţer în uniformӑ de campanie.

În concluzie, cred cӑ am citit şi prezentat aici o carte care nu povesteşte doar despre viaţa şi creaţia unui om, fie el şi scriitor, ci retraseazӑ un capitol al istoriei Românilor, oameni buni şi pricepuţi, buni meseriaşi în aviaţie şi în industria constructoare de maşini, inimoşi şi iubitori de alţi oameni.

---

[1] Aurel Pentelescu, Corina Cherecheş În sarea cuvintelor – Destinul scriitorului Ioan Chereches, Buzӑu, Editura Editgraph, 2017