joi, 20 decembrie 2018

IOAN CHERECHES, CӐRŢILE LUI ŞI CARTEA CӐRŢILOR LUI

IOAN CHERECHES, CӐRŢILE LUI ŞI CARTEA CӐRŢILOR LUI[1]

16 septembrie 2017. În Parcul Crângaşi, unde se desfasura AERONAUTIC 2017, prin mijlocirea lui Alex Stoian “Nemo” am fericita ocazie de a o cunoaşte pe doamna Corina Cherecheş, fiica unui scriitor pe care îl cunoşteam de mai mulţi ani, aşa cum îi cunoşteam şi – în mare parte – opera. Dupӑ ce am fost “examinat” de cӑtre un veteran care o ajuta sӑ isi supravhegheze standul cu cӑrţi (am remarcat imediat cӑ toate erau semnate Ioan Cerecheş) şi am “trecut examenul” (domnul Tony, membru ARPIA, a vrut sӑ se convingӑ cӑ eu chiar ştiam câte ceva din istoria aviaţiei militare române moderne), am pornit o discuţie despre bӑtrânul scriitor.
Îl cunoscusem încӑ din primii ani ai noului mileniu, prin intermediul volumului sӑu “Aerodrom şi cer”, cumpӑratӑ în timpul unei şedinţe a Asociaţiei Aviatorilor Braşoveni la care a participat şi regretata doamnӑ pilot Sanda Agache (ea cӑra pentru noi de la Bucureşti zeci de cӑrţi de aviaţie). Dupӑ o vreme, l-am regӑsit ca autor, cunoscându-l şi pe Ştefan Alexandrescu, “Mareşalul din Bӑneasa”, la o şedinţӑ a Fundaţiei “Cӑpitan Erou Alexandru Şerbӑnescu”, iar dupӑ puţina vreme am dat mâna chiar cu scriitorul, pentru prima oarӑ, la Muzeul Aviaţiei, în Pipera, într-o zi de Sfântul Ilie. Mi-a înmânat cartea lui “Dracii roşii”, pe care am citit-o pe nerӑsuflate. În sfârşit, l-am revӑzut tot la Muzeul aviaţiei, în momentul lansӑrii unei lucrӑri a lui Dan Antoniu, cand am provocat amândoi o discuţie foarte interesantӑ (şi poate şi cu niţel ecou acolo unde trebuie) despre accesul cercetӑtorului istoriei aviaţiei la sursele de informare, cu precӑdere, pentru cӑ în salӑ se aflau şi oameni cu funcţii de comandӑ în Forţele Aeriene, la arhivele militare.
Acum discutam cu Corina Cherecheş, din nefericire la timpul trecut, despre personalitatea tatӑlui ei. Am cumpӑrat atunci toate titlurile pe care le avea pe stand şi pe care eu încӑ nu le aveam în bibliotecӑ şi, în plus, lucrarea În sarea cuvintelor  - Destinul scriitorului Ioan Cherecheş, semnatӑ Aurel Pentelescu şi Corina Cherecheş.
Sigur cӑ le-am citit pe toate, cu mare interes şi cu multӑ bucurie. Iar la sfârşit a venit şi rândul acestei cӑrţi a cӑrţilor şi a autorului lor, pe care a avut şi el bucuria sӑ o vadӑ, înainte de a face marele pas dincolo.
Înainte de a începe lectura, decriptasem titlul cu ajutorul codului lui Petre Ispirescu. M-am înşelat, explicaţia e alta, dar nu am greşit, chiar şi autorii monografiei spun undeva cӑ autorul în discuţie e un meseriaş în potrivirea vorbelor, întocmai ca un bun bucӑtar, pentru a (pre)gӑti un adevӑrat festin, gustat de cӑtre cititori. De fapt, sarea are altӑ semnificaţie: Ioan, tatӑl scriitorului a fost şuvagӑu, adicӑ tӑietor în sare; Ioan, fiul, la rândul sӑu a fost un cioplitor în masa vocabularului, un artist al cuvântului.
Cartea pe care o propunem spre discuţie acum este o lucrare foarte interesantӑ şi cuprinzӑtoare, al cӑrei obiectiv este prezentarea deplinӑ a unui autor literar. Strategia adoptatӑ de coautori este clasicӑ: un capitol bio-bibliografic şi un al doilea, mult mai amplu, o antologie de texte din activitatea reportericeascӑ a lui Ioan Cherecheş. La final, volumul cuprinde şi un album cu fotografii, unele realizate de cӑtre autorul recenzat şi utilizate de cӑtre el la ilustrarea articolelor de presӑ, altele care îl reprezintӑ pe Ioan Cherecheş, de multe ori în tovӑrӑşia unor personalitӑti de seamӑ ale aviaţiei române (din care, de fapt, face şi el parte).
Voi încerca sӑ analizez pe rând capitolele lucrӑrii, pornind, de ce nu, chiar de la cuvintele introductive. Dupӑ pӑrerea mea, cele douӑ prefeţe datorate domnilor general de flotilӑ aerianӑ Ştefan Voian şi inginer Doru-Laurian Bӑdulescu, sponsorul apariţiei editoriale dar, în primul rând fiul aviatorului Mircea T. Bӑdulescu, una dintre personalitӑţile aviaţiei militare despre care Ioan Cherecheş a avut multe de scris, sunt nişte argumente importante pentru un eventual îndemn de a citi cartea, dat fiind prestigiul de care domniile lor se bucurӑ în rândul celor care ştiu.
Trecând la lucrarea monograficӑ, trebuie sӑ evidenţiem originalitatea prezentӑrii biografice a omului şi scriitorului Ioan Cherecheş. Domnul comandor Aurel Pentelescu, un om de ştiinţӑ, istoric recunoscut pentru lucrӑrile sale anterioare, a optat pentru reproducerea unui dialog purtat cu eroul sӑu, de fapt un interviu condus cu mӑiestrie socratianӑ. Aş spune “strâns cu uşa” de cӑtre intervievator, el, care ştia doar sӑ ia, nu şi sӑ dea interviuri, Ioan Cherecheş e obligat sӑ spunӑ tot, nefiindu-i îngӑduit nici sӑ uite amӑnunte relevante, nici sӑ le omitӑ, din modestie. Sincer, “ascultând” discuţia, parcӑ îl vedeam pe bӑtrânul scriitor în poziţia aceea care vӑdea concentrare şi înţelegere, pe care i-o cunoşteam din convorbirile noastre, parcӑ îi recunoşteam, odatӑ cu rӑspunsul, şi gestul acela care parcӑ te punea la locul tӑu, sau care, alteori, sublinia adevӑrul unor fraze. Toatӑ viaţa lui este astfel rememoratӑ de el însuşi, insistându-se asupra momentelor şi circumstanţelor importante pentru noi din punctul de vedere al activitӑţii literare: prima reuşitӑ, ca elev în clasӑ primarӑ, pe tӑrâmul scrisului, examenul de selecţie pentru şcoala de ziarişti militari, ucenicia pe lângӑ jurnalişti consacraţi în cadrul şcolii de la Apӑrarea Patriei, apoi activitatea de ziarist, atât la publicaţiile militare, cât şi la cea de pe lângӑ uzina la care a lucrat, dupӑ dezbrӑcarea (forţatӑ) a hainei militare, sau la cea afiliatӑ unui partid politic, terminând, cum altfel, cu colaborarea recentӑ la un revistӑ de aviaţie. Moderatorul interviului insistӑ pe metodele de documentare ale reporterului, militar sau civil, pentru a scoate în evidenţӑ extrema acurateţe a textelor publicate, mai ales cӑ reporterul nu e din afara fenomenului descris, adicӑ este un ofiţer tehnic de aviaţie, care ştie exact despre ce scrie atunci când abordeazӑ viaţa aviatorilor şi activitatea de pe aerodromul militar, şi este un muncitor (foarte) calificat care descrie în deplinӑ cunoştinţӑ de cauzӑ procesul de producţie dintr-o uzinӑ a industriei (socialiste) române.
Autorii monografiei nu se sfiesc sӑ îşi exprime pӑrerea cӑ şocurile din viaţa lui Ioan Cherecheş au fost şi adevӑrate imbolduri pentru un nou pas evoluţia sa. Eliminarea din liceu l-a obligat sӑ se înscrie la Şcoala de ofiţeri, astfel formându-se el ca ofiţer de aviaţie, iar apoi ca fotoreporter militar; epurarea din armatӑ l-a fӑcut sӑ se angajeze într-o întreprindere industrialӑ, loc unde a cunoscut alte realitӑţi ale societӑţii româneşti, oameni, mediu social; dispariţia ziarului uzinal “Dinamul” i-a dat timpul necesar pentru a elabora o carte, pe care a reuşit, datoritӑ unor demni oameni de culturӑ, sӑ o tipӑreascӑ în 1982, devenind astfel prima dintr-o lungӑ serie; evenimentele din decembrie 1989, odatӑ cu schimbarea de direcţie din istoria României, l-a readus pe Ioan Cherecheş într-o redacţie de ziar, oferindu-I prilejul sӑ se informeze şi sӑ îşi exprime pӑrerea în legӑturӑ cu noua evoluţie a societӑţii; iar întâlnirea cu Cornel Marandiuc i-a oferit prilejul sӑ se reîntoarcӑ la aviaţia pe care, de fapt, nu a pӑrӑsit-o, afectiv, niciodatӑ.
Capitolul bio-bibliografic este completat de un sub capitol dedicat activitӑţii editoriale a lui Ioan Cherecheş. Dupӑ lista completӑ a cӑrţilor publicate de acesta, sunt reproduce, ca argument, toate prefeţele şi mesajele de pe coperta a patra a cӑrţilor.
Prefeţele sunt de fiecare datӑ semnate de oameni cu nume grele. Aviatori cunoscuţi, generali sau ofiţeri superiori, prieteni vechi ai lui Cherecheş, au fost bucuroşi sӑ fie primii lui cititori, pentru a-şi aşterne, apoi, pӑrerea cu scopul de a atrage urmӑtorii cititori. Relaţia lor cu scriitorul şi pӑrerea pe care şi-o exprimӑ au, de asemenea, şi efectul de a gira, dacӑ nu calitatea literarӑ a cӑrţilor cherecheşiene, ei nefiind specialişti în critica literarӑ, cel puţin calitatea lor documentaristicӑ, istoricӑ. Aceastӑ parte a cӑrţii este rotunjitӑ cu o nouӑ antologie, formatӑ din recenzii şi articole critice referitoare la cӑrţile lui Ioan Cherecheş. Şi în acest caz vorbim de criticӑ de întâmpinare sau de popularizare , texte semnate de personalitӑţi prestigioase din domeniul abordat de scriitor. Nu mӑ ascund dupӑ o falsӑ modestie, ci recunosc cu mare bucurie şi mândrie cӑ unul dintre aceste texte este semnat de mine şi este preluat din ziarul DRUM care apare la Roşiorii de Vede.
Partea a doua şi cea mai amplӑ a cӑrţii cuprinde o selecţie de articole publicate de Ioan Cherecheş într-o viaţӑ (lungӑ) de jurnalist.
Autorii recunosc faptul cӑ selecţia nu a fost uşoarӑ. Au fost nevoiţi sӑ lase la o parte, din cauza limitei spaţiului tipografic, o mulţime de texte de foarte bunӑ calitate, dar cele pe care le-au ales sunt menite şi reuşesc sӑ traseze un portret foarte interesant al publicistului Ioan Cherecheş.
Eu, unul, recunosc cinstit cӑ nu ştiam nimic despre activitatea lui Cherecheş din afara aviaţiei. Cu toate cӑ sunt mult mai tânӑr decât el, am trӑit şi eu perioada comunistӑ, fiind familiarizat cu stilul de atunci al presei. Eram obligat sӑ am abonament la organelle de presӑ adecvate vârstei mele de atunci. Am citit Arici Pogonici, Luminiţa, Cutezӑtorii, Scânteia tineretului pentru cӑ aşa trebuia sau pentru cӑ, de multe ori, chiar mӑ interesau. Dar, fiu de militar activ fiind, am avut acces şi la presa militarӑ a timpului, iar conţinutul textelor şi modul de abordare a subiectelor de cӑtre reporteri imi este foarte bine cunoscut, de aceea nu sunt şocat de stilul ziaristului Ioan Cherecheş, de cele mai multe ori laudativ, propagandistic, uneori tributar acelei abordӑri în spirit critic şi autocritic impus de organele de partid şi de stat şi supravegheat de CI sau de securitate. Sunt, în schimb, plӑcut impresionat de subiectele alese de cӑtre ziarist. Uneori senzaţionale, descriind evenimente de zbor – pânӑ la urmӑ cam asta cauta presa, pentru a atrage lectorii. Dar, şi acestea sunt majoritare, reportajele (literare, cum subliniazӑ autorii monografiei) se referӑ la evenimente obişnuite din viaţa aviatorilor sau a muncitorilor români, senzaţionale nu prin descrierea unor evenimente limitӑ, ci tocmai prin descrierea vieţii obişnuite a românilor. Evenimente în care orice cititor se recunoaşte.
Reportajele lui Ioan Cherecheş, tipӑrite de publicaţiile Şoimii patriei (ziarul aviaţiei militare), Apӑrarea Patriei (ziarul armatei române), Dinamul (ziarul Uzinei de Maşini Electrice Bucureşti), Atitudinea (ziar al Partidului Republican post-decembrist) şi revista Orizont aviatic (publicaţie de culturӑ aviaticӑ iniţiatӑ şi condusӑ de istoricul şi scriitorul Cornel Marandiuc) antologate în lucrarea de faţӑ traseazӑ o istorie a României. Mai întâi, o istorie a aviaţiei anilor 1950, perioadӑ de pionierat  în domeniul  propulsiei reactive, punctatӑ de (mult prea) multe evenimente datorate atât calitӑţii materialului volant, dar şi, uneori,  pregӑtirii personalului. Nu evenimente deosebite, soldate cu accidente, ia în discuţie Ioan Cherecheş, ci zile normale, cu situaţii grele rezolvate de piloţi şi tehnici. Pentru cӑ în uzinӑ nu toate sunt roze, nu fiecare zi este încununatӑ de satisfacţia datoriei împlinite, ci şi umbritӑ de situaţii limitӑ, dar şi în acest caz reporterul nu se apleacӑ asupra senzaţionalului negativ, ci cautӑ acele evenimente care sunt rezolvate, de cele mai multe ori datoritӑ calitӑţii umane a muncitorilor.
O particularitate prezintӑ textele din ziarul post-decembrist. Aici ne întâlnim cu o nouӑ faţetӑ a lui Ioan Cherecheş, care, pe lângӑ (puţine) situaţii uşor rezolvabile, aduce în discuţie multe evenimente reprobabile din acei primi doi ani ai României eliberate de communism. Dar, şi aici, recunoaştem atitudinea pozitivӑ, optimistӑ, a reporterului de actualitate, care înţelege esenţa fenomenului şi sperӑ într-o rezolvare favorabilӑ.
Ajungând la Orizontul Aviatic, puţinele texte selectate reveleazӑ o altfel de personalitate a lui Ioan Cherecheş, datoratӑ şi vârstei, dar şi experienţei şi conjuncturii. Incursiunea în viaţa unui mare aviator, al cӑrui destin ar fi putut fi schimbat dacӑ pӑrinţii lui nu ar fi fӑcut un mare sacrificiu, dar, şi mai ales, cele douӑ texte închinate vechiului sӑu prieten, generalul Horia Opruţӑ, ne aratӑ un suflet sensibil şi un scriitor de facturӑ romantic, poate greu de anticipat vӑzând fotografia de pe copertӑ a unui ofiţer în uniformӑ de campanie.
În concluzie, cred cӑ am citit şi prezentat aici o carte care nu povesteşte doar despre viaţa şi creaţia unui om, fie el şi scriitor, ci retraseazӑ un capitol al istoriei Românilor, oameni buni şi pricepuţi, buni meseriaşi în aviaţie şi în industria constructoare de maşini, inimoşi şi iubitori de alţi oameni.


[1] Aurel Pentelescu, Corina Cherecheş În sarea cuvintelor – Destinul scriitorului Ioan Chereches, Buzӑu, Editura Editgraph, 2017

sâmbătă, 24 noiembrie 2018

Eroii Razboiului de Reintregire

La initiativa municipalitatii Targu Jiu, dar cu esentiala contributie a istoricului de aviatie, dl. Dan Antoniu, la editura gorjeana Maiastra a vazut lumina tiparului monografia "Capitan Aviator VASILE CRAIU".
Lucrarea se bazeaza, ca de obicei cand e vorba de Dan Antoniu, pe studierea unui mare numar de documente de arhiva si ilustrata cu fotografii descoperite si colectionate de autor.
Multumim, Dan Antoniu, multumim Primaria Targu Jiu!



riei Targu Jiu.

vineri, 23 noiembrie 2018

RAZBOI NOCTURN PE CERUL ROMANIEI

O noua lucrare a domnului Dan Antoniu, dedicata activitatii aviatiei militare a Romaniei in cel de-al doilea Razboi Mondial.

luni, 26 februarie 2018

ÎNCӐ O LEGENDӐ



ÎNCӐ O LEGENDӐ[1]

În ultimii ani, în vocabularul cunoscӑtorilor şi al iubitorilor Aviaţiei Române, civile sau/şi militare, sintagma “zburӑtor de legendӑ” pare sӑ fi devenit un leit motiv, folosit de autorii de cӑrţi, de comentatorii mitingurilor şi chiar de cei de pe margine. Am folosit-o şi eu, de zeci de ori şi cu referire la mulţi oameni înaripaţi şi probabil cӑ o s-o mai utilizez de foarte multe ori, pentru cӑ aceşti Icari purtӑtori de tricolor, piloţii români cu activitate remarcabilӑ nu sunt puţini.
Apreciatul scriitor, specializat în aviaţie, Ioan Cherecheş, nu ar fi avut motive sӑ se fereascӑ de pomenitul leit motiv, iar pentru aviatorul pe care îl denumeşte astfel în cartea pe care o discutӑm aici, renumitul Constantin Manolache, calificativul “legendar” chiar pare prea puţin.
Portretul pilotului aviator este trasat în 179 de pagini de text, urmate de un amplu album fotografic. Facem cunoştinţӑ cu adolescentul doritor sӑ zboare, admis fiind, chiar în ultimele luni ale Rӑzboiului mondial, la şcoala Icarilor, unde, cum altfel, devine membru al unei comunitӑţi din care fac parte atâtea alte personalitӑţi (re)cunoscute. Citim despre anii de şcoalӑ şi despre primii ani de activitate profesionalӑ, petrecuţi pe aerodromuri militare, dar înţelegem cӑ într-un fel, marele noroc de a-l avea pe Constantin Manolache a fost faptul cӑ, pe nedrept, a fost exclus din armatӑ. Nevoit sӑ îşi asigure existenţa, tânӑrul aviator se îndreaptӑ spre Aeroclubul României, unde începe ca şef al unui aerodrom pe cale de dispariţie, Giuleşti, pentru a continua, urcând toate treptele ierarhiei, pânӑ la aceea de şef al Aeroclubului României. Dar nu avansarea în grade este relevantӑ pentru autorul cӑrţi noastre, ci aceea în competenţӑ profesionalӑ, pentru cӑ îl vedem pe Manolache zburând toate tipurile de avion de la noi, de pe toate aerodromurile României, asumându-şi rӑspunderea creӑrii de aerocluburi zonale, de tineri aviatori şi de noi aeronave. Pilot, pilot instructor, pilot de încercare, pilot de înaltӑ performanţӑ, demn de recunoastere naţionalӑ şi internaţionalӑ, promotor şi apӑrӑtor al aviaţiei sportive, creator de oameni şi de echipe, Nea Titi (apelativ şi titlu de nobleţe câştigat prin respectul inspirat celor din jur) trece prin ani şi prin locuri lӑsând urme adânci.
Multe generaţii de piloţi români îi datoreazӑ atât de mult, la fel de mult cât îi datorӑm şi noi, privitorii (şi admiratorii) de pe margine ai evoluţiilor aviatorilor sportivi, la fel de mult cât îi datoreazӑ naţiunea românӑ. Nea Titi nu numai cӑ a “pus manşa în mânӑ” multor viitoare legende, el a creat, pentru prima datӑ, un lot naţional de zbor acrobatic, pe care l-a antrenat, zburând cap de formaţie, pentru care a inventat figuri, a “fӑcut rost” de avioane performante şi prin care a adus, de pe aerodromuri strӑine, lauri pentru România.
Sigur, rândurile scrise de Ioan Cherecheş, poate prea puţine pentru conţinutul lor, sunt completate şi azi, în pagini de carte (sӑ ne amintim, în vitezӑ, mӑcar de omagiul pe care i-l aduc Iacӑrii acrobaţi, foştii lui elevi, în cartea recent apӑrutӑ[2]), dar mai ales prin evoluţii pe cer ale piloţilor formaţi de el şi, de ce nu, ale avioanelor Extra a cӑror existenţӑ i se datoreazӑ.
Constantin Manolache a trӑit 26000 de ore. Pentru majoritatea piloţilor sportivi, o viaţӑ atât de lungӑ pare o himerӑ, dar pânӑ şi eu cunosc azi câţiva zburӑtori de legendӑ (sic!) care, prin vârsta din buletin şi prin cea de pe carnetul de zbor se apropie de cifra lui. Totuşi, existenţa lui Nea Titi este descrisӑ de autorul Ioan Cherecheş ca una tragicӑ. Sfârştul biologic al omului Constanţin Manolache a venit prea devreme, înainte ca Nea Titi, aviatorul, sӑ îşi realizeze toate visurile. Nu premii, bani sau monumente voia el, ci realizarea idealului unui mare înaintaş, acela de a survola munţii Carpaţi la comenzile avionului (replicӑ) Vlaicu-II, dar, încӑ o datӑ dupӑ un secol, zborul (istoric) a rӑmas … un vis.
Lucrarea lui Ioan Cherecheş, la fel ca şi altӑ carte, semnatӑ de acelaşi autor şi dedicatӑ dlui General Aviator Constantin Mereu, se înscrie într-o lungӑ şi necesarӑ serie de portrete ale aviatorilor români. Aş aprecia cӑ e o obligaţie a istoricilor sӑ dea nemurire acestor mari personalitӑţi ale românilor. Dar optimismul şi entuziasmul meu sunt, oarecum, limitate, conştient fiind cӑ, asemeni tuturor lucrӑrilor de specialitate, şi cele de istoria aviaţiei (şi a aviatorilor) sunt receptate tot de cei de specialitate şi puţinilor lor apropiaţi. Am citit despre Constantin Manolache eu, care ştiam deja cine a fost acesta. Dar lucrarea cu greu va ajunge la un neofit, pe care sӑ-l atragӑ spre aviaţie, sau sӑ-l facӑ sӑ conştientizeze cӑ neamul nostru românesc numӑrӑ, în rândurile sale atâtea şi atâtea mari personalitӑţi, nu doar câţiva miliardari (de carton sau de beton, nu conteazӑ), politicieni de calitate … sӑ zicem discutabilӑ, manelişti sau sportivi fiţoşi, dar plini de bani şi tatuaje, adicӑ cei care constituie, din pӑcate, modelele tinerilor de azi. A bon entendeur, salut!



[1] Ioan Cherecheş ZBBURӐTOR DE LEGENDӐ, Bucureşti, Editura SemnE, 2012
[2] Maria Cristina Ţilicӑ IACӐRII ACROBAŢI, Bucureşti, Editura Curtea Veche, 2017

luni, 25 decembrie 2017

HURRICANE SUB TRICOLOR



HURRICANE SUB TRICOLOR[1]

Încă de când eram copil, atunci când nu ştiam nimic despre aviaţia română şi despre istoria acesteia, exact ca Monsieur Jourdain făceam poezie fără să ştiu (personajul lui Molière făcea proză, tot aia) cântam prin casă un şlagar învăţat de la Taticul meu: A plecat la vânătoare Agarici … Ca poveste, ştiam ce a făcut Agarici, ca semnificaţie … nu, ar fi fost în contradicţie cu ce învăţam la şcoală.
După ani de zile am priceput cine a fost acel aviator, Horia Agarici şi de ce era personaj de cântec patriotic şi am început să mă mândresc cu un asemenea Meşotist (fiind el, Agarici, absolvent al Liceului braşovean Dr. Ioan Meşotă, adică, nu-i aşa, colegul meu de liceu).
Iar după alţi ani, un adversar, adică un absolvent al Liceului “Unirea”, aduce în faţa cititorilor prima istorie a avionului Hawker Hurricane în culori româneşti. Vorbim de o abordare originală, poate puţin surprinzătoare pentru cititorii de istorie a aviaţiei. Spre deosebire de alte monografii, care urmaresc fie evoluţia generală a luptelor pe frontul aerian, cu menţiuni despre piloţi, lupte sau bătălii, cartea lui Horia Stoica şi Vasile Radu vine cu o altă abordare; potrivit principiului că orice imagine valorează cât o mie de cuvinte, cei doi cercetători braşoeveni ne oferă un album reprezentând, pe cât posibil, cele cincisprezece avioane Hurricane care au apărat teritoriul românesc în Campania anului 1941.
Sigur, istoria lui Hawker Hurricane se confundă, la noi, cu istoria Escadrilei 53 (da, exact aceea care în zilele noastre se instruieşte pe F-16, dar să sperăm că nu va avea, vreodată, ocazia să demonstreze în luptă la ce nivel de pregatire a ajuns).
Lucrarea în discuţie prezintă imagini(le găsite până acum) cu fiecare dintre cele 15 avioane Hurricane româneşti şi evenimentele la care au luat parte: lupte aeriene, aterizări forţate, accidente … apoi, după uzura lor peste măsură (de producţie britanică fiind ele, aprovizionarea cu piese de schimb a fost, binenţeles, imposibilă), ieşirea din serviciu. Sigur, avionul, fără omul de la manşă, nu e decât o bucată de lemn, metal sau pânză, deci nu putem vorbi despre Hurricane fără a face cunoştinţă cu eroii care au pilotat (în luptă, în cea mai mare parte a orelor de zbor) avioanele Escadrilei 53. Imagini ale liniilor de avioane aflate în aşteptarea alarmei pe Mamaia (sau …), poze ale piloţilor escadrilei care îşi ascund emoţia sau teama în … program şi ţinută de voie, documente care prezintă evenimentele deosebite din viaţa avioanelor şi a oamenilor, toate, rânduite în funcţie de numărul operativ al aeronavelor de vânătoare, însoţite, în mod necesar şi de interpretarea lor de către autori, alcătuiesc o primă apariţie dintr-o serie dorită de autori (sunt sigur că si de către cititori deopotrivă) cât mai lungă, spre a fi complete.
Două menţiuni legate de prezentare: Textul este bilingv, roman-englez, ceea ce va facilita receptarea sa de catre cititorii de pe tot cuprinsul, iar prezentarea grafică este excepţională, fotografiile, recuperate din diferite colecţii personale sau oficiale, fiind prelucrate spre o prezentare optimă.
Felicitări şi mulţumiri,Horia Stoica şi Vasile Radu!



[1] Horia Stoica, Vasile Radu Avioane britanice în România Hawker Hurricane, Host Models, 2017

joi, 21 decembrie 2017

PORTRET DE EROU



PORTRET DE EROU[1]

L-am cunoscut pe dl. General Ioan DiCesare acum vreo … 15-20 ani, la o şedinţă a Asociaţiei Aviatorilor Braşoveni, care avea loc în sala de consiliu a IAR Braşov – Ghimbav. Îmbrăcat în uniformă de comandor aviator, se aşezase alături de preşedintele de atunci al ASAB, dl. comandor aviator Nicolae Sixtus Maxim (ambii comandori au fost combatanţi în cel de-al doilea Război Mondial) într-un loc unde eu, cel mai tânar membru al Asciaţiaţiei, puteam să-l văd cu toţi cei patru ochi ai mei şi să-l ascult cu toată atenţia. Era … cum să zic? … un om despre care auzisem şi citisem, dar care încă, la vremea aia, mi se părea doar un erou al unei cărţi scrise cu atâta har de Cornel Marandiuc[2], pe care o citisem cu sufletul la gură şi care, poate, m-a făcut să devin interest de istoria aviaţiei române.
Parcă dorind să mă convingă că el chiar există, dl. DiCesare a monopolizat discuţiile, devenind dintr-o dată extrem de uman, aducându-şi aminte cum s-a prăbuşit el odată nu departe de locul unde ne aflam atunci (eveniment menţionat, binenţeles, în cartea despre care discutăm aici).
După acel moment  l-am revăzut de multe ori, la Braşov sau la Bucureşti, la ocazii festive. Uniforma de general aviator, peste care purta mantia de cavaler al Ordinului Mihai Viteazu, îi arăta calitatea de erou al războiului mondial şi îi dadea autoritatea de care avea nevoie pentru a lua cuvântul în faţa publicului.
Ultimele imagini ale generalului au fost cele inserate în serialul “Aeroshow”, când el, credincios principiului de a păstra vii amintirile despre camarazii de luptă, a relatat o serie de evenimente din război la care a luat parte.
Toate evenimentele care l-au avut ca erou pe aviatorul Ioan Di Cesare sunt surprinse, de astă dată, într-o nouă lucrare monografică semnată de cercetătorul Daniel Focşa (care, în anii din urmă, a publicat mai multe cărţi despre aviator participanţi la al doilea Război Mondial). Poate surprinzător pentru unii, biografia lui DiCesare nu se opreşte, în accepţia lui Daniel Focşa, acolo unde se termină activitatea lui de front, ci este continuată până la momentul plecării spre altă lume, relatând, în premieră, şi viaţa unui necomunist suprvieţuitor al perioadei staliniste. Astfel, cartea este o lucrare (aproape, cum subliniază autorul) completă despre viaţa unui adevărat erou al naţiei române. Un aviator care a făcut războiul, obţinând multe victorii pe frontul de est şi în luptele (aeriene) pentru eliberarea capitalei de nemţi în urma actului istoric de la 23 august 1944, şi-a demonstrat curajul şi în viaţa civilă, după război, păstrându-şi verticalitatea şi în faţa opresiunii comuniste, aducându-şi, apoi, contribuţia la scrierea istoriei aviaţiei miitare române pe toate fronturile celui de-al doilea Război Mondial.
Meritul autorului cărţii de a păstra vie memoria unui erou este incontestabil. Cartea sa este o lucrare valoroasă pentru că este cât se poate de obiectivă, bazată fiind pe cercetarea şi sintetizarea unor documente incontestabile, atât ale armatei, pentru activitatea de front a lui DiCesare, cât şi ale Securităţii (CNSAS), pentru restul vieţii eroului, iar redactarea textului şi ilustrarea cu materialul iconografic, cât şi aparatul de note explicative, o fac să fie atractivă, sigură şi inatacabilă. Este o nouă lucrare de referinţă a domnului Daniel Focşa, pentru care autorul merită felicitări.
Nu pot încheia fără a-i mulţumi autorului pentru amabila dedicaţie. Bonne continuation, Daniel Focşa!



[1] Daniel Focşa Ioan Di Cesare Un aviator de elită în arhivele Securităţii, Iaşi, Editura Institutul European, 2016
[2] Cornel Marandiuc Inimi cât să cuprindă cerul patriei, desigur.