sâmbătă, 16 martie 2019

ISTORIA UNUI ZBOR ISTORIC de Mihai-Athanasie Petrescu



ISTORIA UNUI ZBOR ISTORIC


Naţiunea noastrӑ are dreptul sӑ se considere, aşa cum a spus şi Henri Coandӑ, una dintre cele care au adus foarte multe (şi esenţiale) contribuţii la crearea şi dezvoltarea aparatelor de zbor, dar şi la progresului omului ca zburӑtor. Dacӑ în 1906 un zbor la o altitudine de 1 (un) metru era o mare performanţӑ, la începutul anilor 1950 se trecea uşor de 10.000 de metri şi se atingeau viteze apropiate de 1000 km/h. Asta dovedeşte cât de rapid a fost progresul tehnic, dar şi cât de repede a putut ajungea omul la conditia fizica ceruta de posibilele performanţe tehnice.
Nu ştiu dacӑ vreun istoric sau statistician a fӑcut o ordonare a naţiilor pe criteriul accesului la zborul reactiv. Dacӑ admitem cӑ avionul Coandӑ 1910 a zburat, şi acceptӑm cӑ a fost un avion cu reacţie (şi nu doar un avion fӑrӑ elice, cum scriu azi unele publicaţii – pӑi dacӑ nu avea elice şi nu era cu reacţie, atunci ce era?), atunci Henri Coandӑ deţine prioritatea mondialӑ a zborului reactiv. Nimeni, însӑ, nu prea e dispus sӑ recunoascӑ aşa ceva, mergând în istorie pânӑ la sfârşitul anilor 1930 pentru a nota aceastӑ performanţӑ. Perioada celui de-al doilea Rӑzboi Mondial a adus, din aceastӑ perspectivӑ,  mari progrese, pentru cӑ atunci s-au înregistrat primele avioane cu reacţie – folosite, binenţeles, în scop militar (unii istorici şi tacticieni chiar îşi pun întrebarea: care ar fi fost soarta rӑzboiului dacӑ Hitler ar fi stiut sӑ profite de avantajul creat de Messerschmitt 262? El a decretat sӑ fie utilizat ca bombardier; dar dacӑ ar fi fost utilizat ca vânӑtor?) (întrebarea mea este retoricӑ şi nu tine seama de ceilalţi factori ai rӑzboiului).
Dupӑ terminarea rӑzboiului, licenţele şi proiectele germane au devenit proprietatea învingӑtorilor. Americanii şi sovieticii nu s-au sfiit sӑ transfere în ţӑrile lor şi teorie şi tehnologie, pentru propriul avantaj. Pe baza ştiinţei nemţilor, învingӑtorii s-au pomenit producӑtori de … şi de …, ba chiar şi de avioane cu reacţie. Iar acestea au marcat pasul înainte în progresul şi dezvoltarea transportului aerian şi în transformarea aviaţiei în cea mai puternicӑ armӑ (sigur, şi în cel mai rapid şi sigur mijloc de transport, dar nu despre asta discutӑm aici).
Din punctul de vedere al românilor, anul 1945 a însemnat un punct şi … Stop! Nu mai facem nimic, îi lӑsӑm pe alţii. Nu mi-am fixat ca obiectiv al articolului de faţӑ decât sӑ discut despre cartea domnului Ioan Chercheş[i], dar nu se poate rupe aceastӑ lucrare de contextul istoriei aviaţiei române (şi mondiale) fӑrӑ a o face de neînţeles.  
Cum ziceam, o ierarhizare istoricӑ a zborurilor cu reacţie – dacӑ scoatem din aceasta nemţii, englezii, italienii şi … nu mai stiu, e greu de fӑcut. Poate cӑ sursele de informare existӑ, dar sunt sigur cӑ multe dintre ele sunt subiective şi, în consecinţӑ, inexacte. Pe noi ne intereseazӑ doar ce au fӑcut compatrioţii nostri, iar aici existӑ şi surse subiective, dar şi unele cât se poate de obiective şi certificate.
La prima categorie se încadreazӑ relatarea lui Tudor Greceanu, care menţioneazӑ, în memoriile sale, cӑ ar fi zburat cu un Messerschmitt-262, în cadrul unui eveniment organizat de americani in anul 1945. Din pӑcate, zborul acesta nu este certificat în nici un document de arhivӑ şi nici unul dintre camarazii lui nu îi susţine spusele. E greu de crezut cӑ un pilot care vede prima datӑ un 262 îl şi poate zbura, având experienţӑ de pilot de rӑzboi pe Me-109.
În consecinţӑ, primul reactorist român este recunoscut prin mӑrturii şi documente în persoana Maiorului Aurel Rӑican. Acesta, în calitatea lui de zburӑtor al regimentului 14 de la Ianca, a decolat la 26 iunie 1951 pentru un zbor de aproximativ 20 de minute, la bordul unui avion românesc de vânӑtoare de tip Yak-23, importat din URSS, .
Ioan Cherecheş, scriitorul despre care discutӑm aici, a avut marele noroc (putem sӑ-l numim un noroc istoric) de a se afla la Ianca şi de a asista la zborul maiorului Rӑican. Iar pentru un om cum e Cherecheş, amintirea a rӑmas vie şi nu i-a dat pace pânӑ nu l-a forţat sӑ scrie despre eveniment.
Cartea pe care a publicat-o în 2017 este o antologie de reportaje legate de zborul inaugural în sine, dar şi, sau poate mai ales, de personalitatea aviatorului Aurel Rӑican, autor de istorie. Avem şase texte, şase mici capodopere, şase reportaje care nu se limiteazӑ a descrie doar evenimentul de la 26 iunie 1956, acel zbor de numai 20 de minute, ci întreaga traiectorie a pilotului aviator care atunci, la Ianca, a fost selectat de instructorii lui sӑ execute prima decolare cu reacţie din România.
Nu sunt pilot, dar, dupӑ ce am citit atâtea mӑrturii ale zburӑtorilor, îmi închipui ce emoţie reprezintӑ pentru un om primul zbor la simplӑ, atât în prima fazӑ de instruire, cât şi în etapele urmӑtoare, de trecere la alte calificӑri. Rӑican era, în 1951, un pilot experimentat, în ciuda vârstei destul de fragede – doar 26 de ani. Zburase avioane performante, iar programul special de pregӑtire pe care îl executase împreunӑ cu camaradul sӑu, Pӑduraru, pe Yak-11, îi oferise prilejul sӑ progreseze foarte mult. Trecerea pe noul avion nu i-o fi fost uşoarӑ, dar a realizat-o bine, obţinând girul instructorului sovietic şi … aterizând sӑnӑtos şi cu avionul întreg dupӑ prima lui simplӑ.
Reporterul-scriitor nu trece sub tӑcere modul în care autoritӑţile momentului au înţeles sӑ îl felicite şi rӑsplӑteascӑ pe primul pilot reactorist roman. Nu cu bani, doar era epoca stalinistӑ şi foloasele materiale nu aveau nici o valoare (sic!), ci moral: vorbe frumoase (parcӑ îi şi auzim pe Petru Groza şi pe Emil Bodnӑraş cum rostesc cuvinte pompoase, uitându-se, ca şi ceilalţi tovarӑşi conducӑtori ai partidului si ai României, înspre un punct fix ales pe cerul patriei), un stilet-suvenir, cu o inscripţie gravatӑ („Maiorului Răican Aurel, pilotul român care primul a sburat pe avionul de vânătoare reactiv. Din partea ministrului Forṭelor Armate ale RPR. 26 iunie 1951”) şi … perspectiva avansӑrii pe scara ierarhicӑ a aviaţiei militare.
Ioan Cherecheş surprinde aceste aspecte în cartea sa, dupӑ cum nu uitӑ sӑ consemneze şi alte evenimente din viaţa reactoriştilor de la începutul deceniului al şaselea. Dar principalul obiectiv urmӑrit de scriitorul şi istoricul de aviaţie Ioan Cherecheş este schiţarea biografiei lui Aurel Rӑican, dar şi a portretului sӑu moral şi psihologic, ceea ce el reuşeşte foarte bine, urmӑrind evoluţia ulterioarӑ a celui care avea sӑ devinӑ general aviator şi şef al aviaţiei civile române. O evoluţie punctatӑ de suişuri şi de neaşteptate coborâşuri, provocate de “şopârliţe” strecurate în dosarul sӑu de la Securitate.
Totul se rezolvӑ/lamureşte dupӑ intervenţia ministrului Forţelor Armate, generalul Ion Ioniţӑ, dupӑ sistemul “pcr”. Simplu, cineva, o elevӑ, a avut o nevoie, a apelat la ministru (unchiul ei), care a apelat la o directoare de şcoalӑ, intamplator, soţia lui Rӑican. Sigur, ministrul nu a fӑcut decât sӑ declanşeze mecanismul fӑcӑtor de dreptate, dar de ce oare nu a fӑcut-o şi înainte de a avea nevoie de bunӑvoinţa doamnei Rӑican?! [ii]
Cartea domnului Ioan Cherecheş, ca şi celelalte lucrӑri ale sale, publicate în volum sau în periodice, este un capitol important al istoriei aviaţiei militare române. Menţioneazӑ evenimente şi caracterizeazӑ personalitӑti, ridicӑ probleme şi aduce rezolvӑri. Scrisӑ în stilul “cherecheşian” inconfundabil, oferӑ o lecturӑ plӑcutӑ şi atractivӑ, desigur, poate rezervatӑ doar celor interesaţi de acest domeniu de activitate, dar asta nu îi scade cu nimic din valoarea literarӑ şi documentarӑ.


[i] Ioan Cherecheş, ZBOR ISTORIC, Bucureşti, editura SemnE, 2017
[ii] O posibilӑ rezolvare a enigmei “şopârliţei” menţionate în cartea dlui Ioan Cherecheş este oferitӑ de istoricul şi prietenul meu Sorin Turturicӑ – vezi Sorin Turturicӑ, Din poveştile aviaţiei române, Bragadiru, Editura Miidecӑrţi, 2019, pp 95-96.
 



joi, 20 decembrie 2018

IOAN CHERECHES, CӐRŢILE LUI ŞI CARTEA CӐRŢILOR LUI

IOAN CHERECHES, CӐRŢILE LUI ŞI CARTEA CӐRŢILOR LUI[1]

16 septembrie 2017. În Parcul Crângaşi, unde se desfasura AERONAUTIC 2017, prin mijlocirea lui Alex Stoian “Nemo” am fericita ocazie de a o cunoaşte pe doamna Corina Cherecheş, fiica unui scriitor pe care îl cunoşteam de mai mulţi ani, aşa cum îi cunoşteam şi – în mare parte – opera. Dupӑ ce am fost “examinat” de cӑtre un veteran care o ajuta sӑ isi supravhegheze standul cu cӑrţi (am remarcat imediat cӑ toate erau semnate Ioan Cerecheş) şi am “trecut examenul” (domnul Tony, membru ARPIA, a vrut sӑ se convingӑ cӑ eu chiar ştiam câte ceva din istoria aviaţiei militare române moderne), am pornit o discuţie despre bӑtrânul scriitor.
Îl cunoscusem încӑ din primii ani ai noului mileniu, prin intermediul volumului sӑu “Aerodrom şi cer”, cumpӑratӑ în timpul unei şedinţe a Asociaţiei Aviatorilor Braşoveni la care a participat şi regretata doamnӑ pilot Sanda Agache (ea cӑra pentru noi de la Bucureşti zeci de cӑrţi de aviaţie). Dupӑ o vreme, l-am regӑsit ca autor, cunoscându-l şi pe Ştefan Alexandrescu, “Mareşalul din Bӑneasa”, la o şedinţӑ a Fundaţiei “Cӑpitan Erou Alexandru Şerbӑnescu”, iar dupӑ puţina vreme am dat mâna chiar cu scriitorul, pentru prima oarӑ, la Muzeul Aviaţiei, în Pipera, într-o zi de Sfântul Ilie. Mi-a înmânat cartea lui “Dracii roşii”, pe care am citit-o pe nerӑsuflate. În sfârşit, l-am revӑzut tot la Muzeul aviaţiei, în momentul lansӑrii unei lucrӑri a lui Dan Antoniu, cand am provocat amândoi o discuţie foarte interesantӑ (şi poate şi cu niţel ecou acolo unde trebuie) despre accesul cercetӑtorului istoriei aviaţiei la sursele de informare, cu precӑdere, pentru cӑ în salӑ se aflau şi oameni cu funcţii de comandӑ în Forţele Aeriene, la arhivele militare.
Acum discutam cu Corina Cherecheş, din nefericire la timpul trecut, despre personalitatea tatӑlui ei. Am cumpӑrat atunci toate titlurile pe care le avea pe stand şi pe care eu încӑ nu le aveam în bibliotecӑ şi, în plus, lucrarea În sarea cuvintelor  - Destinul scriitorului Ioan Cherecheş, semnatӑ Aurel Pentelescu şi Corina Cherecheş.
Sigur cӑ le-am citit pe toate, cu mare interes şi cu multӑ bucurie. Iar la sfârşit a venit şi rândul acestei cӑrţi a cӑrţilor şi a autorului lor, pe care a avut şi el bucuria sӑ o vadӑ, înainte de a face marele pas dincolo.
Înainte de a începe lectura, decriptasem titlul cu ajutorul codului lui Petre Ispirescu. M-am înşelat, explicaţia e alta, dar nu am greşit, chiar şi autorii monografiei spun undeva cӑ autorul în discuţie e un meseriaş în potrivirea vorbelor, întocmai ca un bun bucӑtar, pentru a (pre)gӑti un adevӑrat festin, gustat de cӑtre cititori. De fapt, sarea are altӑ semnificaţie: Ioan, tatӑl scriitorului a fost şuvagӑu, adicӑ tӑietor în sare; Ioan, fiul, la rândul sӑu a fost un cioplitor în masa vocabularului, un artist al cuvântului.
Cartea pe care o propunem spre discuţie acum este o lucrare foarte interesantӑ şi cuprinzӑtoare, al cӑrei obiectiv este prezentarea deplinӑ a unui autor literar. Strategia adoptatӑ de coautori este clasicӑ: un capitol bio-bibliografic şi un al doilea, mult mai amplu, o antologie de texte din activitatea reportericeascӑ a lui Ioan Cherecheş. La final, volumul cuprinde şi un album cu fotografii, unele realizate de cӑtre autorul recenzat şi utilizate de cӑtre el la ilustrarea articolelor de presӑ, altele care îl reprezintӑ pe Ioan Cherecheş, de multe ori în tovӑrӑşia unor personalitӑti de seamӑ ale aviaţiei române (din care, de fapt, face şi el parte).
Voi încerca sӑ analizez pe rând capitolele lucrӑrii, pornind, de ce nu, chiar de la cuvintele introductive. Dupӑ pӑrerea mea, cele douӑ prefeţe datorate domnilor general de flotilӑ aerianӑ Ştefan Voian şi inginer Doru-Laurian Bӑdulescu, sponsorul apariţiei editoriale dar, în primul rând fiul aviatorului Mircea T. Bӑdulescu, una dintre personalitӑţile aviaţiei militare despre care Ioan Cherecheş a avut multe de scris, sunt nişte argumente importante pentru un eventual îndemn de a citi cartea, dat fiind prestigiul de care domniile lor se bucurӑ în rândul celor care ştiu.
Trecând la lucrarea monograficӑ, trebuie sӑ evidenţiem originalitatea prezentӑrii biografice a omului şi scriitorului Ioan Cherecheş. Domnul comandor Aurel Pentelescu, un om de ştiinţӑ, istoric recunoscut pentru lucrӑrile sale anterioare, a optat pentru reproducerea unui dialog purtat cu eroul sӑu, de fapt un interviu condus cu mӑiestrie socratianӑ. Aş spune “strâns cu uşa” de cӑtre intervievator, el, care ştia doar sӑ ia, nu şi sӑ dea interviuri, Ioan Cherecheş e obligat sӑ spunӑ tot, nefiindu-i îngӑduit nici sӑ uite amӑnunte relevante, nici sӑ le omitӑ, din modestie. Sincer, “ascultând” discuţia, parcӑ îl vedeam pe bӑtrânul scriitor în poziţia aceea care vӑdea concentrare şi înţelegere, pe care i-o cunoşteam din convorbirile noastre, parcӑ îi recunoşteam, odatӑ cu rӑspunsul, şi gestul acela care parcӑ te punea la locul tӑu, sau care, alteori, sublinia adevӑrul unor fraze. Toatӑ viaţa lui este astfel rememoratӑ de el însuşi, insistându-se asupra momentelor şi circumstanţelor importante pentru noi din punctul de vedere al activitӑţii literare: prima reuşitӑ, ca elev în clasӑ primarӑ, pe tӑrâmul scrisului, examenul de selecţie pentru şcoala de ziarişti militari, ucenicia pe lângӑ jurnalişti consacraţi în cadrul şcolii de la Apӑrarea Patriei, apoi activitatea de ziarist, atât la publicaţiile militare, cât şi la cea de pe lângӑ uzina la care a lucrat, dupӑ dezbrӑcarea (forţatӑ) a hainei militare, sau la cea afiliatӑ unui partid politic, terminând, cum altfel, cu colaborarea recentӑ la un revistӑ de aviaţie. Moderatorul interviului insistӑ pe metodele de documentare ale reporterului, militar sau civil, pentru a scoate în evidenţӑ extrema acurateţe a textelor publicate, mai ales cӑ reporterul nu e din afara fenomenului descris, adicӑ este un ofiţer tehnic de aviaţie, care ştie exact despre ce scrie atunci când abordeazӑ viaţa aviatorilor şi activitatea de pe aerodromul militar, şi este un muncitor (foarte) calificat care descrie în deplinӑ cunoştinţӑ de cauzӑ procesul de producţie dintr-o uzinӑ a industriei (socialiste) române.
Autorii monografiei nu se sfiesc sӑ îşi exprime pӑrerea cӑ şocurile din viaţa lui Ioan Cherecheş au fost şi adevӑrate imbolduri pentru un nou pas evoluţia sa. Eliminarea din liceu l-a obligat sӑ se înscrie la Şcoala de ofiţeri, astfel formându-se el ca ofiţer de aviaţie, iar apoi ca fotoreporter militar; epurarea din armatӑ l-a fӑcut sӑ se angajeze într-o întreprindere industrialӑ, loc unde a cunoscut alte realitӑţi ale societӑţii româneşti, oameni, mediu social; dispariţia ziarului uzinal “Dinamul” i-a dat timpul necesar pentru a elabora o carte, pe care a reuşit, datoritӑ unor demni oameni de culturӑ, sӑ o tipӑreascӑ în 1982, devenind astfel prima dintr-o lungӑ serie; evenimentele din decembrie 1989, odatӑ cu schimbarea de direcţie din istoria României, l-a readus pe Ioan Cherecheş într-o redacţie de ziar, oferindu-I prilejul sӑ se informeze şi sӑ îşi exprime pӑrerea în legӑturӑ cu noua evoluţie a societӑţii; iar întâlnirea cu Cornel Marandiuc i-a oferit prilejul sӑ se reîntoarcӑ la aviaţia pe care, de fapt, nu a pӑrӑsit-o, afectiv, niciodatӑ.
Capitolul bio-bibliografic este completat de un sub capitol dedicat activitӑţii editoriale a lui Ioan Cherecheş. Dupӑ lista completӑ a cӑrţilor publicate de acesta, sunt reproduce, ca argument, toate prefeţele şi mesajele de pe coperta a patra a cӑrţilor.
Prefeţele sunt de fiecare datӑ semnate de oameni cu nume grele. Aviatori cunoscuţi, generali sau ofiţeri superiori, prieteni vechi ai lui Cherecheş, au fost bucuroşi sӑ fie primii lui cititori, pentru a-şi aşterne, apoi, pӑrerea cu scopul de a atrage urmӑtorii cititori. Relaţia lor cu scriitorul şi pӑrerea pe care şi-o exprimӑ au, de asemenea, şi efectul de a gira, dacӑ nu calitatea literarӑ a cӑrţilor cherecheşiene, ei nefiind specialişti în critica literarӑ, cel puţin calitatea lor documentaristicӑ, istoricӑ. Aceastӑ parte a cӑrţii este rotunjitӑ cu o nouӑ antologie, formatӑ din recenzii şi articole critice referitoare la cӑrţile lui Ioan Cherecheş. Şi în acest caz vorbim de criticӑ de întâmpinare sau de popularizare , texte semnate de personalitӑţi prestigioase din domeniul abordat de scriitor. Nu mӑ ascund dupӑ o falsӑ modestie, ci recunosc cu mare bucurie şi mândrie cӑ unul dintre aceste texte este semnat de mine şi este preluat din ziarul DRUM care apare la Roşiorii de Vede.
Partea a doua şi cea mai amplӑ a cӑrţii cuprinde o selecţie de articole publicate de Ioan Cherecheş într-o viaţӑ (lungӑ) de jurnalist.
Autorii recunosc faptul cӑ selecţia nu a fost uşoarӑ. Au fost nevoiţi sӑ lase la o parte, din cauza limitei spaţiului tipografic, o mulţime de texte de foarte bunӑ calitate, dar cele pe care le-au ales sunt menite şi reuşesc sӑ traseze un portret foarte interesant al publicistului Ioan Cherecheş.
Eu, unul, recunosc cinstit cӑ nu ştiam nimic despre activitatea lui Cherecheş din afara aviaţiei. Cu toate cӑ sunt mult mai tânӑr decât el, am trӑit şi eu perioada comunistӑ, fiind familiarizat cu stilul de atunci al presei. Eram obligat sӑ am abonament la organelle de presӑ adecvate vârstei mele de atunci. Am citit Arici Pogonici, Luminiţa, Cutezӑtorii, Scânteia tineretului pentru cӑ aşa trebuia sau pentru cӑ, de multe ori, chiar mӑ interesau. Dar, fiu de militar activ fiind, am avut acces şi la presa militarӑ a timpului, iar conţinutul textelor şi modul de abordare a subiectelor de cӑtre reporteri imi este foarte bine cunoscut, de aceea nu sunt şocat de stilul ziaristului Ioan Cherecheş, de cele mai multe ori laudativ, propagandistic, uneori tributar acelei abordӑri în spirit critic şi autocritic impus de organele de partid şi de stat şi supravegheat de CI sau de securitate. Sunt, în schimb, plӑcut impresionat de subiectele alese de cӑtre ziarist. Uneori senzaţionale, descriind evenimente de zbor – pânӑ la urmӑ cam asta cauta presa, pentru a atrage lectorii. Dar, şi acestea sunt majoritare, reportajele (literare, cum subliniazӑ autorii monografiei) se referӑ la evenimente obişnuite din viaţa aviatorilor sau a muncitorilor români, senzaţionale nu prin descrierea unor evenimente limitӑ, ci tocmai prin descrierea vieţii obişnuite a românilor. Evenimente în care orice cititor se recunoaşte.
Reportajele lui Ioan Cherecheş, tipӑrite de publicaţiile Şoimii patriei (ziarul aviaţiei militare), Apӑrarea Patriei (ziarul armatei române), Dinamul (ziarul Uzinei de Maşini Electrice Bucureşti), Atitudinea (ziar al Partidului Republican post-decembrist) şi revista Orizont aviatic (publicaţie de culturӑ aviaticӑ iniţiatӑ şi condusӑ de istoricul şi scriitorul Cornel Marandiuc) antologate în lucrarea de faţӑ traseazӑ o istorie a României. Mai întâi, o istorie a aviaţiei anilor 1950, perioadӑ de pionierat  în domeniul  propulsiei reactive, punctatӑ de (mult prea) multe evenimente datorate atât calitӑţii materialului volant, dar şi, uneori,  pregӑtirii personalului. Nu evenimente deosebite, soldate cu accidente, ia în discuţie Ioan Cherecheş, ci zile normale, cu situaţii grele rezolvate de piloţi şi tehnici. Pentru cӑ în uzinӑ nu toate sunt roze, nu fiecare zi este încununatӑ de satisfacţia datoriei împlinite, ci şi umbritӑ de situaţii limitӑ, dar şi în acest caz reporterul nu se apleacӑ asupra senzaţionalului negativ, ci cautӑ acele evenimente care sunt rezolvate, de cele mai multe ori datoritӑ calitӑţii umane a muncitorilor.
O particularitate prezintӑ textele din ziarul post-decembrist. Aici ne întâlnim cu o nouӑ faţetӑ a lui Ioan Cherecheş, care, pe lângӑ (puţine) situaţii uşor rezolvabile, aduce în discuţie multe evenimente reprobabile din acei primi doi ani ai României eliberate de communism. Dar, şi aici, recunoaştem atitudinea pozitivӑ, optimistӑ, a reporterului de actualitate, care înţelege esenţa fenomenului şi sperӑ într-o rezolvare favorabilӑ.
Ajungând la Orizontul Aviatic, puţinele texte selectate reveleazӑ o altfel de personalitate a lui Ioan Cherecheş, datoratӑ şi vârstei, dar şi experienţei şi conjuncturii. Incursiunea în viaţa unui mare aviator, al cӑrui destin ar fi putut fi schimbat dacӑ pӑrinţii lui nu ar fi fӑcut un mare sacrificiu, dar, şi mai ales, cele douӑ texte închinate vechiului sӑu prieten, generalul Horia Opruţӑ, ne aratӑ un suflet sensibil şi un scriitor de facturӑ romantic, poate greu de anticipat vӑzând fotografia de pe copertӑ a unui ofiţer în uniformӑ de campanie.
În concluzie, cred cӑ am citit şi prezentat aici o carte care nu povesteşte doar despre viaţa şi creaţia unui om, fie el şi scriitor, ci retraseazӑ un capitol al istoriei Românilor, oameni buni şi pricepuţi, buni meseriaşi în aviaţie şi în industria constructoare de maşini, inimoşi şi iubitori de alţi oameni.


[1] Aurel Pentelescu, Corina Cherecheş În sarea cuvintelor – Destinul scriitorului Ioan Chereches, Buzӑu, Editura Editgraph, 2017

sâmbătă, 24 noiembrie 2018

Eroii Razboiului de Reintregire

La initiativa municipalitatii Targu Jiu, dar cu esentiala contributie a istoricului de aviatie, dl. Dan Antoniu, la editura gorjeana Maiastra a vazut lumina tiparului monografia "Capitan Aviator VASILE CRAIU".
Lucrarea se bazeaza, ca de obicei cand e vorba de Dan Antoniu, pe studierea unui mare numar de documente de arhiva si ilustrata cu fotografii descoperite si colectionate de autor.
Multumim, Dan Antoniu, multumim Primaria Targu Jiu!



riei Targu Jiu.

vineri, 23 noiembrie 2018

RAZBOI NOCTURN PE CERUL ROMANIEI

O noua lucrare a domnului Dan Antoniu, dedicata activitatii aviatiei militare a Romaniei in cel de-al doilea Razboi Mondial.

luni, 26 februarie 2018

ÎNCӐ O LEGENDӐ



ÎNCӐ O LEGENDӐ[1]

În ultimii ani, în vocabularul cunoscӑtorilor şi al iubitorilor Aviaţiei Române, civile sau/şi militare, sintagma “zburӑtor de legendӑ” pare sӑ fi devenit un leit motiv, folosit de autorii de cӑrţi, de comentatorii mitingurilor şi chiar de cei de pe margine. Am folosit-o şi eu, de zeci de ori şi cu referire la mulţi oameni înaripaţi şi probabil cӑ o s-o mai utilizez de foarte multe ori, pentru cӑ aceşti Icari purtӑtori de tricolor, piloţii români cu activitate remarcabilӑ nu sunt puţini.
Apreciatul scriitor, specializat în aviaţie, Ioan Cherecheş, nu ar fi avut motive sӑ se fereascӑ de pomenitul leit motiv, iar pentru aviatorul pe care îl denumeşte astfel în cartea pe care o discutӑm aici, renumitul Constantin Manolache, calificativul “legendar” chiar pare prea puţin.
Portretul pilotului aviator este trasat în 179 de pagini de text, urmate de un amplu album fotografic. Facem cunoştinţӑ cu adolescentul doritor sӑ zboare, admis fiind, chiar în ultimele luni ale Rӑzboiului mondial, la şcoala Icarilor, unde, cum altfel, devine membru al unei comunitӑţi din care fac parte atâtea alte personalitӑţi (re)cunoscute. Citim despre anii de şcoalӑ şi despre primii ani de activitate profesionalӑ, petrecuţi pe aerodromuri militare, dar înţelegem cӑ într-un fel, marele noroc de a-l avea pe Constantin Manolache a fost faptul cӑ, pe nedrept, a fost exclus din armatӑ. Nevoit sӑ îşi asigure existenţa, tânӑrul aviator se îndreaptӑ spre Aeroclubul României, unde începe ca şef al unui aerodrom pe cale de dispariţie, Giuleşti, pentru a continua, urcând toate treptele ierarhiei, pânӑ la aceea de şef al Aeroclubului României. Dar nu avansarea în grade este relevantӑ pentru autorul cӑrţi noastre, ci aceea în competenţӑ profesionalӑ, pentru cӑ îl vedem pe Manolache zburând toate tipurile de avion de la noi, de pe toate aerodromurile României, asumându-şi rӑspunderea creӑrii de aerocluburi zonale, de tineri aviatori şi de noi aeronave. Pilot, pilot instructor, pilot de încercare, pilot de înaltӑ performanţӑ, demn de recunoastere naţionalӑ şi internaţionalӑ, promotor şi apӑrӑtor al aviaţiei sportive, creator de oameni şi de echipe, Nea Titi (apelativ şi titlu de nobleţe câştigat prin respectul inspirat celor din jur) trece prin ani şi prin locuri lӑsând urme adânci.
Multe generaţii de piloţi români îi datoreazӑ atât de mult, la fel de mult cât îi datorӑm şi noi, privitorii (şi admiratorii) de pe margine ai evoluţiilor aviatorilor sportivi, la fel de mult cât îi datoreazӑ naţiunea românӑ. Nea Titi nu numai cӑ a “pus manşa în mânӑ” multor viitoare legende, el a creat, pentru prima datӑ, un lot naţional de zbor acrobatic, pe care l-a antrenat, zburând cap de formaţie, pentru care a inventat figuri, a “fӑcut rost” de avioane performante şi prin care a adus, de pe aerodromuri strӑine, lauri pentru România.
Sigur, rândurile scrise de Ioan Cherecheş, poate prea puţine pentru conţinutul lor, sunt completate şi azi, în pagini de carte (sӑ ne amintim, în vitezӑ, mӑcar de omagiul pe care i-l aduc Iacӑrii acrobaţi, foştii lui elevi, în cartea recent apӑrutӑ[2]), dar mai ales prin evoluţii pe cer ale piloţilor formaţi de el şi, de ce nu, ale avioanelor Extra a cӑror existenţӑ i se datoreazӑ.
Constantin Manolache a trӑit 26000 de ore. Pentru majoritatea piloţilor sportivi, o viaţӑ atât de lungӑ pare o himerӑ, dar pânӑ şi eu cunosc azi câţiva zburӑtori de legendӑ (sic!) care, prin vârsta din buletin şi prin cea de pe carnetul de zbor se apropie de cifra lui. Totuşi, existenţa lui Nea Titi este descrisӑ de autorul Ioan Cherecheş ca una tragicӑ. Sfârştul biologic al omului Constanţin Manolache a venit prea devreme, înainte ca Nea Titi, aviatorul, sӑ îşi realizeze toate visurile. Nu premii, bani sau monumente voia el, ci realizarea idealului unui mare înaintaş, acela de a survola munţii Carpaţi la comenzile avionului (replicӑ) Vlaicu-II, dar, încӑ o datӑ dupӑ un secol, zborul (istoric) a rӑmas … un vis.
Lucrarea lui Ioan Cherecheş, la fel ca şi altӑ carte, semnatӑ de acelaşi autor şi dedicatӑ dlui General Aviator Constantin Mereu, se înscrie într-o lungӑ şi necesarӑ serie de portrete ale aviatorilor români. Aş aprecia cӑ e o obligaţie a istoricilor sӑ dea nemurire acestor mari personalitӑţi ale românilor. Dar optimismul şi entuziasmul meu sunt, oarecum, limitate, conştient fiind cӑ, asemeni tuturor lucrӑrilor de specialitate, şi cele de istoria aviaţiei (şi a aviatorilor) sunt receptate tot de cei de specialitate şi puţinilor lor apropiaţi. Am citit despre Constantin Manolache eu, care ştiam deja cine a fost acesta. Dar lucrarea cu greu va ajunge la un neofit, pe care sӑ-l atragӑ spre aviaţie, sau sӑ-l facӑ sӑ conştientizeze cӑ neamul nostru românesc numӑrӑ, în rândurile sale atâtea şi atâtea mari personalitӑţi, nu doar câţiva miliardari (de carton sau de beton, nu conteazӑ), politicieni de calitate … sӑ zicem discutabilӑ, manelişti sau sportivi fiţoşi, dar plini de bani şi tatuaje, adicӑ cei care constituie, din pӑcate, modelele tinerilor de azi. A bon entendeur, salut!



[1] Ioan Cherecheş ZBBURӐTOR DE LEGENDӐ, Bucureşti, Editura SemnE, 2012
[2] Maria Cristina Ţilicӑ IACӐRII ACROBAŢI, Bucureşti, Editura Curtea Veche, 2017

luni, 25 decembrie 2017

HURRICANE SUB TRICOLOR



HURRICANE SUB TRICOLOR[1]

Încă de când eram copil, atunci când nu ştiam nimic despre aviaţia română şi despre istoria acesteia, exact ca Monsieur Jourdain făceam poezie fără să ştiu (personajul lui Molière făcea proză, tot aia) cântam prin casă un şlagar învăţat de la Taticul meu: A plecat la vânătoare Agarici … Ca poveste, ştiam ce a făcut Agarici, ca semnificaţie … nu, ar fi fost în contradicţie cu ce învăţam la şcoală.
După ani de zile am priceput cine a fost acel aviator, Horia Agarici şi de ce era personaj de cântec patriotic şi am început să mă mândresc cu un asemenea Meşotist (fiind el, Agarici, absolvent al Liceului braşovean Dr. Ioan Meşotă, adică, nu-i aşa, colegul meu de liceu).
Iar după alţi ani, un adversar, adică un absolvent al Liceului “Unirea”, aduce în faţa cititorilor prima istorie a avionului Hawker Hurricane în culori româneşti. Vorbim de o abordare originală, poate puţin surprinzătoare pentru cititorii de istorie a aviaţiei. Spre deosebire de alte monografii, care urmaresc fie evoluţia generală a luptelor pe frontul aerian, cu menţiuni despre piloţi, lupte sau bătălii, cartea lui Horia Stoica şi Vasile Radu vine cu o altă abordare; potrivit principiului că orice imagine valorează cât o mie de cuvinte, cei doi cercetători braşoeveni ne oferă un album reprezentând, pe cât posibil, cele cincisprezece avioane Hurricane care au apărat teritoriul românesc în Campania anului 1941.
Sigur, istoria lui Hawker Hurricane se confundă, la noi, cu istoria Escadrilei 53 (da, exact aceea care în zilele noastre se instruieşte pe F-16, dar să sperăm că nu va avea, vreodată, ocazia să demonstreze în luptă la ce nivel de pregatire a ajuns).
Lucrarea în discuţie prezintă imagini(le găsite până acum) cu fiecare dintre cele 15 avioane Hurricane româneşti şi evenimentele la care au luat parte: lupte aeriene, aterizări forţate, accidente … apoi, după uzura lor peste măsură (de producţie britanică fiind ele, aprovizionarea cu piese de schimb a fost, binenţeles, imposibilă), ieşirea din serviciu. Sigur, avionul, fără omul de la manşă, nu e decât o bucată de lemn, metal sau pânză, deci nu putem vorbi despre Hurricane fără a face cunoştinţă cu eroii care au pilotat (în luptă, în cea mai mare parte a orelor de zbor) avioanele Escadrilei 53. Imagini ale liniilor de avioane aflate în aşteptarea alarmei pe Mamaia (sau …), poze ale piloţilor escadrilei care îşi ascund emoţia sau teama în … program şi ţinută de voie, documente care prezintă evenimentele deosebite din viaţa avioanelor şi a oamenilor, toate, rânduite în funcţie de numărul operativ al aeronavelor de vânătoare, însoţite, în mod necesar şi de interpretarea lor de către autori, alcătuiesc o primă apariţie dintr-o serie dorită de autori (sunt sigur că si de către cititori deopotrivă) cât mai lungă, spre a fi complete.
Două menţiuni legate de prezentare: Textul este bilingv, roman-englez, ceea ce va facilita receptarea sa de catre cititorii de pe tot cuprinsul, iar prezentarea grafică este excepţională, fotografiile, recuperate din diferite colecţii personale sau oficiale, fiind prelucrate spre o prezentare optimă.
Felicitări şi mulţumiri,Horia Stoica şi Vasile Radu!



[1] Horia Stoica, Vasile Radu Avioane britanice în România Hawker Hurricane, Host Models, 2017