vineri, 15 decembrie 2017

RĂZBOIUL ZEPPELINELOR

RĂZBOIUL ZEPPELINELOR[i]


Cine n-a auzit de marile aeronave care au impresionat – pozitiv sau negativ – lumea începutului de secol XX? Indiferent de producătorul sau deţinătorul lor, oamenii le numeau “zeppeline”, după numele vestitului Graff Ferdinand von Zeppelin (http://www.poezie.ro/index.php/article/1767742/Ferdinand_von_Zeppelin), unul dintre constructorii acelor uriaşe baloane dirijabile.
Cu toate că au executat diferite tipuri de misiuni, de la cele banale, de transport pasageri sau cargo, la cele militare, zeppelinele au rămas în memoria afectivă a omenirii mai ales pentru misiunile distrugătoare de bombardament, executate în timpul primului Război Mondial. Ian Castle, în lucrarea discutată aici, a reuşit o foarte interesantă descriere a bombardamentelor asupra Londrei între 1914-1917, captând interesul citirorului, mai mult sau mai puţin avizat în legătură cu evenimentele istorice.
Avem în faţă o lucrare care, în ciuda dimensiunii reduse – 150 de pagini – aduce o cantitate enormă de informaţie şi sentiment. Sunt prezentaţi principalii actori ai piesei, ofiţeri din ambele tabere beligerante, sunt înfăţişate aparatele de zbor, cu caracteristicile lor (iar aici mă refer nu numai la dirijabile, ci si la avioanele de vânătoare care au luptat împotriva lor), de asemenea e descrisă evoluţia muniţiei folosită atât de germani, pentru misiunile de bombaradament, cât şi de englezi, în tentativele lor de a distruge aeronavele atacatoare, dar şi a tacticilor adoptate.
Trecând la prezentarea raidurilor de bombardament, Ian Castle o face în modul cel mai profesionist cu putinţă. De la stabilirea obiectivelor până la desfăşurarea propriu-zisă a misiunii, raidul este prezentat în toate detaliile, cu ajutorul unui bogat material iconografic, alcătuit din hărţi şi fotografii. Este bine surprins efectul psihologic asupra londonezilor, surprinşi de fiecare dată de invadatorii nocturni nevăzuţi şi, pentru multă vreme, intangibili. De asemenea, efectul invers, acela al bucuriei şi speranţei civililor şi militarilor britanici, după doborârea primului zeppelin, este extrem de bine descris, cititorul, chiar obiectiv fiind, empatizează cu londonezii care încep să spere că raidurile inamice pot fi prevenite şi împiedicate.
Tot obiectiv vorbind, autorul are meritul de a recunoaşte că ambele tabere au avut eroii lor. Englezii au plătit o jertfă enormă de sânge, prin pierderea a mii de vieţi ale civililor şi ale militarilor combatanţi care au înfruntat duşmanul quasi-invizibil, dar şi nemţilor li se recunoaşte marele curaj de a înfrunta condiţiile meteo potrivnice şi mai ales apărarea antiaeriană din ce în ce mai bine pusă la punct şi mai eficientă a englezilor.
În concluzie, o lucrare extrem de bine realizată a unui cercetător istoric impartial.



[i] Ian Castle, Primul Război Mondial Londra 1914-1917, Bucureşti, Editura Litera, 2017

marți, 12 decembrie 2017

ASOCIATIA AVIATORILOR BRASOVENI LA 30 DE ANI DE LA CONSTITUIRE



In 1987, atunci cand formarea unor asociatii, chiar cu scop cultural sau stiintific, era doar o utopie, un grup de entuziasti ai aviatiei din Brasov - aviatori, in majoritate veterani de razboi, specialisti din Intreprinderea de Constructii Aeronautice (ICA) Ghimbav si iubitori ai aviatiei - au format un grup de cercetare a istoriei Aviatiei Romane. 
Cand legislatia a permis, grupul s-a transformat in Asociatia  Aviatorilor Brasoveni, care, in anii urmatori, a devenit una dintre cele mai respectate organizatii ale aviatorilor din Romania.
In acest an, Asociatia Aviatorilor Brasoveni a ajuns la frumoasa varsta de 30 de ani, o perioada in care a avut o activitate deosebit de fructoasa, adunand un mare numar de oameni dintre cei mai respectabili din acest domeniu si aducand multe clarificari in domeniul istoriei aviatiei. 
Cu aceasta ocazie, Asociatia a editat un volum aniversar, o carte care face o dare de seama a activitatii din aceste trei decenii. De asemenea, sunt reproduse si doua dintre rezultatele cercetarilor membrilor grupului.
Cartea este redactata de catre dl. inginer Traian Tomescu, vicepresedintele Asociatiei Aviatorilor Brasoveni, desigur, cu sprijinul tuturor colegilor.


luni, 21 decembrie 2015

duminică, 29 martie 2015

HISTORIA, martie 2015

Un nou numar al revistei HISTORIA ne propune doua materiale din domeniul aeronauticii:
- Articolul lui Lucian Dobrovicescu dedicat pilotului american de prigine romana Alexander Vraciu, erou al razboiului din Pacific (ma intreb daca marele MacArthur a auzit de el).
- Articolul semnat de Crenguta-Elena si Sorin Turturica care aduce marturii despre un raid aerian, realizat la 16 iunie 1906, cu ... balonul "Romania", pe deasupra Muntilor Carpati.. 


















Ii felicit si le multumesc prietenilor mei pentru aceste materiale.

luni, 9 martie 2015

… ȘI IAR AM FĂCUT ARMATA …



… ȘI IAR AM FĂCUT ARMATA …[*]




De ce alege cineva să citească o anumită carte ? Îi este recomandată de cineva sau ceva, îi trezește curiozitatea prin ceva anume?
În cazul de față, am ajuns la “Baștanii” pe două căi convergente: mi-a recomandat-o, pe facebook, pagina Parașutiștilor de la Boteni și, tot pe facebook, m-a făcut curios ilustrația de pe copertă: o caricatură (desen de Ion Liviu Otȃnceală) reprezentȃnd doi parașutiști militari sărind (măturați) dintr-un AN-2, “survolat” de semnul de armă al Parașutiștilor. Simbolul este clar: urma să mă întȃlnesc cu un text în același timp foarte serios și foarte ... serios miștocar.
Cum adică, stai puțin ... e o carte documentară? un roman satiric?
De fapt, nu e nici una dintre acestea. E, pur și simplu, cartea unor băieți care au devenit bărbați devenind parașutiști militari. Adică ... baștani. Adică?
Trebuie explicat termenul: pentru marea majoritate a romȃnilor, cuvȃntul “baștan” (scris cu minusculă) trimite la bogătași turci, eventual patroni de echipe de fotbal. Pentru cei mai puțini, care au auzit de istoria contemporană a armatei romȃne, Grigore Baștan este un general de parașutiști, cel care a impus arma aceasta și i-a adus respectul necondiționat al militarilor romȃni, indiferent de culoarea uniformei, pentru că a făcut din parașutiști o armă de elită. Este omul care a comandat prima unitate de parașutiști din armata populară (citat www.aviatori.ro), inventatorul și pilotul de încercare a două tipuri de parașută (B.G.-7 și B.G.-3), deținătorul unor recorduri greu de egalat chiar și cu tehnica actuală. Este omul despre care se spun o mulțime de legende, adevărate sau născocite (exagerate?). Și este omul pe care parașutiștii armatei romȃne îl cunosc din pozele expuse în cazarmele armei, a cărui celebritate o prețuiesc ca fiind și a lor, proprie.
Cine sunt “baștanii” lui Ion Liviu Otȃnceală? Sunt niște tineri recrutați, în toamna lui 1988, din diferite regiuni ale Republicii Socialiste Romȃnia, cu mai multă sau mai puțină știință de carte, cu mai multă sau mai puțină știință a vieții, aduși de obligația satisfacerii stagiului militar sub drapelul unei unități de parașutiști din « Viforeni ». Aici, ei schimbă haina civilă cu uniforma albastră, schimbă obiceiurile de acasă cu cele înrădăcinăte, de multe zeci de ani, în cazărmile romȃnești.
Acum trebuie să încerc să justific titlul dat însemnărilor de față. Cu doar cȃțiva ani înainte, și eu am trecut prin aceeași încercare. Patria m-a trimis să petrec nouă luni de viață, pentru a învăța cum s-o apăr, într-o unitate a altei arme de elită a oștirii romȃne, cercetarea. Iar acum, cartea despre care discutăm, m-a « încorporat » din nou, m-a smuls, aproape brutal, din existența mea de calm profesor de liceu pentru a mă trimite din nou la instrucția soldatului, apoi a subunității, pentru a mă îngropa sub munți de veselă cazonă sau de cartofi, pentru a mă obliga să fac sectoare, avȃnd în vedere că femeile de serviciu au fost trimise în concediu, punȃndu-mi în gură o « mărășească » sau un « carpați », ca posibilitate de evadare, forțȃndu-mă să găsesc, prin orice gard și orice mijloace, un drum spre lumea liberă, unde să mă orientez, cum-necum, spre un supliment de hrană și, mai ales de băutură, sau spre inima și corpul unei femei.
Am făcut-o, pentru că asta face orice soldat. Mai mult, dacă eu personal, ca “terist”, am scăpat de asuprirea celor din “ciclul doi”, acum nu am mai avut pe unde s-o întorc și am fost nevoit, odată cu personajele, să fac bocancii, să spăl uniforma și să le dau de mancat și de băut “elefanților”, pentru că eram un “biban” (virtual) ca toți bibanii.
Dacă l-aș întȃlni pe autorul romanului am avea ce discuta. L-aș întreba dacă nu cumva am făcut armata împreună. Sau dacă nu cumva, prin RSI-ul predecembrist stătea scris că peste tot, în orice regiune a țării și la orice armă, militarii în termen trebuie să treacă prin aceleași aventuri.
Parașutiștii de la “Viforeni”, ca și cercetașii de la Corbu aveau printre ei și copii sfrijiți, alintați de mamele lor, dar și tineri cu palmele deja bătătorite de muncă; băieți imberbi, pe care gradatul îi forța să se bărbierească, fără a ține seama de starea lor reală, dar și tineri cărora li se lipea vata de obraz la cȃteva ore după programul de dimineață; fomiști care lustruiau toate farfuriile de pe masă, chiar dacă știau că primii lor beneficiari scuipaseră în ele, dar și sclifosiți care refuzau “norma de masă”, preferȃnd pachetul de acasă (pe care încercau, cu disperare și fără prea mult succes, să-l salveze de rapacitatea colegilor); gradați “valabili”, dar și unii îmbatați (și) de mania grandorii; ofițeri capabili, foarte calificați, buni pedagogi, buni psihologi, a căror relație cu militarii în termen devenea din ce în ce mai omenească, păstrȃndu-se, însă, disciplina militară, dar și cadre care își bazau autoritatea nu pe calități, ci pe defecte umane.
La Corbu, ca și la “Viforeni”, era o gaură în gard, pe unde se căuta o iluzorie și pasageră libertate, încheiată pe “țambal”; era o GA(Z) unde se mai consumau din resursele fizice și psihice ale soldaților; era un serviciu de gardă, cu numărul 1 la Drapel, sub ochii comandanților, dar și cu posturi în cȃmp, la obiective pe care, din fericire (pentru sentinele, dar și pentru eventualii intruși), nu le ataca nimeni, cu incidente la posturi, la rastel și în corpul de gardă; erau pedepse (niciodată recompense); era un vorbitor, lȃngă postul de control, unde se vărsau lacrimi de bucurie și tristețe – uneori de disperare. Erau scrisori, culcaturi, flotări, salturi înainte, noroi (pe cȃmp, pe uniforme, în armele de infanterie); erau magazii cu efecte și cu alimente, încuiate cu lacăte mari agățate de gratii groase. Erau militari care “uitau” să revină din permisie și alții care, bucurȃndu-se de încrederea ofițerilor, plecau să-i aducă. Erau și militari piloși, care scăpau de sectoare sau gărzi, sărind, semi-oficial, gardul pentru a ajunge la locuința apropiată pentru ei – ce dacă ceilalți trebuiau sa numere “greșit”, ca să-i scoată, la apelul de seară, sau să facă “planton doi” în locul lor ...
În sfȃrșit, la “Viforeni” soldații, gradații și cadrele vorbesc exact aceeași limbă ca la Corbu. Limbă (și limbaj) care le intră atȃt de mult în caracter încȃt o vorbesc și dincolo de gardul unității, cu familia, cu iubita, cu prietenii, uitȃnd să schimbe dicționarul după ieșirea din mediul cazon. Mai mult, persoanele și personajele gȃndesc exact la fel, pentru că eu, cititor, am anticipat, fără să-mi dau seama, unele dintre replicile personajelor.
Pentru a închide paralela dintre cele două locuri și momente, atȃt militarii de la Corbu, 1977, cȃt și cei de la “Viforeni”, 1989, au avut evenimentul real de luptă: unii, cutremurul cel mare de la 4 martie. Ceilalți, războiul cu inamicul invizibil din zilele lui decembrie 1989. Asemănarea ... se oprește aici, pentru că cercetașii nu au avut victime în rȃndurile lor.

Probabil că deja mi-am explicat satisfăcător titlul și poziția față de cartea în discuție. Acum trebuie, încercȃnd să fiu cȃt mai obiectiv, să discut și despre textul literar.
Concepută ca narațiune subiectivă, povestirea este susținută nu de unul, ci de mai mulți dintre eroii ei. Scriitorul îi definește încă de la început, citȃnd din (nu știu cum se cheamă în limbaj ofițțesc, profesorii o denumesc) fișă psiho-pedagogică a fiecăruia. Citit a priori și ca atare, “cuprinsul” este o listă neinteligibilă de nume proprii. Reluat de fiecare dată, pentru regăsirea paginii sau pentru segmentarea narațiunii, cuprinsul își dovedește utilitatea. Deși linia povestirii fiecărui “eu” în parte poate fi scoasă din context, pentru a face obiectul unui text în sine, “jurnalele” individuale (am folosit ghilimele pentru că, de fapt, relatările nu sunt “scrise” de naratori și nu sunt reconstituite de scriitor – mai mult, unul dintre acești povestitori nu trăiește destul pentru a-și nota amintirile) nu trebuie separate. Nu citim poveștile unor indivizi, ci istoria unui grup, care nu este rotundă decȃt prin intercalarea, sincronizată, a punctelor de vedere personale.
Evoluția personajelor este absolut verosimilă: ajunși într-o cazarmă, străini unul pentru celălalt și străini în locul denumit “unitatea de parașutiști de la Viforeni”, din adversari devin camarazi, din străini devin o familie, din “bibani” devin “baștani. Din tineri civili îmbrăcați în haine ostășești devin adevărați soldați, gata să lupte – chiar dacă motivul pentru care mor în luptă este discutabil. Satisfacția supremă – aceea de a primi  brevetul de calificare în meseria de “baștan”este descrisă în unul dintre acele fragmente de text considerat “punct culminant” al narațiunii. De fapt, în cariera acestor tineri, există mai multe puncte culminante: prima întrevedere cu un ofițer, primul salt din AN-2, care este, în același timp, și prima întȃlnire cu moartea unui camarad, apoi prima ieșire(permisie) în lumea civilă, devenită, brusc, dacă nu ostilă, măcar indiferentă la trăirile soldaților îmbrăcați, pentru cȃteva zile, în blugi, tricou și adidași, brevetarea ca parașutiști militari, cu alte cuvinte militari de elită ai unei arme de elită, egali, dintr-un anumit punct de vedere, cu ofițerii superiori de la aceeași armă, sărind, împreună cu ei și echipați la fel, din același avion; și este momentul culminant pentru care militarii, de toate gradele, deși erau pregătiți să devină luptători, s-au dovedit cu totul și cu totul nepregătiți: luptele pentru apărarea Televiziunii, episod pe care, din afară, îl cunoaștem, sau credem că îl cunoaștem cu toții. Toate aceste episoade sunt descrise la persoana I, din punctul de vedere a celui care le trăiește, dȃnd seamă, în același timp, și de ce simt personajele observate direct, cele care nu participă la redactarea cărții.
Dar romanul nu este numai o carte despre soldați, ci și, sau de fapt, mai ales, o carte despre oameni. De aceea nu putem uita celelalte clipe care, deși nu au legătură cu armata, trasează personalitatea tinerilor: o dragoste, o beție, o bătaie, moartea unei iubite sau despărțirea de alta ...
Dar, mai ales sunt cei doi camarazi pierduți în misiune, și sunt trăirile, greu de descris, poate și mai greu de înțeles din zilele revoluției. Pentru tinerii baștani, aceea nu e o revoluție, sau, în tot cazul, nu e revoluția lor. E o misiune de luptă greu de executat, împotriva unui inamic invizibil și neidentificabil, e perioadă de spaimă intensă, de frig, de foame, de frustrare, de indiferență, de revoltă. Iar pentru cititorul care, ca  mine, a făcut revoluția la televizor, înțelegȃnd-o la fel de puțin că și parașutiștii din roman, intensitatea povestirii re-crează noaptea de 22-23, cu anunțurile televizate care îmi ridicau tensiunea, chiar dacă nu știam de ce – sau, poate tocmai de aceea.
Judecȃnd cartea, apreciem priceperea de a scrie a autorului, care reușește să facă o carte “care nu se lasă din mȃnă”. Limbaj – care, cum am mai spus, este specific mediului descris, efect – estetic și afectiv – asupra cititorului, competență (autorul este parașutist militar în rezervă), toate fac din “Baștanii” o carte valoroasă. Unele anacronisme, adică termeni care nu apăruseră încă atunci, sunt de înțeles și aș spune că nu sunt dăunătoare, poate contribuie la o mai bună receptare, de către cititorul anului 2015, adică unul care aparține altei epoci și altei lumi.
Aș mai spune două vorbe despre epilogul romanului, care, deși aduce o lămurire așteptată asupra destinului ulterior al personajelor, cred că strică, într-o oarecare măsură, efectul tragic atins prin relatarea misiunii reale de luptă de la Televiziune. Dar autorul a ales și a avut, cu siguranță, motivul lui să o facă. De fapt, sigur, el a reușit o diluare a adrenalinei acumulată în capitoul precedent, a subliniat legăturile afective imposibil de desfăcut dintre foștii camarazi de arme, și a creat și posibilitatea de a dedica romanul ofițerului care, din inamic public cum îl credeau recruții la prima întȃlnire, a devenit camaradul lor.

Trăgȃnd linie pentru concluzie, o să spun că recomand cartea tuturor, sigur, cu micul cerc roșu cu conținutul “18”, care nu o s-o interzică celor care nu au vȃrsta majoratului, din contră, o să-i atragă.  Tinerii din ziua de azi vor afla și vor înțelege cum deveneau bărbați tinerii din ziua de ieri ...


[*] Ion Liviu Otȃnceală, BAȘTANII, București, Editura eLiteratura, 2014
 Foto: ION LIVIU OTANCEALA
(sursa foto: facebook)

duminică, 8 februarie 2015

EROI PE TIMP DE PACE



EROI PE TIMP DE PACE[1]


            Încă de la primele zboruri, legendare sau reale, din istoria omenirii, au apărut jertfele. Icar a căzut pentru că a îndrăznit să creadă că omul e la fel de puternic ca orice zeu și poate zbura; zeii l-au pedepsit pentru cutezanță și obrăznicie, dar omul nu a renunțat. Iar zeii continuă să-l pedepsească, cu toate că aripile primitive ale personajului mitic s-au transformat în mașini din ce în ce mai performante.
            Istoria romȃnească a zborului este punctată, încă din 1912, de (mult prea) numeroase jertfe. Nu știu dacă cineva le-a numărat, punȃnd, în același grafic, toate categoriile de aviație. Alin C. Ionescu a luat inițiativa de a cerceta toate sursele disponibile pentru a scrie un capitol (unul singur, dar, din păcate, extrem de voluminos!) al istoriei accidentelor aviatice în care au fost implicați romȃni, și anume numai evenimentele care au avut loc cu aeronave cu motor reactiv, cu aripă fixă sau rotitoare. A fost o muncă enormă, care a durat zeci de ani, dar care este doar un inceput, o primă parte a cercetării ce trebuie făcută și în celelalte categorii de aviație, militară și civilă, din Romȃnia.
            A rezultat o listă lungă de cazuri, 285 la număr, întinse pe o perioadă de 60 de ani din istoria aviației militare romȃne. Istoricul studiază cu acribie toate aceste evenimente, prin care s-au pierdut 295 de aeronave, dar, ceea ce e trist, s-au pierdut și 217 vieți (aviatori, pasageri în aeronave militare și personal militar surprins de eveniment la sol) (la care se adaugă și victime aparținȃnd altor forțe armate implicate în accidente și personal civil aflat la bordul aparatelor prăbușite sau surprins la sol de către acestea).
            Aviatorii spun mereu că un eveniment este cauzat de efectul conjugat al mai multor cauze. În fiecare caz au avut loc anchete, pentru a descoperi aceste cauze, nu pentru a lua niște măsuri împotriva celor (mai mult sau mai puțin ) vinovați de apariția lor, ci pentru a evita, pe cȃt se poate, repetarea acestora. Autorul le scoate, acum, la iveală pentru un public cititor nu neapărat specializat în aviație (dovadă inserarea, la sfȃrșitul volumului, a unui glosar de termeni, pentru a facilita înțelegerea textului de către orice lector). Probabil că analizarea cauzelor în mediul aviatic chiar a dus la evitarea altor catastrofe, ar fi bine să fie așa. Pentru cititorii din afara fenomenului, analizarea cazurilor, dar poate și mai mult descrierea lor epică, înseamnă, însă altceva: o dezvăluire dorită, așteptată, a desfășurării evenimentelor. Mai ales în ultimii ani, cȃnd evenimentele de aviație sunt descrise, atȃt de neprofesionist, de presa avidă de senzațional. De fapt, poate chiar acesta e marele cȃștig al cititorului cărții de față venit din afara aviației, se educă pentru a cerne informația, pentru a nu mai “înghiți” fără discernămȃnt orice exagerare sau, din contră, eufemizare, servită de presă.
            Lucrarea lui Alin C. Ionescu este o lucrare științifică. Autorul își organizează materialul documentar pe perioade istorice, descriind și comparȃnd cazul (evenimentul) cu toate amȃnuntele necesare (geo-politice, tehnice, umane) pentru a-l face bine înțeles, dar și insistȃnd asupra efectelor asupra materialului volant, dar mai ales asupra omului aflat în inima evenimentului. Se fac analize amȃnunțite asupra tipurilor de aeronave, asupra particularităților constructive, a evoluției tehnice a aeronavelor intrate, succesiv, în dotarea forțelor noastre armate, dar se face și un excurs privind dezvoltarea școlii romȃnești de aviație, a educației profesionale și umane a aviatorilor, și toate acestea în contextul evoluției societății romȃnești în ansamblu, a armatei și doctrinei de apărare, a mentalității comandanților și executanților.
            Cartea lui Alin C. Ionescu nu se dorește a fi și nu este un parti pris. Judecata este absolut obiectivă, chiar dacă, uneori, trebuie subliniată eroarea umană în provocarea unui eveniment, sau dacă răspunderea pentru acesta trebuie căutată la un nivel ierarhic destul de ridicat. Sau dacă aviatorul prins în eveniment este unul cu o faimă deosebită (mă gȃndesc la Doru Davidovici, sau la Laurențiu Chiriță, oameni a căror notorietate a depășit cadrul strict al aviației militare). Sunt analizate evenimente, nu persoane, nu aeronave. Sunt descrise concluzii oficiale, nu păreri sau senzații. Sunt calculate (cum spunem noi la școală) cu două zecimale cifre, procente, efecte. Obiectivitatea istoricului, a omului se știință, trebuie subliniată, pentru a înțelege cȃt mai bine ce fel de carte avem în mȃnă. Iar exactitatea detaliilor tehnice, de la componentele aeronavelor la elementele de fizică a fluidelor, de la amȃnuntele legate de mȃnuirea tehnicii la cele privind fiziologia zburătorului, reacțiile biologice și psihice în timpul (lung sau (extrem) de scurt al desfășurării evenimentului, toate acestea trădează studiul aprofundat și competent făcut de autor.
            Nu are rost să facem aici o descriere, chiar și sumară a cazuisticii și a cauzelor/efectelor acesteia, pentru asta e necesară lecturarea cărții.
            La închiderea volumului, un cititor de genul meu, iubitor, din afară, al aviației milittare, va rămȃne cu un mare cȃștig. Va fi înțeles fenomenele petrecute, va fi înțeles natura și factorii lor favorizanți, dar, în același timp, va înțelege și mai mult ce fel de oamenii sunt aceia care urcă, la bordul unor mașinării, la mii de metri deasupra solului, devenind, astfel, dependenți de material, de oamenii care l-au modelat, dar și de ei înșiși, de starea lor fizică și psihică și de evoluția acestora în funcție de factorii externi. Și mai reiese un factor, pe care, poate, multă lume îl trece cu vederea aflȃnd despre accidentele avioanelor de luptă: avionul oricȃt de scump ar fi, poate fi înlocuit; omul – nu, niciodată. Poate că trebuie luate în calcul și costurile materiale ale formării unui pilot militar, sigur, sunt foarte mari, mai mari descȃt prețul unui aeronave, dar, dincolo de asta, pilotul este un om, un membru al societății, iar valoarea lui calculată astfel e inestimabilă.
            În ceea ce privește cititorul aflat în interiorul aviației militare, chiar dacă nu pot să-mi imaginez ce va simți citind cartea lui Alin C. Ionescu, pot să îmi exprim părerea că lucrarea ar trebui să intre în programa analitică a școlilor de pilotaj (și poate nu numai a școlilor militare). Și poate, cine știe, și datorită acestui studiu, se va ajunge la a treia parte a celebrei zicale a lui Otto Lilienthal: “Să zbori, să cazi, SĂ ZBORI PȂNĂ NU MAI CAZI!”



[1] Alin C. Ionescu: Eroii erei reactive – Pierderile de personal și aeronave militare cu motor reactive din Romȃnia în perioada 1952-2012, București, Editura RBA Media, 2014