O PERSONALITATE FASCINANTĂ A ISTORIEI AVIAŢIEI ŞI SPORTULUI[1]
Cu puţin timp în urmă, după prostul său obicei, facebook a început să mă bombardeze cu reclame, de data asta pentru Editura “Neverland”. Dacă era vorba de vreo prăvălie online de orice altceva, mi-aş fi dat silinţa să blochez reclamele, dar nu am putut respinge oferta unei edituri. Cu atât mai mult cu cât volumul promovat îmi arăta, nici mai mult, nici mai puţin decât poza unuia dintre personajele mele preferate din istoria recentă a românilor: paraşutista Smaranda Brăescu.
Ştiu destul de multe despre ea. Am citit până acum cam tot ce s-a publicat despre Smaranda, ba am făcut şi eu un scurt articol pentru publicaţia roşioreană DRUM. Şi nu numai atât: în ambiţia cunoscută de a insera în educaţia patriotică a tinerilor cu care am avut bucuria să interacţionez toată viaţa şi biografia unor personalităţi române, demne de a le deveni “idoli”, am pus la cale şi am realizat mai multe ore de dirigenţie şi simpozioane ştiinţifice, atât la liceul unde am lucrat, cât şi cu nepreţuitul ajutor a prietenilor mei de la Direcţia pentru Cultură a Primăriei municipiului Roşiorii de Vede, având-o ca personaj central chiar pe Smaranda Brăescu. Cel mai recent a avut loc la Muzeul Municipal de Istorie “Petre Voivozeanu”, în aprilie 2022, atunci când am avut onoarea de a-I invita pe cercetătorul Dan Antoniu şi pe tânăra urmaşă a Smarandei, paraşutista Georgiana Dumitrescu, de la Aeroclubul României.
De aceea m-am întrebat şi am întrebat într-un comentariu la postarea editurii: oare ce poate aduce nou încă o carte despre Smaranda Brăescu, apărută la un an şi ceva după studiul, pe care eu îmi permit să-l numesc exhaustiv, al lui Dan Antoniu?
Cu fairplay, reprezentantul editurii mi-a atras atenţia că orice subiect poate fi expus din mai multe puncte de vedere şi am fost obligat să-i dau dreptate, ba, mai mult, am şi completat formularul de comandă.
Volumul a sosit curând şi mi-am făcut timp să-l citesc, dar acum trebuie să-mi explic şi eu punctul de vedere, pentru a mă face mai bine înţeles.
Recunosc din capul locului că am pornit la drum cu o oarecare subiectivitate, ştiind că autorul lucrării nu este un cercetător al istoriei aviaţiei române. Dan-Silviu Boerescu a devenit cunoscut opiniei publice la sfârşitul secolului trecut, atunci când şi-a asumat o misiune destul de îndrăzneaţă, aceea de a publica în România versiunea românească a revistei Playboy. A beneficiat de o promovare perfectă, negativă şi negativistă, din partea mass media “serioase”, astfel încât revista lui s-a vândut foarte bine.
Totuşi, înainte de a-l “înfrunta” la TV pe maestrul său, domnul profesor, scriitor şi politician Ştefan Cazimir, tânărul Dan-Silviu Boerescu devenise, deja, un nume cunoscut în literatura română, având eticheta “nouăzecist”, datorată multelor sale realizări în domeniu (biografia sa literară este accesibilă pe internet). Era cunoscut şi la Roşiori, pentru că aici a debutat ca profesor de limba şi literatura română, dar şi ca autor şi activist cultural. I-am moştenit, la liceul unde lucram, mai mulţi elevi şi toţi îşi aminteau cu plăcere de el. Mai mult: printre elevii lui de atunci se numără şi unul care, după ani de studiu şi de muncă, a devenit istoric de aviaţie, a publicat mai multe cărţi, a studiat şi a scris chiar şi despre Smaranda Brăescu, iar autorul cărţii noastre îl citează de foarte multe ori. Chiar mă întreb dacă şi-a adus aminte că, pe vremuri, citea acel nume în catalog …
Am menţionat termenul subiectivitate pentru că printre toate lucrările lui Dan-Silviu Boerescu nu am văzut niciodată ceva legat de istoria aviaţiei sau a sportului românesc.
De aceea, dar şi după ce am văzut cam ce alte subiecte de studiu a mai abordat autorul nostru, m-am gândit că a cercetat viaţa Smarandei Brăescu în căutare de episoade picante, senzaţionale, dintre acelea care atrag cititorii amator de o lectură uşoară, de tren sau de vacanţă.
Ei bine, mă bucur să recunosc că m-am înşelat. Volumul lui Dan-Silviu Boerescu are multe calităţi şi (să mă ierte autorul dacă nimereşte, cumva, din întâmplare, peste recenzia de faţă) multe defecte, dar nu este, în nici un caz, o carte uşoară.
Vorbim, aşadar, despre biografia şi cariera primei paraşutiste românce, o sportivă de mare valoare, deţinătoare a două recorduri mondiale şi a mai multor priorităţi istorice.
Pentru a reconstrui o biografie, indiferent de profilul persoanei, înşiruite date şi fapte importante din existenţa acesteia.
Un biograf “clasic” se “scufundă” în arhive, caută şi găseşte informaţia, o organizează şi o interpretează, apoi redactează un studiu ştiinţific, ordonat cronologic.
Un filolog, ca Dan-Silviu Boerescu, sau ca mine, face altfel: citeşte cât mai mult, dacă poate chiar tot, din bibliografia existentă, iar după aceea realizează un gen de text, parţial ştiinţific, parţial beletristic. Autorul spune, de fapt: nu e vorba de o lucrare ştiinţifică (vreo “teză de doctorat”!), ci de o lucrare de popularizare realizată prin procedeul agregării de informaţii.
Cum a făcut: întâi a cules informaţii. Judecând după bibliografia ataşată la finalul volului, domnul Boerescu nu s-a mulţumit cu jumătăţi de măsură. Vedem că a consultat câteva zeci de cărţi de specialitate (mai puţin sus-pomenitul studiu al lui Dan Antoniu) şi alte câteva zeci de siteuri de internet. Apoi a pus cap la cap aceste informaţii, reconstituind nu doar biografia personajului istoric cercetat, ci o întreagă atmosferă a epocii şi mediului în care a evoluat acesta.
Astfel, pentru a plasa copilul Smaranda Brăescu în timp şi spaţiu, autorul reconstituie Bârladul începutului de secol XX. Un oraş mic, dar cu un suflet mare, constituit din numeroase persoane şi personalităţi de prim rang pentru cultura română. Aşa se face că un episod din viaţa Smarandei, care în alte biografii este menţionat sec, scurt şi fără figuri de stil, în cartea pe care o discutam aici devine un capitol de nouă pagini, în care citim despre Smaranda Brăescu vreo două-trei rânduri, dar şi pasaje despre Alexandru Vlahuţă, Câmpul Iarmarocului şi George Enescu. Şi mulţe alte nume, mai mult sau mai puţin cunoscute.
În acelaşi stil au fost scrise şi celelalte părţi ale biografiei. Nu am avut răbdarea să număr cu atenţie, lectura este, totuşi, pasionantă, dar cred că din cele aproximativ 200 de pagini ale volumului, referirile stricte la Smaranda nu trec de 50. În schimb, din cele 75% dintre pagini în care nu apare numele personajului titular, cititorul, mai ales cel neinformat în domeniul istoriei aviaţiei române (şi mondiale), poate să afle o mulţime de informaţii.
De fapt, textul cărţii cam aşa se dezvoltă: “Smaranda a făcut cutare lucru şi a fost ajutată, sabotată, admirată, etc. de X, Y, Z. Da, dar voi ştiţi cine a fost X? Sigur nu ştiţi, dar vă spun eu, pentru că am găsit informaţia pe site-ul … sau în cartea … Şi urmează o frumoasă şi amplă expunere legată de de acel X. Apoi de Y şi de Z, pe multe pagini.
Sigur că e folositor. Puţini oameni vor căuta, neîndemnaţi, informaţii despre Alex Papană, Constantin Abeles sau Constantin “Bâzu” Cantacuzino. Sau Ioana şi Mircea Cantacuzino, sau Gheorghe Negrescu, sau Sumanele Negre. Dar, prins în naraţiunea pasionantă despre Smaranda Brăescu, te interesează tot ce e legat de evoluţia ei.
Ar apărea, însă, şi o problemă de compoziţie, după părerea mea de filolog, destul de deranjantă: în dorinţa lui de a fi cât mai minuţios, de exact în reproducerea informaţiei, autorul lucrării neglijează estetica textului. De exemplu, perioada “Escadrila Albă”, devine, în creaţia lui Dan-Silviu Boerescu, un lung şir de repetiţii, până la urmă deranjante. Redundanţa, în aviaţie, în tehnica de pilotaj, e un concept lăudat, pentru că măreşte gradul de safety al zborului cu aeronavele moderne. Dar pentru un filolog, orice repetiţie ne-artistică, chiar într-un text dedicat aviaţiei, devine enervantă, deci nepotrivită. Cu atât mai mult cu cât autorul spune că face o lucrare “de popularizare”, nu un manual, un gen de carte care se supune unor norme pedagogice având ca obiectiv dobândirea de noi cunoştinţe şi fixarea acestora.
Ar mai fi o problemă: deşi autorul nostru este un filolog de mare valoare, el face uneori nişte greşeli “à la Balzac”; mai exact, el uită nişte amănunte citate şi, în alt context, oferă detalii noi, diferite de cele anterior citate. Un exemplu, la repezeală: la o primă abordare, citim că Smaranda a fost suită la 6000 de metri de către locotenentul Papană, la bordul unui Potez XIII. Dar autorul reia expunerea privind recordul Smarandei Brăescu din 1931 şi, “uitând” că Papană ar fi pilotat Potez XIII, îl plasează (şi se pare că acesta este adevărul istoric) la manşa unui Potez XXV. Balzac, folosind tehnica (inventată de el) numită “personage reparaissant”, adică reluând informaţii despre personaje inventate la o “distanţă” de câteva romane din ciclul lui “La Comédie humaine”, cred că avea dreptul să încurce nişte amănunte. Dan-Silviu Boerescu ar fi trebuit să fie mult mai atent cu chestiile astea, dar, din păcate, domnia sa a folosit tehnica “copy – paste”, cel puţin o dată, preluând şi greşelile “de tipar” de pe textul online preluat în textul său. Eu nu îl pot acuza pe autor de plagiat, pentru că omul spune clar că preia (nu că ar copia, atenţie!) informaţie, dar cel puţin de “neglijenţă în serviciu” îl acuz fără să mă feresc.
Pe de altă parte, faptul că Dan-Silviu Boerescu nu se pricepe nici un pic la aviaţie e evident datorită multelor “gafe” (rămân la un eufemism) comise în text. Eu sunt un filolog care are multe intersecţii cu aviaţia şi cu istoria aviaţiei. Am început prin a citi cărţi şi reviste de aviaţie, de curiozitate, şi prin a căuta să înţeleg cât mai exact ceea ce citeam, am discutat cu specialişti şi am “văzut cu ochii şi cu mâinile mele”, iar azi pot pretinde că mă pricep un pic la domeniul ăsta. Domnul Boerescu dă dovezi clare că scrie despre chestii pe care nu le cunoaşte, formulând fraze şi paragrafe al căror sens îi rămâne străin. Sigur, domnia sa nu încearcă să explice lucruri pe care nu le ştie, dar un (cât de cât) cunoscător simte că exprimarea autorului nu este a unuia care ştie despre ce discută.
Când vorbim despre o carte (chiar şi de popularizare) ştiinţifică (ştiinţă înseamnă rigurozitate, nu?), principala întrebare care se pune este: putem noi, ăştia, nepricepuţii, să luăm de bun ceea ce citim? Putem face referire la textul lui Dan-Silviu Boerescu dacă ne apucăm să facem, de exemplu, (ceea ce eu am făcut, aşa cum am avut deja onoarea să ma laud mai sus, în anii mei de muncă de educator) un simpozion despre Smaranda Brăescu pentru a le spune tinerilor cine şi ce a fost Smaranda Brăescu? Putem crede şi prelua date şi fapte? Păiiii … am putea, dacă ştim să le filtrăm. Majoritatea informaţiei (ştiu că am abuzat de cuvântul ăsta, dar nu am alternativă, este ceea ce apare în genul ăsta de lucrare) este corectă, eu ştiu, pentru că o pot verifica, dar ce ne facem cu cele câteva procente de eroare? Poate un profesor diriginte nepriceput în domeniu, să aibă încredere în cartea lui Dan-Silviu Boerescu? Hmmmm … Eu ştiu răspunsul şi am şi argumentul practic: elevii unui liceu cu numele “Aurel Vlaicu” au fost întrebaţi de un ziarist cine a fost Aurel Vlaicu. Puţini au nimerit răspunsul exact, dar sunt sigur că, în afară de câţiva copii “jmekeri”, sau glumeţi, elevii mei ar fi răspuns fără greşeală. Sau, alt exemplu, e momentul când un grup de elevi de-ai mei au vizitat Aeroportul “Henri Coandă”, iar când doamna Cristina Giurgea, reprezentanta CNAB, a încercat să prezinte personalitatea marelui inventator, una dintre elevele mele, Cristina Şuţă, i-a luat vorbă de la gură şi a povestit despre Coandă tot ce era de spus. Fără a greşi. Am dreptul să mă laud: copiii mei au primit informaţia (da, ştiu …) exactă, verificată de mine din mai multe surse şi expusă corect.
Bun, şi atunci ce facem cu cartea asta?
M-am apucat să vorbesc despre ea, trebuie să îmi expun şi concluziile personale.
1. Lectura este plăcută şi uşoară, terminologia este accesibilă şi unui nespecialist (cum este şi autorul). Totuşi, multele reluări şi reveniri devin, de multe ori obositoare şi plictisitoare.
2. Informaţia este bogată, poate excesiv, chiar inutil de amplă. Repetiţia despre care am pomenit la punctul precedent nu este folositoare, nefiind vorba despre un manual, ci doar despre o carte de vulgarizare, ba poate deveni chiar dăunătoare, prin schimbarea conţinutului de la un paragraf la altul.
3. Stilul scriitoricesc poate fi considerat obositor, tot datorită repetiţiilor, dar e opţiunea autorului.
4. Acurateţea, cum spuneam, paote fi discutată, pentru că nu atinge procentul maxim.
5. Impresia (mea) generală, la ultima închidere a volumului, este aproape pozitivă, pentru că tocmai am citit o carte scrisă fain, dar despre care sunt conştient că are de toate, bune, dar şi mai puţin bune.
Şi atunci? E o carte bună sau nu e o carte bună?
Comparată cu alte biografii ale Smarandei Brăescu, nu e o carte bună. Reia o temă prelucrată de alţi autori, o expune deficitar faţă de aceia, neştiinţific.
Dar cred că pentru un cititor care are puţină spre zero cultură aviatică, lucrarea este chiar foarte bună. Prezintă aşa multe întâmplări şi personalităţi, încât poate fi considerată o utilă şi plăcută introducere şi invitaţie la istoriografia adevărată a aviaţiei române. Un appetizer, dacă îmi pot permite termenul.
