CIVILI ÎN PRIZONIERAT[i]
Acum câteva săptămâni am primit câteva cărţi de aviaţie de la prietenul meu, paraşutistul şi paramotoristul Adrian Buzan. El ştie că sunt pasionat de astfel de lecturi şi după ce i-am mulţumit (repet şi acum mulţumirile), am uitat să-i dau şi eu alte cărţi, deşi le aveam pregătite în rucsac. N-are nimic, se apropie BIAS şi sper să ne revedem.
Unul dintre titlurile primite atunci trimite la istoria aviaţiei române de transport. Ştiu că LARES (Liniile Aeriene Române expoatate cu Statul), una dintre primele companii româneşti de aviaţie comercială, a apărut în 1930, cu obiectivul de a asigura transport de pasageri, atât pe linii interne, cât şi pe linii externe, folosind avioane de diferite dimensiuni şi raze de acţiune. Încet, încet, firma s-a dezvoltat, achiziţionând tot mai multe şi mai moderne aeronave, cele mai perfecţionate fiind, probabil, DC-3, cel care a revoluţionat transportul aerian, dar şi Lockheed 14 Electra.
Un astfel de Lockheed 14 Electra, intrat în dotarea LARES în septembrie 1938 şi înmatriculat YR-LIR, avea să devină, la 23 august 1944, eroul unei întâmplări care face obiectul cărţii despre care discutăm astăzi.
Din postura de echipaj de rezervă, pilotul Stelian Tudose, ajutat la celelalte două posturi de naviganţi de către radiotelegrafistul de bord Valeriu Rădulescu şi mecanicul de bord Ioan Moisescu, primesc ordinul de a executa o cursă de pasageri Băneasa – Viena. Zis şi efectuat, pentru că ordinul se execută întocmai şi când ai timp, vorba lui Tuteaşcă. YR-LIR decolează cu încărcătură pentru Viena, urmând a ateriza, pentru escale, la Oradea şi Budapesta.
Zborul este descris de către comandantul de bord, Stelian Tudose. Aici am un comentariu: pilotul primeşte informaţia că s-ar putea întâlni pe traseu cu valuri de bombardiere inamice (sigur, americane). Drept urmare, el traversează munţii prin defileul Jiului, o opţiune destul de periculoasă, chiar dacă Electra nu are talia unui ATR şi e posibil să se poată strecura prin canioane. Apoi îi este refuzată aterizarea la Oradea, din acelaşi motiv, bombardierele americane, pe care aviatorul – autor chiar le vede. Dar … din câte ştiu eu, ultimul bombardament al americanilor – ca inamici – a avut loc pe 19 august 1944. Dacă Stelian Tudose ar fi spus că se temea, din principiu, de americani, sigur că îl credeam, tot din principiu. Dar a şi văzut valurile americane şi s-a ascuns de ele în defileu?! Hmmm …
Later edit:
Le mulţumesc prietenilor mei, istoricii Dan Melinte şi Sorin Turturică. Citind prima “ediţie” a textului de faţă, mi-au explicat că, totuşi, Stelian Tudose ar putea să aibă dreptate şi nu degeaba s-a temut de bombardierele americane. De fapt, ei, după ce îşi “descărcau” bombele peste ţinte, căutau cel mai scurt drum către “casă”, deci este foarte posibil ca şi în acea zi, după atacarea unor ţinte de pe teritoriul maghiar, americanii să fi survolat sudul României pentru a se întoarce în Italia.
La Budapesta, YR-LIR a aterizat, deşi pilotul a văzut din aer că aeroportul e în flăcări (bombardat tot de americani), dar a decolat rapid, pentru că nu a fost întâmpinat de oficialităţi sau posibili pasageri. La Viena, în schimb, Lima India Romeo a aterizat normal, fără să ştie că nu va mai decola niciodată de acolo. Formalităţile fiind îndeplinite la fel de normal, echipajul a predat aeronava celor de la aeroport, plecând în oraş, pentru a petrece noaptea la un hotel pe care îl cunoştea.
Era seara lui 23 august, adică momentul unor evenimente istorice la Bucureşti, evenimente pe care cei de pe YR-LIR le doreau, dar nu le aşteptau. Şi ale căror consecinţe sigur au fost nedorite pentru aviatorii români. Ei s-au trezit dimineaţa într-o situaţie ciudată. Dintr-o dată, din aliaţi ai Reichului (implicit ai Austriei ocupate) au devenit reprezentanţi ai unei ţări inamice. Recunosc că nu aş vrea să trăiesc aşa ceva. Oamenii ăştia, aterizaţi la Viena în misiune civilă ordonată, adică având o calitate oficială, dar fără bani sau provizii, ba chiar şi fără alte haine decât uniformele lor de aviatori, se pomenesc, dintr-o dată, într-un fel de semiclandestinitate. Nu beneficiază de nici un fel de ajutor oficial, ba, mai mult, sunt îndemnaţi să se alăture unui grup de români care încearcă să formeze o armată pro-hitleristă în exil.
Nu cunosc destule despre diaspora română profascistă din acea perioadă. Probabil că Stelian Tudose nu exagerează (prea mult) descrierea acelor români legionari, dar să nu uităm că anul apariţiei cărţii este 1965 – după o probabilă aşteptare prin depozitele editurii, adică în plină perioadă de politică pro-sovietică a Bucureştiului, iar atitudinea hotărâtă a autorului împotriva fasciştilor, demascarea prin mijloacele literaturii a elementelor anticomuniste, erau obligatorii.
Fapt e că, până când le vine ideea de a cere ajutor oficial (şi de a-l obţine) de la reprezentanţa diplomatică română la Viena, aviatorii sunt nevoiţi să facă foamea şi să se ascundă cu grijă, atât de poliţia vieneză, cât şi de acei legionari (pe care autorul nostru îi descrie folosind cuvinte cât a putut de dure, quasi-invective). Apoi vin zile mai bune, când cei trei sunt găzduiţi de o reprezentantă (româncă) a Crucii Roşii, ba, mai mult, ei intră în legătură cu un austriac antifascist şi acceptă să ajute reţeaua clandestină din care facea el parte.
Iar apoi, spre jumătatea toamnei, echipajul LARES, odată cu mulţi alţi străini surprinşi de evenimente prin Austria, este “internat”, adică este cazat forţat într-un fel de lagăr, sub pază înarmată (militari “gestapişti”). Urmează o iarnă foarte grea pentru oamenii ăştia. Nu pun la îndoială descrierile lui Stelian Tudose, din care cititorul (sigur, al anilor şaizeci, obişnuit să-l urască din răsputeri pe fostul duşman hitlerist, dar chiar şi pe cel despărţit de 80 de ani de acele evenimente, având, totuşi, chiar şi în 2024, sentimentul antihitlerist, insuflat şi prin educaţie, dar şi dobândit printr-o instruire cât de cât corectă). Prizonierii – eu îi numesc astfel, dar din text nu reiese că oamenii ăia aveau statutul de prizonieri, pentru că nici unul dintre ei nu era militar capturat – rabdă (mai ales) de foame, de frig, de oboseală, de lipsă a celor necesare pentru a-şi asigura igiena personală. Printre ei se numără persoane de ambele sexe, de toate vârstele, inclusiv copii mici, şi de diferite condiţii sociale. Nici unul dintre ei nu este obişnuit cu acele condiţii de găzduire (detenţie), dar, potrivit autorului, sunt uniţi de ura împotriva fasciştilor şi de sentimentul patriotic.
Citind cartea asta, memoria mea afectivă m-a trimis la o alta, o lucrare memorialistică semnată (pe copertă, dar şi pe pagina de gardă, special pentru mine), de un alt fost prizonier, dar care şi-a trăit experienţa în estul Europei, în lagărul sovietic de la la Mănăstârka, din Siberia; e vorba de fostul ofiţer de geniu, luptător pe frontul de est şi căzut prizonier la ruşi, Ioan Grigore Bogdan Velişco[ii].
Să remarcăm: această a doua lucrare a apărut când nu mai exista cenzura comunistă, aceea care respingea categoric orice aluzie la comportamentul urât al sovieticilor, iar domnul Velişco descrie o situaţie şi o stare copiată parcă la indigo cu cea a aviatorilor de pe YR-LIR, doar limba păzitorilor de prizonieri diferă. Nu şi sadismul acelora, poate greu de crezut şi sigur imposibil de acceptat de către un cititor din secolul 21. O dovadă, dacă mai era nevoie, că războiul naşte monştri în toate taberele şi produce monstruozităţi.
Dar să ne întoarcem la cartea pe care o discutăm. Stelian Tudose şi colegii lui de echipaj LARES, beneficiind de mersul războiului, scapă din captivitate în mai, 1945. Sigur, ştiam că urmează victoria de la 8 mai, aşa că nu suntem luaţi prin surprindere de sosirea trupelor aliate (“coaliţia antihitleristă”, cum o numeşte autorul cărţii, nu mai ţin minte, poate că ăsta era, atunci, termenul) în localitatea de la cei 4000 m ai Alpilor. Toţi prizonierii sunt eliberaţi şi, apoi, transportaţi în Italia, unde sunt lăsaţi să se descurce. După multe alte demersuri, dar în libertate, echipajul de avion se îmbarcă pe motonava Transilvania, cu care se întorc în ţară.
Dacă n-aş fi ştiut unde şi când a apărut cartea, poate m-aş fi aşteptat ca personajele să aleagă să-şi continue viaţa în ţara occidentală, evitând repatrierea. Dar aviatorii noştri nu au informaţii despre realitatea din România, sau le au, dar filtrate de cenzură. Sau cine ştie, poate autorul chiar spune ce simte: că de abia aşteaptă să ajungă în ţară pentru ca, alături de familia lui şi de ceilalţi români, sub conducerea celor mai pricepuţi dintre ei, comuniştii, să pună umărul la reconstrucţia şi propăşirea patriei. Da, da, îmi amintesc perfect acele lozinci pe care, chiar în 1964/1965, începeam să le învăţ la şcoală.
Departe de mine gândul de a glumi pe seama conţinutului cărţii lui Stelian Tudose. Ştiu, din experienţa mea şi a altora, că în 1965 puţini români îndrăzneau să spună ce gândeau. Sigur, poate aviatorul nostru era un comunist convins (şi faptul că, deşi a executat curse externe după întoarcerea din prizonierat, a venit mereu înapoi mă face să cred că era aşa ceva), iar cartea lui îi reflectă părerile. Sau poate se temea de eventuala reacţie a guvernanţilor împotriva familiei sale? Nu putem şti. Dar ştim că am citit o carte care reflectă o anumită realitate istorică, dintr-un anumit punct de vedere. De aceea, cartea este foarte interesantă.
Am căutat informaţii despre autorul cărţii. Singura sursă valabilă a fost postfaţa volumului, semnată, în acel pur stil al vremii, anonimă: “Editura Militară”. Am aflat că aviatorul a fost supranumit, metaforic, “Primul pilot milionar din Republica Populară Romînă”, “… unul dintre cei mai înzestraţi piloţi de linie din R.P.R. […] a parcurs 1000000 de km pe traseele aeriene interne şi externe, fără să fi suferit un singur accident în decursul acestei considerabile acoperiri de spaţiu aerian.”
