OSCAR, MOTANUL CARE DESCOPERĂ INVENTATORI[i]
M-am bucurat de fiecare dată când prietenul meu Sorin Turturică a ieşit, vorba lui, “pe piaţă”, cu o nouă carte. Le-am discutat mereu, remarcând calităţile sale de cercetător în domeniul istoriei aviaţiei române, pe care l-a îmbogăţit cu informaţii importante şi necesare, dar şi talentul său de scriitor.
Cărţile lui avut un public ţintă destul de variat, de la specialişti şi pasionaţi, cu oarecari cunoştinţe în aria asta de interes, la cititori mai puţin avizaţi, dar interesaţi de aviaţie şi de evoluţia ei în România.
Iată că în 2024, Sorin Turturică şi coautorul Diana Tivu, reuşesc să surprindă, propunând o lucrare, istorică, dar diferită de ceea ce a publicat el, Sorin, până acum. O carte care nu va fi căutată de cei care vor istorie pură, ci de nişte cititori (mult) mai tineri, aflaţi la începutul “activităţii” lor, unii, poate, chiar necunoscători ai limbajului scris: copiii de vârstă foarte fragedă.
Discutăm astăzi, aşadar, de o carte ilustrată, colorată, din care cei mici vor afla ce este un aparat de zbor, de ce avionul se numeşte “avion” şi cine l-a inventat.
Demersul autorilor este adecvat publicului ţintă: naratorul este noul descoperitor de inventatori, motanul (intelectual) Oscar. Un pisoi frumos şi simpatic, care ştie să vorbească şi să scrie, ba, mai mult, ştie să citească (şi înţelege ce citeşte!) şi care îşi satisface, astfel, curiozitatea de a afla care este contribuţia unor personalităţi la progresul omenirii.
Citind (studiind, zice el) la Biblioteca Naţională a Franţei, Oscar are norocul să se întâlnească acolo cu Un domn tânăr, pe nume Traian Vuia. Îl întreabă de vorbă şi află că Traian se documentează pentru a inventa o maşină zburătoare, pe care o denumeşte “avion” (concept şi cuvânt propuse cu câteva zeci de ani mai devreme de Clément Ader). La fel ca toţi contemporanii, Oscar îşi manifestă pesimismul în legătură cu şansele de reuşită ale tânărului inventator. De aceea, Traian demonstrează, pe înţelesul motanului şi al copilului care citeşte (sau căruia i se citeşte) povestea, modul în care curentul de aer acţionează asupra aripilor avionului şi cum poate fi pus în mişcare acel aparat cu ajutorul unei elici, acţionate de un motor.
Oscar asistă, în ziua de 18 martie 1906, la primul zbor, acela de 12 metri la înălţimea de aproximativ un metru, al lui Traian Vuia şi povesteşte cum s-a desfăşurat evenimentul.
Acesta este adevărul istoric, la care Oscar a fost “martor”, deci are perfectă credibilitate în accepţia cititorului (receptorului) copil, exprimat prin textul redactat de autorul Sorin Turturică. E un adevăr cunoscut şi accesibil de 118 ani, descoperit mereu de alţi curioşi. Dar una e să citeşti biografia lui Lipovan la vârsta la care o expunere biografică şi tehnică poate fi asimilată şi alta e ca, la 5-6 ani, să înţelegi ce e avionul, de ce şi de când zboară el şi la ce e bun. Şi aici începe rolul esential al ilustraţiei grafice, adică al celui de-al doilea autor al cărţii: doamna architect Diana Tivu.
Întâi, domnia sa ni-l prezintă pe Oscar, personajul-narator. Un motan frumos, colorat, tigrat, îmbrăcat frumos, ca să se vadă că e civilizat, şi ochelarist, ceea ce dovedeşte faptul că omul … ăsta, vreau să zic pisoiul e intelectual. Adică e un pisoi care ştie ce spune, nu miaună din auzite. E demn de încredere, iar receptorul copil îl acceptă (toţi copiii iubesc animalele, mai ales pisicile) şi îl crede. Oscar e acolo, e pisic, dar se comportă ca un omuleţ, merge la bibliotecă şi la cafenea, discută cu domnul Traian Vuia, se contrazice, având argumente, cu omul, până înţelege bine despre ce e vorba, apoi îl ajută pe inginer în muncă – mi se pare genială imaginea cu pisoiul care îi dă omului sculele “la mână”. Apoi se bucură, împreună cu proaspătul aviator, de reuşita experienţei de la Montesson.
Nu vreau să-l supăr pe Sorin, dar îi voi spune fără şovăială că fără ilustraţiile doamnei Diana Tivu, povestea, oricât de frumos ar fi ea spusă, n-ar avea nici o şansă de a fi recepţionată şi asimilată aşa cum speră autorul. Iar graficiana (care are multă experienţă în domeniu, având pe piaţă mai multe cărţi ilustrate pentru copii) se întrece pe sine cu nişte imagini frumoase, realiste exact atât cât trebuie (figura lui Vuia şi detaliile avionului Vuia 1 sunt cât se poate de exacte, dat fiind contextual) şi colorate în aşa fel încât să-l atragă pe copil şi să-l facă să observe detaliile necesare.
Editorul lucrării a dovedit şi el că se pricepe. Nu ştiu exact cine a hotărât cât de mare trebuie să fie fiecare imagine în parte şi în ce fel trebuie inserată în text, dar, cu experienţa mea de pedagog, apreciez că e foarte nimerit modul în care a fost făcut acest lucru. Nu putem vorbi despre dramatism într-o lucrare de genul ăsta, pentru că preşcolarul nu a auzit despre aşa ceva, dar e clar că momentul culminant al cărţii este zborul lui Vuia, moment subliniat prin inserarea unei imagini (mari) a avionului în zbor desfăşurată pe două pagini alăturate ale cărţii. Astfel, fără expuneri sau explicaţii, copilul îşi dă seama că asistă, prin intermediul cărţii lui, la un eveniment istoric de maximă importanţă.
Mi se pare, de asemenea, inspirată ideea autorilor de a încheia cărticica prin adăugarea unor aprecieri asupra evoluţiei aparatelor de zbor până la importanţa de azi (excelentă metafora “continentului aerian”). Iar partea serioasă de pe ultima pagină, este necesară, poate, şi utilă, sigur, pentru că asigură caracterul, totuşi, ştiinţific al cărţii pentru copii.
Acum câteva luni am publicat pe blogul de faţă o cronichetă a altei lucrări destinate copiilor, aceea despre fraţii Wright. Am spus atunci că părerea mea despre acea carte nu este tocmai pozitivă, pentru că autorul nu a respectat întocmai adevărul istoric, atribuindu-le personajelor nişte merite mai mult sau mai puţin inventate. La cartea lui Sorin Turturică şi Diana Tivu, cel puţin din puţinul pe care îl ştiu eu din istoria aviaţiei române, nu putem vorbi de exagerări sau presupuneri. Sorin e istoric de meserie şi istoric de aviaţie prin vocaţie, ceea ce scrie el e corect şi adevărat, iar copiii care află despre pionierul aviaţiei, românul Traian Vuia, vor cunoaşte o realitate istorică, nu o deformare patriotardă, cum se întâmplă în cazul cărţuliei despre fraţii Wright.
Şi acum ajungem la importanţa cărţii despre care discutăm. Îmi aduc aminte că atunci când îmi redactam planurile de lecţie trebuia să consemnez acolo obiectivele urmărite şi tipul de educaţie în care se încadra lecţia mea. Un autor de cărţi are, după părerea mea, cam aceeaşi obligaţie. Iar lucrarea asta e sigur una de educaţie patriotică prin transmitere de noi cunoştinţe şi imbogăţire a vocabularului, informaţii reale şi importante pentru a-I face pe foarte tinerii români să înţeleagă că valoarea neamului nostru este dată de valoarea indivizilor care îl alcătuiesc. Şi că depinde şi de ei să-i adauge un plus de valoare.
În concluzie, aş recomanda părinţilor să aducă acasă, la copii, povestea lui Traian Vuia narată de pisicul Oscar. Vuia poate fi un model de urmat şi depinde de noi, de părinţi, bunici şi educatori, ce idealuri îşi aleg copiii noştri. Personal, aştept cu încredere momentul când nepoata mea, care acum e bebeluş, va putea beneficia de povestea spusă de Oscar.
[i] Sorin Turturică Traian Vuia şi pasărea de metal Motanul Oscar şi genialii săi prieteni Ilustraţii de Diana Tivu, Bucureşti, Corint Junior, 2024
Le multumesc celor doi autori pentru dedicatii si domnului general Valentin Becheru, cel care mi-a oferit cartea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu